Vreau sa fiu Tarantino

articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11
» cultura literară »
Autor: MIHAI IOVANEL

„Lampa cu caciula“ e un volum de povestiri vechi si noi. Cele vechi sunt din cartea de debut, „Cuiburi de vâsc“ (2000), si din „Sase moduri de a-ti aminti un cal“ (2003; publicat doar în versiune electronica, pe Liternet). Cele noi sunt noi. Foarte noi? Nu: pentru a întelege ce e cu acest ultim volum e suficient sa privesti în urma.


Dupa „Cuiburi de vâsc“, Lazarescu a publicat doua romane.
Succesul primului dintre ele, „Ce se stie despre ursul panda“ (Polirom, 2003), explicabil si prin pozitia vizibila de atunci a autorului (PR la editura momentului, Polirom: poate ca suna meschin, dar altfel cum se explica diferenta dintre cele 20-30 de cronici la „Ursul panda“ si cele 2-3 cronici la „Trimisul nostru special“, o carte mult mai buna, totusi?), arata totodata cât de jos era pragul de satisfactie al criticii „tinere“ vizavi de literatura „tânara“. Am scris, cred, singura recenzie calduta. Cele doua fire principale erau lipite de mântuiala si oricum skillurile lui Lazarescu functionau  foarte inegal: când voia sa fie liric-emotionant schiopata cu amândoua picioarele, în timp ce câteva scene cu aurolaci erau suficient de funny ca sa te convinga.   
În 2005 a venit „Trimisul nostru special“ (Polirom, prefata de Paul Cernat), un roman mult mai matur si mai bine construit. „Trimisul...“ era în tendinte mai mult internationale (britanice) decât nationale: roman puzzle, facut din fire narative aparent paralele care sfârsesc într-o convergenta exploatata comme climax. Era un roman ok, dar nu tiptop si nici macar bun. Desi mai matur, Lazarescu era înca imatur. În raport cu ambitiile, „Trimisul...“ nu are suficienta masa musculara, amploare, coeziune. Sunt aici prea multe povestiri independente pentru un roman. Orice fir are doua capete, dar nu si pentru aritmetica lui Lazarescu. Bucla cu „Sombreroo“, strigatul care deschide, închide si puncteaza, introducând, ca si în „Ce se stie...“, o supratema a „autorului“, e  solutie slaba, inutila. Cel mai bine iese tot registrul comic, de sketch tv (scena de la inundatii, cu reporterita, e poate cea mai buna din carte). Registrul unor emotii mai dramatice (partea cu profesorul povestas si martir) nu reuseste sa fie pe faza.

Problema lui Florin Lazarescu sta în raportarea la un model incomplet procesat.
De la început, Florin Lazarescu a încercat sa-l imite pe Quentin Tarantino, uneori cu aerul ca-l citeaza – de pilda în „Ce se stie despre ursul Panda“, unde o jalnica tentativa de jaf prelua replici din Pulp Fiction; dar de fapt toate volumele sunt marcate de QT. Faza e ca Lazarescu nu l-a înteles bine.
Scenariile lui Tarantino (publicate si sub forma de volum) se bazeaza în esenta pe fenomenul devierii la foc continuu. Honey Bunny si Pumpkin, tipa si tip, stau la o masa si îsi beau cafeaua, poarta o discutie din ce în ce mai aberanta, dupa care se hotârasc sa jefuiasca barul unde se afla. Punctul de plecare e comun, punctele ulterioare sunt din ce în ce mai putin comune. Comicul e una dintre consecintele cele mai directe ale manierei lui Tarantino. Toate personajele si fazele lui sunt comice. DAR
(i) acest comic nu e niciodata un comic-pentru-comic, un frust comic-de-dragul-comicului. Comicul la Tarantino e un efect poetic: skill-urile lui Tarantino transcend normele de insolitare a comunului. Personajele lui Taratino vorbesc ca niste oameni normali, folosesc la greu, ca toti americanii, referinte ale culturii de masa (vezi discutia despre Madonna care deschide „Reservoir Dogs“) – dar toate acestea sunt duse atât de departe în regim de imprevizibil încât se convertesc în comic. Pumpkin din „Pulp Fiction“ e comic nu pentru ca sare pe masa, ci pentru ca saritul pe masa e un punct foarte evoluat fata de punctul din care a plecat.

(ii) la Tarantino comicul nu e niciodata singur: el e o calitate care evolueaza într-un dispozitiv complex. Personajele lui Tarantino nu sunt niciodata doar comice sau amuzante, nu sunt niciodata unilaterale – sunt si dramatice, si emotionante, si contaminante etc.   
Lazarescu imita la Tarantino forma si scapa spiritul.
La Tarantino, sarjarea e o umbra care nu se desprinde niciodata de obiectul pe care îl însoteste (detaliul ca Vincent Vega e sarjat nu sterge textura umana complexa a personajului, realitatea lui); la Florin Lazarescu sarja o ia înaintea personajului, lasându-l în urma. Mohammed („Trimisul nostru special“) e aiurea pentru ca exista doar formal, ca gesticulatie injectata „comic“ de catre autor; dar îi lipsesc constructia, greutatea, informatia invizibila. Mohammed efectueaza lucru mecanic pentru a fi „tarantinesc“, dar e doar patetic si caricatural.  
La Tarantino comicul survine, la Florin Lazarescu comicul intervine – ca intentie-de-a-fi-comic: efectul e, iarasi, caricaturizarea personajelor, marionetate de autor suficient de vizibil pentru a diminua personajelor, dar nu suficient de vizibil si de decis pentru a-si asuma el, autorul-naratorul, rolul de personaj.
Sintetizând, cartile de pâna acum ale lui Florin Lazarescu sunt neconcludente în sine, dar promitatoare în relatie cu ceea ce poate urma. Plusuri: Lazarescu are o inteligenta dinamica, deschisa unor referinte eterogene; mijloacele lui sunt adaptate (inclusiv prin interesul pentru tehnici importate din cinema) optimizarii povestii; emotional, e un tonic si textele lui comunica o joie de vivre câteodata contagioasa; personajele si fundalul lor au o textura vie, sentimentul vietii fiind o calitate constanta. Minusuri: Lazarescu e optim în zona rurala si ezitant pe zona de urban; câteodata distorsul comic care îi afecteaza în general lumea fictionala cade în caricatural si reduce personajele la intentia autorului de a fi funny; tentatia sarjarii tarantinesti e de asemenea slab servita uneori, cu efectul ca Lazarescu pica de pastisor; modularile în regim ne-comic ies mai rau decât cele în regim de comic; textele au uneori scapari de „voce“, demascând un autor înca infantil.

Lucrurile astea se vad bine în acest volum de texte vechi-noi, care nu marcheaza o noua etapa în scrisul lui Lazarescu. Textele cele mai bune sunt „Lampa cu caciula“ – noul titlu al vechii povestiri „Poveste de duminica“ – si povestirile mai noi „Titanicul“ si „Maimuta“. „Lampa cu caciula“ e un short emotionant lucrat nu la fix (intentia autorului de a fi tusant e cu o viteza prea rapida, prea explicita pentru ca textul sa fie mare), dar satisfacator. „Titanicul“ si „Maimuta“ sunt perspectivate dintr-un unghi infantil si rural. Filtrarea e naiva si se afla într-un raport optim cu culoarea personajelor (intensa în „Titanicul“, unde alcoolista Nana Lenta îsi asteapta fiul sa se întoarca de la puscarie si un chef ia amploare, cu participarea mai multor familii) sau cu defocalizarea lor (bunica din „Maimuta“, un personaj pe care copilul îl ignora dar care se precizeaza tocmai prin aceasta ignorare).  
În rest, „Ursoaica Lili si Balena Goliat“ e o poveste placuta, care încalzeste un pic sufletul (o fata ajunge pentru prima oara într-un bâlci, minunându-se ca de un lucru mare); „Cârtita“ e despre o experienta presexuala banala; „Lumea interlopa a brusturelui“ e o anecdota scolara, „Amintirile mele din al doilea razboi mondial“ sunt oarecare; „Poveste de Craciun“ – simpatica; „Paispe tigari“ sunt paispe schite care plac si se uita imediat; „Nea Mihai si tovarasul Dumnezeu“ e tot asa, scrisa bine, fara amploare si din clisee. De fapt, toate aceste texte nu mi-au displacut, sunt scrise de un ins profesionist – doar ca ele functioneaza pe un nivel prea mediocru pentru a retine atentia.
Astept prima carte a lui Florin Lazarescu.   

---