„În «Lampa cu caciula» nu intentionez sa relatez nostalgic copilaria mea“
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura literară »
Autor:
FLORIN LÃZÃRESCU în dialog cu CÃTÃLIN STURZA
Volumul de povestiri „Lampa cu caciula“, aparut în aceasta saptamâna la Editura Polirom, mi-a dat ocazia sa-l descos pe Florin Lazarescu în legatura cu literatura, cu blogul sau, cu activitatea sa de scenarist si cu deprinderile sale burgheze. Povestirea „Lampa cu caciula“ a fost transpusa de Radu Jude într-un scurtmetraj care a obtinut numeroase premii internationale (cel mai prestigios e trofeul Sundance); Florin a mai lucrat, pâna la începutul acestui an, ca scenarist în echipa „Animal Planet Show“.Catalin Sturza: Volumul tau aparut acum la Polirom, „Lampa cu caciula“, contine povestirea cu acelasi titlu dupa care ai adaptat scenariul pentru scurtmetrajul lui Radu Jude. Acesta a fost premiat la Sundance si în multe alte parti. Care e povestea acestei povestiri – de la faza de idee la cea de film?
Florin Lazarescu: Pai, povestea e foarte lunga. Încerc s-o spun pe scurt. N-as exagera mult daca zic ca a început o data cu primul televizor cu lampi pe care l-au cumparat ai mei, în acelasi an cu nasterea mea. Adevarata epopee a început însa când televizorul, pe când am împlinit noi (eu si el) vreo sapte-opt ani, a prins sa se strice – întâi o data pe an, apoi de doua ori, apoi de patru-cinci-sase ori. Îl caram împreuna cu tata la un atelier de reparatii care se afla la vreo opt kilometri de satul nostru. În 2000, mi-am amintit cât de mult a însemnat acel televizor pentru detensionarea vietii noastre de pe vremea comunismului si am scris o poveste despre asta. În 2004 am facut un scenariu pentru un concurs HBO bazat pe povestire. Am obtinut finantare de la CNC, în vara lui 2005, dupa ce am fost respinsi o tura, în 2004. Radu a turnat filmul în 2006, dupa care acesta a început sa se bucure de succes international – vreme de vreun an, au curs si câte trei-patru trofee pe luna pentru el.
„Cred ca viata sta sub
semnul unei tragi-comedii“
Ct. S.: Fragmentele pe care le-am vazut pe blog, ca si cele de pe site-ul Editurii Polirom, sunt toate despre copilarie, tratata într-o nota vesela, jucausa. Scurtmetrajul lui Radu Jude mi s-a parut mai degraba întunecos si cumva trist. tine aceasta transformare de trecerea de la un mediu la altul, de la literatura la film?
F. L.: Sub aparenta tonului jucaus, în tot ceea ce scriu eu îmi propun sa abordez lucruri serioase, uneori chiar grave. Nu cred ca viata poate sta sub semnul fie al tragicului, fie al comicului, ci, suprapus, sub cel al unei tragi-comedii. Radu a observat asta în povestea mea si mi se pare ca a traspuns-o foarte bine în film.
Am prezentat scurtmetrajul la câteva festivaluri si am vazut cu ochii mei reactia pe care ne-o doream din partea publicului: oamenii au si râs în anumite momente, au resimtit si atmosfera apasatoare din poveste. Evident, putem discuta doua zile si tot nu terminam despre limbajele diferite film-literatura, desi nu cred ca e locul aici.
Ct. S.: De unde ai aceste imagini despre copilaria la tara, pe care le-ai folosit în povesti? De ce ai ales pentru acest volum tema copilariei?
F. L.: Dupa mine, povestirile din volum nu au ca tema copilaria. Sau nu doar copilaria, ci aceeasi supratema din cele doua romane ale mele publicate pâna acum: o anume buimaceala a individului, specifica oricarei vârste, în fata propriei existente – totdeauna improvizeaza cu naivitate, tragi-comic, solutii de supravietuire. Nu scriu la întâmplare, ci urmaresc sa prind în literatura mea aceasta senzatie.
În „Ce se stie despre ursul panda“ am un protagonist buimac în vârsta de vreo 20 de ani, în „Trimisul nostru special“, altul de vreo 35. Ok, se poate spune ca în „Lampa…“ m-am întors cumva în copilarie. Am simtit ca aveam niste conturi de încheiat cu asta si cu lumea stranie, pe cale de disparitie, în care m-am nascut, pentru a putea uita linistit si a înainta în vârsta. Copilul care apare în povestirile mele e de cele mai multe ori doar un martor al lumii oamenilor mari din jur. De exemplu, în „Titanicul“, protagonista e o femeie în vârsta, alcoolica, care asteapta sa i se întoarca fiul de la puscarie. În „Nea Mihai si tovarasul Dumnezeu“, personajul central e un paznic de iaz. În „Amintirile mele din al doilea razboi mondial“ toate personajele, trecute prin ochii copilului, sunt oameni care au trait pe propria piele un razboi adevarat.
Chiar si în povestirea „Lampa cu caciula“, dupa mine, personajul cheie e tatal, nu copilul. În fine, sa n-o lungesc prea mult: în nici un caz nu intentionez în cartea asta sa relatez nostalgic copilaria mea. Mai toate personajele din jurul copilului (cu care ma identific uneori, fara însa a pune semnul egal) sunt mature si de cele mai multe ori ele ocupa rolul principal.
„Blogul meu e de fapt
clasicul jurnal de scriitor“
Ct. S.: În timp, ai postat câteva fragmente din acest volum pe blog, la http://florinlazarescu.wordpress.com. Ce influenta a avut în scrierea acestor povestiri blogul (daca a avut vreuna)?
F. L.: Pe blog sunt uneori postate niste însemnari, schite de la care am pornit sa scriu povestirile. Cum blogul meu e de fapt clasicul jurnal de scriitor, cu singura diferenta ca e postat pe net si nu sta într-un sertar, era firesc sa ma folosesc de unele idei notate de mine acolo de-a lungul timpului. Cam la asta se reduce influenta: la legatura dintre jurnalul unui scriitor si literatura lui. Exista, dar e mica si aproape irelevanta.
Ct. S.: Ai publica materialele tale de pe blog într-un volum separat? Crezi ca ele ar avea valoare, de literatura, ca atare? (te-am mai întrebat asta si acum vreun an, într-un interviu la Cultura.net).
F. L.: Stiu ca jurnalul meu e foarte citit, mult mai citit chiar si decât literatura mea. E limpede ca, zilnic, între 50 si 200 de oameni nu citesc dintr-o carte de Florin Lazarescu, asa cum se întâmpla din anul 2003 cu blogul/jurnalul meu. Poate ca asta o fi având vreo valoare, dar e un lucru la care o sa ma gândesc mai serios la batrânete. ?Si în nici un caz tot jurnalul care, adunat într-o carte, chiar si în clipa de fata, ar trece de 500 de pagini.
„Nu ma identific nici cu cliseul
scriitorului sarac, nici cu cel al burghezului comun“
Ct. S.: Spui, într-un interviu din „Evenimentul zilei“ postat si pe blogul tau, ca ai vrea sa scrii un eseu despre rolul recuperatorilor în literatura lui Dostoievski. Altfel spus, Dostoievski ar fi scris mai prost daca n-ar fi fost într-o criza financiara si într-o precaritate perpetua. Crezi ca ti se aplica si tie aceasta observatie? Tu ai lucrat totusi la program de birou, pentru Editura Polirom, ai avut o lunga colaborare la serialul „Animal Planet Show“; povestea cu scriitorul genial si muritor de foame pare sa fi ramas un simplu mit, acum scriitorul este angajat si duce o viata de burghez obisnuit.
F. L.: Era o contrareactie cumva în gluma la posibila idee proletara ca-i o prostie sa fii scriitor pe vremurile noastre de criza finaciara, la insinuarea ca tara arde si baba se piaptana. Îmi place zicala asta, mi se pare ca descrie foarte bine buimaceala despre care pomenesc mai sus. Mai ales în lumea zilelor noastre, unde baba care se piaptana obisnuiste sa urle cel mai tare ca tara arde… În rest, nu ma identific deloc nici cu cliseul scriitorului sarac, nici cu cel al burghezului comun. Dincolo de presa, proiecte culturale, scenarii, jurnal, literatura si job-uri, viata mea începe când termin munca – indiferent ce-as munci – si e mult mai spectaculoasa decât toate la un loc.
Ct. S.: Ti-e dor de Animal Planet Show?
F. L.: Îmi poate fi dor de mama, de tata, pe care-i vad de multe ori pe fuga, o data pe luna, desi traiesc doar la 30 de kilometri de mine. De munca niciodata, pentru ca întotdeauna am mai multa decât îmi doresc.