Lorand GASPAR - poetul plecat din Transilvania

articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11
» cultura literară »
Autor: JEAN-LOUIS COURRIOL

Criticul literar Jean-Yves Debreuille, universitar specializat în poezia secolului XX, un vingtièmiste, asadar, si cunoscut mai ales pentru exegeza poeziei lui Eluard si pentru editarea în excelente conditii a volumului dedicat lui Jean Tardieu, îsi continua analiza minutioasa cu care si-a obisnuit publicul exigent cu un nou studiu aparut în 2007 la editura Seghers în colectia „Poètes d’aujourd’hui“. Ca românist, tentatia parafrazarii te încearca imediat: „poeti de azi“, dar si „poeti de aici“, caci este vorba de un eseu despre Lorand Gaspar, poetul nascut în Transilvania.


Cu rigoarea si atentia ce-l caracterizeaza, J-Y Debreuille se apleaca în cele 255 de pagini de analiza asupra tuturor volumelor publicate de L. Gaspar începând cu cel din 1966 („ L’Etat de lumière“ pânà la cel din 2001,  „Patmos et autres poèmes“ si chiar la ultimele poeme inedite înca, gasind un fir conducator si o vena specifica pentru omul Lorand Gaspar si prolifica pentru poet – aceea a nomadismului, a calatorului care se simte bine oriunde si stie sa guste lumina, culorile, piatra, desertul sau marea cu egala masura si bucurie. Este clar ca experientele vietii au hranit experienta poetica; si poate si originea sa multipla. Lorand Gaspar prezinta un parcurs din cele mai interesante: s-a nascut în 1925 la 28 februarie în „Transilvania orientala“, mama apartinând prin parintii ei atât minoritatii saxone cât si celei armene, iar tatal celei secuiesti, de limba maghiara. Educatia pe care o primeste viitorul poet este, în România vremii, „din start, cosmopolita“– cum observa eseistul francez: „Daca studiile primare si liceale sunt în maghiara, este initiat înca din 1927 în limba germana gratie unei tinere saxone, care are grija de el. În 1931, tatal lui Lorand angajeaza un prieten al familiei care studiase pianul la Paris ca sa-i predea acasa atât instrumentul, cât si Franceza. Între 1932 si 1935 îl trimite sa efectueze diverse sejururi la Ocna Sibiului pentru a practica germana, si la Carmen Silva, pe malul Marii Negre pentru a-si îmbunatati româna“. Om practic, tatal tine neaparat ca fiul sau sa-si petreaca doua saptamâni pe an din vacanta de vara, într-un atelier de montaj (de motoare agricole, dar si de automobile), lucru „care nu-i displace“ – observa analistul, si care îi este benefic: în 1943, dupa ce-si obtine bacalaureatul stiintific, este admis la Scoala Politehnica din Budapesta pentru a deveni inginer. Amintirile cele mai frumoase ramân cele legate de pescuitul pastravilor, împreuna cu tatal sau, în apele repezi ale Carpatilor. Tot în muntii transilvaneni, adolescentul regaseste senzatia vacantelor petrecute pe podisurile înalte, „în dosul lui Dumnezeu“, cum va scrie el mai târziu. O importanta deosebita pentru formatia sa artistica vor avea – mai aflam din studiul lui J-Y. Debreuille – sederile tânarului Lorand Gaspar la Praga si Viena (tot gratie tatalui sau), unde citeste cu asiduitate poemele lui Rilke si scrierile lui Henrich Heine pe care, mai târziu, îl va traduce în maghiarà. Asa cum se întâmpla cu mai toate familiile bune din Europa acelei vremi, Roland Gaspar traieste într-un univers cu radacini „în mediul rural, dar deschis realitatilor cosmopolite, conciliind studiul tehnic cu practicarea Literelor, viata intelectuala cu cea fizica“ (J-Y D). Aceasta este partea fericita a biografiei lui L. G.. Tineretea lui coincide cu anii celui de-Al Doilea Razboi Mondial; prin urmare, nu scapa de mobilizare, în 1943 este trimis pe frontul rusesc. Ca maghiar, este victima indirecta a lui Horty, în sensul ca nazistii care îsi dau seama de dublul joc al acestuia, îl fac prizonier. Si tânarul L. Gaspar se trezeste într-un vagon destinat transportului de animale care-l duce într-un lagar de munca din sudul orasului Stuttgart; iata cum este comentat de poet episodul acesta în volumul „Sol absolu“: „Sa cobor din acel tren, fu pentru mine un nou subiect de mirare, urmat de multe altele. Un an mai târziu (adica în 1946), dupa diverse tribulatii, soseam la Paris. Era din nou primavara, castanii din (parcul) Luxemburg erau în floare, oamenii pe strada, surâzatori, iar eu îmi spuneam ca „libertate“ e un cuvânt care are un sens, era cea mai frumoasa zi din viata mea“.
 
Daca ar fi sa ne (mai) întrebam din ce motive analistul Jean-Yves Debreuille si-a ales „subiectul“ Lorand Gaspar, ar trebui sa citam nu atât concluziile studiului, cât introducerea, numita de el „Ouverture“: „Nascut în Transilvania, de care îl leaga amintirea muntilor si a apelor repezi, Lorand Gaspar a traversat Germania într-un vagon pentru animale în timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, a studiat Medicina la Paris, a exersat meseria de chirurg la Bethléem, la Ierusalim si la Tunis, iar actualmente îsi împarte viata între Paris, unde face parte, ca cercetator, dintr-o echipa de neurostiinta, si Tunisia, unde sta patru luni pe an. Este clar ca nomadismul nu e pentru acest om un accident, ci o alegere: este etica lui. Ca om de stiinta, îsi asuma cele mai noi descoperiri ale cunoasterii; ca cetatean al prezentului, se implica în reflectia globala asupra universului cunoscut si a pozitiei pe care omul o ocupa în el; în ipostaza de calator, face inventarul formelor gasite de om pentru a sculpta peisajul ca sa-si implanteze în el locuinta; ca individ si poet, revendica întâietatea trairii senzatiei imediate ca mod de percepere a realului erijând-o la grad de lectie universala.
Senzatia este desigur data, dar la începutul ei se prezinta bruiata, de aceea se cere prelucrata prin eliminarea elementului ambiental parazit care-o dilueaza si pe care societatea noastra contemporana îl face sa prolifereze parca dinadins. În fine, multiplele refractii din limba, din amintiri, din cultura ce sunt, desigur, o bogatie si înlesnesc legatura cu comunitatea umana, au dus în cele din urma la stergerea imaginii originale. Debarasarea, spalarea de ele, revenirea la contactul direct, la accesul unei „fluiditati vivace“, procura si restituie omului agilitate si mirare. Lânga un obiect simplu, fara cuvinte, regasesti valoarea fragilitatii ce se încrusteaza într-un zid scorojit si efortul acesteia de a face semn cu orice pret. Într-o astfel de abordare, doua calitati servesc simturile, luate nu întâmplator din domeniul fotografic, L. Gaspar fiind si fotograf: „granulatia“ si „lumina“.
Patru sunt mediatiile esentiale prin care se efectueaza experienta. Prima priveste desertul. Acesta este orice numai teritoriu al mortii nu: omul de stiinta stie bine ca în cel mai mic graunte de nisip se ascunde o microflora. Desertul nu înseamna uniformitate, el e rezultatul mut al unei profuziuni de forme, de neîncetate deplasari, de nenumarate conflicte, o totalitate de descoperit si care nu deceptioneaza niciodata privirea noastra „nebuna de întindere“.
A doua mediatie, complementara cu prima, este marea, marea Moarta „taiata precum o piatra pretioasa“, dar mai ales marea Egee ce aduce la tarm „agoniseala ei matinala de insule“, strapunsa de punctele caselor albe, de punctele negre ale barcilor de pescari, nemiscate si unele si altele în lumina zilei orbitoare, dar care seara si dimineata, când contururile se dezvaluie sau dimpotriva se estompeaza, par sa-si permita sa zaresti  „durerea pura a cântului de nastere“.
A treia este, poate, ceea ce s-ar numi „a patra stare a materiei“ : lumina. Ea nu se asaza pe lucruri, ci emana din ele. Exigenta, cere sa nu te marginesti s-o privesti, ci sa te umpli de ea pâna la ardere. Ea trimite la mineralitatea alba din care suntem constituiti prin oasele noastre – desertul se afla astfel în noi – iar recompensa este participarea noastra la universal, într-o „crescatorie de bule si usoare saltari“.
A patra e un obiect cu calitati speciale: obiectul purtator de timp. Ce se întruchipeaza într-o carafa minoeana, o pictura rupestra de Tassili, un text de Hippocrat : important e doar faptul ca între cel care urmareste azi contururile lui si mâna care le-a trasat, se stabileste firul unuei comunitati invizibile, transspatiale si transtemporale. Mai mult, aceasta opereazà într-o învalmaseala de categorii dinspre exterior spre interior, obiectul redând sufletului care-l primeste acum ceea ce i-a dat lui sufletul care l-a primit altadata. Din acest motiv, iluzia creatiei însesi este, prin urmare, reevaluata: mai putin conteaza degetele cautând spre lume cât lumea care vine la ele, pretându-se unui joc de alternanta între viata si moarte dedramatizate prin repetitie.
Iata relatia asteptata cu cititorul. Nu i se propune sa ramâna pe „un post de observatie prudent (caci) exterior“, ci sa participe la inventia aceasta de forme si spatii. Poezia nu e dare de seama, ci ocazia unei experiente de care da seama. Provocata de recentralizarea calatoriei, poezia devine ea însasi „ocazie de recentrare, initiere în fragilitate, stimulând inventia unui alt mod de a locui universul“.
Si daca dorim sa stim de ce un poet ca Lorand Gaspar provoaca o exegeza de doua sute cincizeci de pagini, am putea gasi raspunsul în aceste doua poeme, alese (oarecum) la întâmplare: „Cunoasterea luminii“ si „Limba natala“.   


je connais des matins fous d’étendue eu stiu dimineti nebune de-ntinderi
de désert et de mer - de desert si de mare -
mouvoir qui refond les visages miscare modelând chipuri
remploie ses traces. din resturi de urme.
Monastère de vie de flamme pulmonaire Mànàstire-viatà de flacari respirate
dans l’épaisseur fumante de midi - în miezul fumegând al zilei groase
nous enseignons aux algues, aux poissons le învatam pe alge si pesti
la couleur de l’air et l’histoire de l’homme culoarea aerului si istoria omului
pour les faire rire au soir dans l’encre opaque încât seara sa râda în cerneala opaca
des poulpes éffrayées a caracatitelor speriate.



Les contraires qui sont battements au coeur du monde, la parole les porte à déchirure.
Dans la dislocation que plus rien ne guérit, la ferveur d’une langue dévore son avenir.
Fouet d’une phrase sans équivoque.
Ici s’est tenu la lumière d’un arbre, là s’est dissoute la venue d’un pas.
Dans le buisson des cris le dieu se creuse de mutisme.
Quelque flamme que tu portes – si peu cette eau qui s’évapore.
Fraîche amertume du sel dans les plis des lumières.
Limba natala

Contrariile, zbateri în inima lumii, cuvântul le duce spre destramare.
În dislocarea lipsita de leac, limba-si înghite viitorul din fervoare.
Tichiuire de fraza fara vreun echivoc.
Aici s-a tinut lumina unui copac, acolo s-a topit venirea unui pas.
În manunchiul de strigate Dumnezeu mutismul îsi sapa.
Orice flacara ai purta – putinul se evapora din apa.
Amaraciune proaspata de sare în cutele luminii.

---