Calatorie în jurul vietii mele
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura ideilor »
Autor: CLAUDE KARNOOUH
O conferin&a355;&a259;*
Fiicelor mele, Lorraine si Sophie Domnule Director, Dragi prieteni, Doamnelor si Domnilor,În primul rând si înainte de toate, am sa-i multumesc lui Bernard Houliat, directorul Centrului Cultural Francez din Cluj, care, în octombrie 2008, a avut ideea organizarii unui mic simpozion în onoarea mea, cu dezbateri gândite în jurul cercetarilor mele, a câtorva dintre ideile lor directoare si în jurul activitatii mele de profesor la departamentele de Filosofie si de Sociologie ale Universitatii Babes-Bolyai. I-a trebuit asadar ceva curaj lui Bernard Houliat pentru a invita, în cadrul unei institutii franceze din strainatate, un universitar atât de putin corect politic, antropologic si filosofic ca mine. I-a comunicat intentia sa lui Ciprian Mihali, despre care toata lumea stie, la Cluj, ca a fost primul meu student eminent (teza lui cu Jean-Luc Nancy a dovedit-o), orientat apoi spre problematicile cotidianului, caruia, dupa Henri Lefebvre (unul dintre maestrii mei), i-a insuflat o reala demnitate filosofica. În România, doar el a îndraznit – în ciuda functionalismului superficial al sociologiei – sa se întrebe, într-o abordare hermeneutic fenomenologica, ce este acest cotidian care ne apare atât de familiar si care totusi opune atâta rezistenta, din pricina ascunzisurilor, lasitatii si a nu mai putin imensei vulgaritati omenesti, strecurând serioase dubii asupra irenismului si a bunatatii imanente a „naturii“ umane. Acest cotidian e cu adevarat prea adânc „uman, prea uman“ pentru ca inerent limitatele anchete sociologice sa-i sesizeze întreaga splendoare a abjectiei, abjectie care, sa nu facem pe falsii moralisti, nu ne e nici noua straina. Iar Ciprian ar merita, cred, onoruri publice pentru interpretarile sale atât de penetrante.
Asadar, în deschiderea dezbaterilor – pe care le doresc cât mai contradictorii, mai critice si mai fara concesii intelectuale – le multumesc calduros tuturor celor care au acceptat sa vorbeasca despre ideile mele si poate despre evolutia lor.
Pentru început, dati-mi însa voie sa-mi exprim surpriza sincera si placerea de a-i zari, printre audienti, pe trei prieteni de-ai mei.
Primul a binevoit sa uite o clipa de îndatoririle sale de ministru pentru a veni, din pura si confraterna simpatie, sa ia parte la aceste dezbateri care cu siguranta nu vor schimba cursul crizei actuale – promisiune a unui viitor nesigur si haotic. Îi multumesc asadar lui Vasile Puscas pentru curtoazia si spiritul deschis ce mi-au fost de mare ajutor înca de pe vremea debutului meu profesoral la Universitatea Babes-Bolyai.
Al doilea este Michael Shafir – un vechi prieten cu care am împartit deseori pozitii filosofice (si deci politice) divergente, principiile majore ramânând însa, în discutiile noastre, franchetea si loialitatea-în-adversitate.
Si, în sfârsit, Horia Ursu, scriitor si profesor de franceza, întâlnit într-o zi de Craciun, în 1975, în fata casei parohiale din Breb (Maramures), cu ocazia unui splendid si neasteptat ceremonial de Viflaim oferit de tinerii satului preotului si familiei sale. În ciuda numeroaselor întreruperi, schimbul nostru de idei n-a încetat; pentru mine a fost atât de important, încât l-am descris într-un paragraf din primul capitol al cartii mele „L’Invention du peuple“.
Onorând acest colocviu închinat mie, dar si dialogului dintre noi, toti cei prezenti aici reprezentam, într-un fel, onorabilitatea. Revansa fata de mizeriile citite în dosarul dedicat modestei mele persoane de Securitatea româna, în anii 1970-1980. Atunci când unii dintre bunii mei colegi folcloristi sau sociologi înstiintau autoritatile politienesti ca nu eram un etnograf profesionist, ca eram incompetent fiindca, pe de o parte, îmi începusem studiile si viata profesionala ca fizician si chimist si, pe de alta parte, ma implicam în viata satului acceptând functii rituale, cum ar fi aceea de nas de cununie sau de botez, ori pur si simplu dând o mâna de ajutor gazdei mele la strânsul fânului... În treacat spun ca aceste mediocritati abjecte se comportau asa spre a fi pe placul stapânilor, pentru a-si stimula ascensiunea profesionala sau doar pentru un blid de linte. Si asta înseamna, domnilor, cotidian! Suflete de lachei oscilând între slugarnicie fata de stapâni si aroganta feroce fata de subordonati... Dracu sa-i aiba-n grija, chit ca unii/ unele dintre acestia si-au tras, dupa 1989, pozitii importante în institutiile culturale din România. Avea, din nou, dreptate Printul Salina din „Ghepardul“: totul se schimba pentru ca totul sa ramâna la fel.
În fapt, obiceiurile nu se prea pot schimba de pe o zi pe alta; la rigoare îti poti schimba religia, nu si modul de a gândi. Astfel, chiar si dupa desfiintarea Securitatii, lucrurile au continuat sa mearga la fel pentru mine, dupa 1991, când predam la UBB. Buni colegi, totdeauna bine intentionati, îsi informau studentii ca eu n-as fi decât un amator... O spun deschis si cu mâna pe inima: e oricând de preferat un amator deschis la minte decât un profesionist cu ochelari de cal.
În realitate, ceea ce se pare ca n-a putut sa suporte o parte a establishment-ului intelectual si universitar românesc a fost exercitiul gândirii critice, în sensul cel mai nobil, transmis noua de-a lungul secolelor prin cele mai luminate creiere. De multe ori m-am întrebat daca a ajuns macar unul dintre acesti asa-zisi intelectuali români în sferele filosofiei de performanta... Nu exista argumente pentru asta; emotionati, dumnealor se multumeau sa laude alegru socialismul multilateral dezvoltat, o versiune simplista si triviala a marxismului dâmbovitean, transformat în ideologie ultranationalista. Astazi are succes strict acelasi model de gândire, dar, de aceasta data, corul înalta imne capitalismului planetar monstruos, multilateral catastrofic si toti se înfig sa lanseze pe piata „ideilor“ felurite justificari prostesti, unele mai mincinoase decât altele.
Totusi, un lucru au în comun, în cazul meu, trecutul si prezentul, respectiv Securitatea si o parte a establishment-ului postdecembrist: vehicularea ideii ca as fi un agent de influenta în slujba ungurilor. Ca sa fiu drept, însa, nu voi lasa sa se creada ca românii erau asa originali; ungurii nu erau nici ei mai prejos: unele grupuri de etnografi si de istorici de acolo erau convinsi ca eu n-as fi decât un agent în slujba românilor...
Bref, aceste minti deosebit de înguste si de rudimentare nu observasera ca dupa decembrie 1989 cucerirea Ardealului se pregatea cu mijloace proprii modernitatii târzii si nu prin violenta armata. Ofertele bancilor, explozia marfurilor sub influenta acestui dulce venin cu numele de „credit“, gratie caruia s-a consumat enorm cu iluzia ca s-a si platit – de acestea trebuiau sa se teama. Macar binele asta ni l-a facut criza: ne-a aratat adevarata putere de cumparare. Unora le-a reamintit schema raporturilor de productie, realitatea ca sunt la cheremul patronilor, ca-i paste somajul ca pe simplii muncitori necalificati. Cu o asemenea mentalitate a conducatorilor, se întelege si de ce tineri cu spirit critic constructiv, articulat în jurul diverselor orientari guvernate de o gândire de stânga, nu sunt încurajati în spatiul public românesc; fiindu-le refuzata posibilitatea unei cariere universitare aici, ei aleg sa plece în alte parti...
De aceea, trebuie sa-l laud, aici, din toata inima, pe acela care încearca sa promoveze, atât cât se poate, editarea alternativa de calitate în România. Multumiri calduroase, asadar, lui Timotei Nadasan, directorul Editurii Idea si al revistei cu acelasi nume, la care au colaborat si au pus umarul mai mult sau mai putin energic, si totusi într-o maniera decisiva, unii dintre prietenii si colegii prezenti aici, dar si altii, din strainatate: Adrian T. Sârbu, deja pomenitul Ciprian Mihali, Alexandru Polgár, Aurel Codoban, Gabriel Chindea, absent din pricina colocviului dedicat Sfântului Toma d’Aquino (în care e specialist), la Bucuresti, Ovidiu Tichindeleanu.
N-am uitat nici de datoriile foarte serioase pe care le am fata de Aurel Codoban, care m-a ajutat si m-a sustinut în momente hotarâtoare. Cât a fost seful Catedrei de Filosofie sistematica, a tinut piept administratiei si mediocritatilor. Nu uit nici de lungile noastre conversatii, care si-au gasit ecou în continutul cercetarilor mele – lucru pe care n-am ezitat niciodata sa-l recunosc. Daca tot vorbim de influente reciproce, trebuie sa-l mentionez si pe Adrian T. Sîrbu – cel mai bun si mai tenace traducator al meu, omul cu care ma aflu, atât la Cluj cât si la Paris, într-o fertila stare de disputa continua. Si, pentru ca sunt la momentul devoalarii afinitatilor elective, trebuie s-o amintesc pe Monica Ghetz, si ea o fidela traducatoare a mea, ale carei idei m-au inspirat.
N-as putea sa trec peste multumirile pe care le datorez lui Ándor Horváth, înca un partener de dialog viu si de disputa, care nu numai ca m-a tradus pe mine în maghiara, în special în revista „Korúnk“, dar nu s-a speriat sa-i traduca nici pe alti amici francezi de-ai mei – niste nonconformisti desigur.
Îl numar, de asemenea, printre partenerii mei fideli de dialog pe Sorin Antohi, care, în ciuda notoriului scandal (pe marginea caruia el si-a exprimat pozitia cu claritate, fermitate si franchete) si a altor capcane întinse de „sufletele mari“ pe care a avut norocul sa le întâlneasca, ramâne cel mai bun istoric al ideilor sociale, politice si culturale din România, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Tin sa spun ca i-am tradus si i-am publicat în Franta volumul „Civitas imaginalis“ cu placerea de a învata: în sfârsit, întâlneam un istoric român care oferea istoriei moderne si contemporane a României o interpretare diferita de povestile nationaliste curente si care, respingând pozitivismul simplu si simplificator la extrem, propunea, prin intermediul unei eruditii multidisciplinare fara cusur si a unei intuitii antropologice evidente, raspunsuri non-metafizice unor întrebari vechi, care au însotit parcursul dureros si dramatic al tarii spre modernitate. Si el a fost editat la Idea.
Last but not least, se afla printre noi doi antropologi adevarati – atât prin cercetarile pe care le conduc si prin rezultatele lor, cât si prin calitatea cursurilor tinute în România si în strainatate ; de fapt, sunt singurii doi antropologi adevarati din acest oras dominat de folclorism simplist si etnografie autosuficienta: Gabriel Troc, caruia îi multumesc public pentru interviul pe care mi l-a luat – un interviu foarte bine primit, din câte am auzit, si Corina Iosif, care a exploatat cu folos câteva piste analitice din lucrarile mele si ale prietenului meu, Remo Guidieri, antropologul care a revolutionat modalitatile de interpretare a alteritatii primitivilor, confruntând gândirea salbatica cu aceea a presocraticilor într-un demers în mare masura inspirat de hermeneutica heideggeriana. În introducerea lucrarii sale, admirabil traduse de Ciprian Mihali si publicata la Editura Idea, am aratat cât de mult mi-au influentat gândirea tezele lui Remo Guidieri. Iata de ce, fara mari sperante, trag totusi nadejde ca „Abundenta saracilor“ a lui Guidieri îi va influenta cumva pe etnografii români prea putin dedati aventurilor intelectuale sau macar pe câtiva filosofi si istorici carora nu le-a murit curiozitatea.
Nu cred sa fi uitat pe vreunul dintre dragii mei prieteni si totodata colegi, oameni cu care am colaborat perfect si cu care voi colabora si în continuare. Cât despre ceilalti, lacheii si slugile, prefer sa-i trec sub tacere sau, în cel mai just spirit stângist, sa-i las sa putrezeasca în ghenele istoriei.
În viata mea profesionala, am avut doua sau trei idei pe care le consider ale mele. Prima, articulata înca din anii 1970 (în contextul comentarii unei opere cu un puternic iz „taranesc“ aparuta în Franta, „Le Cheval d'orgueil“, de Pierre Jakez-Eliaz). Sustineam acolo, chiar cu pericolul caderii în artificiu si eroare, ca e necesar sa îndepartam tentatia de a interpreta gândirea arhaica taraneasca si traditionala (a salbaticilor, de pilda) ca moduri de gândire apartinând unei filosofii si unei poezii în sensul modern al termenilor, în siaj platonician. Taranii detin, în mod evident, reprezentari abstracte-concrete (sunt vorbitori ai unei limbi naturale dotate cu propriile articulatii logice), care se exercita – si aici e originalitatea acestor reprezentari – în cadrul unor practici, numite de noi ritualuri, si ale unor discursuri, numite de noi povesti, mituri, discurs ritmat, mai mult sau mai putin ritualizate. Toate aceste enunturi, în functie de cultura în care se dezvolta, sunt desemnate conform unui cod specific, conventional – indispensabil în procesul interpretarii lor. Actiunile acestor oameni sunt în acelasi timp abstracte si practice, permitându-le nu numai sa imagineze lumea de aici si lumea de dincolo, dar si sa o realizeze, inclusiv prin violenta (riturile fiind câteodata deosebit de violente) – ca lume simtita, respectiv ca lume spalata de hybris.
Prima parte a carierei mele de antropolog a fost guvernata de aceasta teza, acompaniata, desigur, de febrilitatea marilor teme teoretice din anii '60-'70 – dezbateri despre riturile de trecere, despre carnaval, despre raporturile dintre rit si mit, despre critica abordarii structurale a relatiilor parentale, controverse privind relatia popoarelor primitive cu istoria, controverse privind natura si rolul sincretismelor culturale produse de colonizare si postcolonizare etc. Erau, se-ntelege, teme fierbinti în Europa occidentala, în America, în Japonia, în India, în America latina. Curios, Europa de Est si România în special lipseau de la masa discutiilor; nu si URSS, care înca de la începutul secolului al XIX-lea se putea lauda cu o traditie a calatoriilor etnografice în zonele primitive ale Siberiei orientale, în Pacificul de Nord si de Sud, dupa Primul Razboi Mondial, Sankt Petersburgul si Moscova devenind, se stie, focarele structuralismului lingvistic si folcloric care, prin Jakobson si Bogatîrev, au stimulat analiza structuralista lévistraussuriana.
Nici Ungaria nu lipsea din concertul marilor dezbateri etnografice mondiale, sprijinindu-se pe o veche traditie de antropologie africana, inaugurata în secolul al XIX-lea, continuata si extinsa sub regimul comunist prin teorii asupra modului de productie asiatic (în jurul lucrarii lui Wittfogel, „Despotisme asiatique“ si a societatilor care practicau irigatia, Egiptul, Mesopotamia, China si societatile precolumbiene) si prin misiuni etnologice în Melanezia, Polinezia si Brazilia (muzeul etnografic din Budapesta detine una dintre cele mai valoroase colectii mondiale de masti, podoabe si arme din Noua Irlanda si din insulele vecine).
Acesti primi ani ai mei în antropologie au fost, într-un fel sau altul, niste faze de formare, fie ca era vorba de critica antropologica antistructuralista a lui Edmond Leach, a lui Rodney Needham sau a lui Francis Korn, fie ca e vorba de critica filosofica si politica a unor Sartre sau Henri Lefebvre, de aceea promovata de lukacsieni ca Goldman sau de variantele hegelo-freudo-marxistilor, ca Marcuse, de vederile hegelienilor modernizati de stânga, ca Adorno si tânarul Habermas sau de teoriile marxo-heideggerianului Kostas Axelos, sau, în fine, de teoriile de tinerete ale lui Foucault si mai ales ale lui Derrida. Toate aceste teorii, fiecare în felul ei, influentasera decisiv antropologia si istoria sociala pe de o parte, si filosofia istoriei în anii 1950-1970, pe de alta parte. În ultima instanta, acestea nu faceau decât
sa redeschida într-o maniera originala problemele subiectului si a non-subiectului istoric, ale evolutionismului ori, dupa Lévi-Strauss sa puna pe tapet posibilitatea de a-fi-în-lume a popoarelor. Sa ne amintim ca Heidegger, de pe culmile himalaiene ale gândirii sale, avea pentru genul acesta de discutii un dispret total, cu exceptia poate a teoriilor despre gândirea fiintei în traditia japoneza.
Tematica a ramas însa neepuizata pâna astazi; dimpotriva, ne putem întreba si acum, cu acelasi interes: ce este evolutia? Ce reprezinta sincretismul si cum functioneaza acesta? Si – marele mister al modernitatii târzii – unde mai e de gasit astazi subiectul istoric în calitate de subiectivitate dotata cu constiinta de sine si a propriei autonomii? Iata, mai avem destul de lucru...
A doua idee pe care m-am straduit s-o dezvolt în cercetarile mele se referea la uzajul elementelor culturii rurale arhaice, elemente regândite de mine pe de o parte pe temeiul unor notiuni herderiene de cultura populara si spirit popular si, pe de alta parte, prin istoria înteleasa ca împlinire a Spiritului universal, la Hegel. Am dorit astfel mai întâi sa justific si apoi sa legitimez, prin coroborarea tuturor stiintelor umane – filosofie (i.e. metafizica), literatura, teatru, muzica, arte plastice, muzeografie – construirea statului-natiune, a statului modern, ca destin si sfârsit politic „natural“ al popoarelor arhaice transformate în natiuni: ceea ce sustinea odata Dimitrie Gusti, care, în 1919, vorbind despre România Mare în cadrul unei conferinte la Collège de France, pronuntase sintagma: „Justitia imanenta a istoriei“ (sic!). Interpretare radical transcendentalista a istoriei, de tip juridico-idealist si deci profund nerealista, total opusa interpretarii marxiste, care vedea în statul modern momentul istoric în care o ideologie sanctioneaza si mumifica staza capitalista. În ceea ce ma priveste, ca vechi admirator al luciditatii politice a lui Machiavelli, as vedea în termenii lui Gusti mai degraba un soi de complement al marxismului – „justitia imanenta a istoriei“ o vad confundându-se cu puterea armata.
Dar, spre deosebire de anumiti marxisti un pic prea rigizi si obtuzi, sa recunoastem ca era o vreme când resorturile ideologice din spatele miscarilor nationale au avut o amploare nesperata; as îndrazni chiar sa spun ca determinarea ideologica a functionat atunci cu o forta, cu o energie, cu o vigoare fara egal. Nu am exemplu mai bun decât cifra mortilor din cele doua razboaie mondiale, plus aceea a conflictelor colaterale, nu mai putin barbare: „marile cimitire de sub Luna“ de care vorbea Bernanos. Astazi însa, asistam evident la expierea lenta a statului modern, chiar daca implozia comunismului a provocat, sub presiunea marilor puteri, constituirea unor noi state-satelit, lipsite de relevanta economica si azil al mafiilor de toata mâna.
În sfârsit, cea de-a treia idee pe care am încercat, mai mult sau mai putin adecvat, s-o dezvolt si s-o argumentez în cercetarile mele tine de esenta profund moderna – si deja postmoderna din multe puncte de vedere – a sistemului politic autointitulat „regim comunist“. Printre temele care mi-au captat atentia se numara aporia tehno-modernista a bolsevicilor – în egala masura aceea enuntata (si non-gândita) în teoriile lui Lenin, Trotki si Lunacearski si aceea imediat sesizabila în punerea în practica a ideilor lor sociale si estetice. Pentru aceasta, m-am ocupat de discursurile revolutionare ale avangardelor futuriste, constructiviste, dadaiste si suprarealiste, comparate cu discursurile responsabililor politici pe chestii de cultura, în primele doua decenii de regim bolsevic.
Aceasta aporie rezida, cred, în crezul – as spune chiar în credinta cvasi-religioasa – a comunistilor si a avangardistilor în puterea de aservire a ideologiei si a artei (a suprastructurii), ca instrumente de dominatie tehnico-economica. Desigur, avangardistii au fost curând redusi la tacere în profitul unei arte realiste (zise „socialiste“), mai usor de înteles de catre noile clase sociale produse de regim si de politica sa de modernizare masiva si accelerata. Dupa tragicele experiente pe care le-am trait, stim însa astazi ca nu altceva decât tehno-economia a învins si a dinamitat politica bolsevica si pe avatarii ei contemporani. La felul în care arata azi lucrurile, nu putem decât sa-i dam dreptate lui Aurel Codoban care, în 1993, explica, printr-o fericita butada, implozia comunismului: „caderea URSS-ului a demonstrat ca Marx avea dreptate“. Si, as adauga eu, un pic heideggerian: „l-a dus spre adevarul ultim“. Culminat cu prezenta criza a capitalismului global.
Trebuie sa aduc, în fine, un omagiu si unuia dintre cei trei maestri ai mei, Gérard Granel (publicat, de asemenea, la Idea, în traducerea admirabila a lui Adrian Sîrbu), care a avut un cuvânt greu de spus în ghidarea gândirii mele filosofice. Mi-a deschis orizontul spre o noua abordare a fiintei în modernitatea târzie, pe care el o întelegea într-o simultaneitate dialectica, unind fenomenologia Capitalului lui Marx cu Tehnica lui Heidegger.
Lucruri ca acestea aduc cu adevarat onoare unei vieti de universitar.
Marturisesc, iata, în fata dumneavoastra:
n-am facut politica acestor locuri, n-am avut decât angajamente politice fara relevanta aici, în acest spatiu, dar, sa fiti convinsi de asta, au fost niste angajamente de care nu mi-a fost rusine niciodata, chiar daca mi-am recunoscut uneori si greseli. Dar errare humanum est... si, nici mai mult, nici mai putin – om sunt.
Traducere din franceza de
TEODORA DUMITRU
*22 mai 2009, Sala Mare a Casei Matei, Universitatea de Arta si Design. Eveniment organizat de Institutul Cultural Francez din Cluj in parteneriat cu editura Idea Design & Print