Capodopera din cutie
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
E uimitor cata lume – o lume intreaga, cat in scutul lui Achile! – poate sa incapa intr-o cutie cilindrica galbena, o cutie de bomboane Kandia scoasa din amintire cu ironie fina, umor tandru si duioasa melancolie, dar si onorata cu mare ceremonial prozastic, demn de curtea literara a unui Ludovic al XIV-lea. Iata intrarea in scena si prezentarea fabuloasei cutii, „madlena“ ce-l starneste pe Mircea Horia Simionescu sa scrie aceasta capodopera de proza memorialistica:
„Din tabla smaltuita, asemanatoare unei oale, impodobita cu arabescuri formand o eticheta in mijlocul careia scrie Kandia, datand aproximativ din anii 1934-36, adica din ultima perioada a negotului prosper cu bomboane (dropsuri), cand tatal unei familii cu multi copii cumpara, la sfarsitul zilei de lucru, dulciuri in cantitati de doua pana la patru kilograme, exact cat sa ajunga trebuintelor imediate ale casei in urmatoarele 24 de ore“. Unitatea de timp si de loc fiind asigurata, sa trecem mai departe. Iata personajele care curg din cutia fermecata a lui M. H. S.: „In familia mea, sugeau, plimbau prin gura, zdrobeau in dinti, mestecau bomboane, uneori le scuipau bunica, mama, soldatul Fidosie, ordonanta tatei, Gheorghe Tudose, fosta ordonanta, care, la liberare, nemaivrand sa se intoarca la vatra, il rugase pe don' capitan sa-i atribuie o camaruta a noii noastre case, langa bucatarie, sa locuiasca toata viata in familia care devenise si a lui, sa se insoare si sa-i hraneasca pe viitorii lui copii cu bomboane Kandia…“ Alte personaje iesite din palaria marelui scamator si papusar sunt Ilinca spalatoreasa, Marita din Aninoasa, „furnizoarea de branzeturi si smantana“, domnul Zaharia, „cel specializat in citirea zilnica a contorului“, Natalita „de la Bucuresti“, verisoara a mamei, Jean Baila, vecin si coleg de clasa, doamna Diaconu, „vecina pe partea de rasarit a curtii (oferta bomboanelor, peste gard)…“ Cativa din cei varsati in pagina din cutia galbena poarta la rever culori politice de epoca: un Cornel, „exaltat legionar inainte de a deveni aviator, a carui ratie i-a fost drastic redusa de tata din momentul cand si-a manifestat dorinta sa se duca la inmormantarea lui Mota si Marin“, Florica Munteanu, „servitoarea matusii Milica, in permanenta prezenta la dezbaterile politice de dupa-masa, mai tarziu confundata in oras cu Ana Pauker, tunsa ca si aceea, militanta ca si aceea (sindicatul lucratorilor casnici)…“ In fine, personaje de adunatura si de umplutura, exponenti ai breslelor, cetateni „apolitici“, insi din popor, alte clase si natii: „avocatul Vartan, madam Predan, angrosistul Sapatino, Nicu Gavrilescu, Victor Balaban, persoane fara apartenenta la vreun partid, cu ocupatii deloc acaparatoare, dispuse sa se «dadulceasca» (cum zicea mama) pe la noi“. O lume pasnica, lipsita de conflicte? Nici vorba, lumea ce navaleste peste noi din cutia lui M. H. S. e roasa de conflicte, de mari dizlocari si evacuari, ce mai, o lume sfasiata de un razboi de o suta de ani: „Maldarul de cutii Kandia ocupa jumatate din spatiul magaziei, era evacuat toamna, cand se aduceau cele zece carute cu lemne, depozitul de sub sopron scadea in apropierea Craciunului, atunci dulciurile erau inlocuite cu sirurile de carnati si caltabosi, de sutele de sarmale, de rumenitele tavi cu afumaturi – clientii, aceiasi; consumatorii se desparteau de trecutul lor razand, il cam besteleau pe Protopopescu pentru ca introducea produsele standardizate – bomboanele – ca sa alunge artizanatul, se vadea bine ca alimentele picante le sunt superioare «se simte, doamna, mana gospodinei!», repulsia fata de industrie culmina pe la Boboteaza, o diminuau cafelele, fursecurile; odata cu ultimii fulgi de zapada se inapoiau cu totii la bomboane si tata isi relua rondul pe la bacaniile Barcukis si Protopopescu, dupa birou, ca sa aduca alte cutii si sa restabileasca echilibrul ideologic intre partidul dulcilor si saratilor, Kandia dominand absolut piata pana la incheierea trimestrului doi.“ Kandia contine paradisul si infernul naratorului: „Daca intram in vacanta de Paste cu numai doua corigente, performanta era salutata cu o pereche de ghete Dermata si cu cel putin doua cutii lacuite de Kandia…“, dar cum pofta de invatatura si cunoastere sporea, crestea si numarul cutiilor premiale de Kandia, cu efecte dezastruoase pentru dantura naratorului: „Marile esecuri scolare le-am compensat in anii liceului, am invatat mereu mai bine, am citit enorm; dezastrul danturii s-a accelerat pana a devenit ireparabil, supravietuirea cutiei metalice printre lucrurile mele – magnetofoane, pulovere, albume de arta, casete cu manuscrise, borcane pline ochi cu penite, sepci proletcultiste, seturi de deodorante, colectii de diapozitive, pachete cu scrisori, camasi Diolen – imi aminteste viu ca am cunoscut paradisul, cum fiecare pom pe care il scutur imi readuce in clipa de fata imagine marului primordial, intaiul pacat incununat cu triumful asupra necunoasterii. Maseaua care mi-a umflat obrazul stang, durerea urcand pana in crestet, este documentul de necontestat al intemeierii fiintei mele sub o zodie dulce.“ Bazar istoric si sentimental, document al dulcilor suferinte provocate de amara cunoastere, cutia Kandia este manuscrisul regasit, documentul supravietuitor a carui „lectura“ intreprinsa („jupuita“!) de M. H. S. insufla viata unei lumi ce nu mai e, cu dramele si tragediile ei, cu inocentele ei benigne si iresponsabile: „Cutia Kandia, jupuita, cu inscriptia aproape stearsa, contine in straturi usor de datat de un ochi expert – nu altul decat al meu – un ziar Universul, din primul an de razboi, cu o pagina de anunturi mortuare, cu fotografia ofiterilor cazuti in luptele din Basarabia si reclame cu articole de blanarie, palarii, pasari exotice, furnituri de croitorie, lotiuni pentru redobandirea tenului proaspat al tineretii, pastile Valda, «obiecte biblice», harnasament pentru cavaleristi; o carpa verde de sters praful de pe pianul mamei, cateva ilustrate «Salutari de la Vulcana Bai / de la Slanic / de la Ocna Sibiului», semnate Misu si ai lui, Tribul Costescu, apoi carnetelul cu tusantul jurnal al Dorei Zatreanu, portretul zambitor al lui Petru Groza, cu mustati adaugat cu creionul dermatograf (productie Tityre), brosura tragediei in cinci acte Glafira de Victor Eftimiu; o bratara tinichea cu fine floricele albastre de nu-ma-uita (pictate); un caiet maro continand poeziile mele dedicate iubitei de la 13 ani, madona Marioara, cea pe care Costache a admirat-o pe cand, cu un cochet sort peste rochie, vindea branza in pravalia din hala a lui taica-su, aratand o gratioasa dexteritate la extragerea bucatilor de telemea din adancul siroind al butoaielor, o bucata de carton (disc) separand, paralel cu fundul – tot acest bazar“. Pe fundul „bazarului „, rezervat anume intr-un compartiment secret pe un spatiu de doua degete naratorul a ascuns si semnul riscantei sale dizidente tineresti: „Efigia Regelui Mihai, decupata cu panza de traforaj dintr-o moneda de 100 lei“, cu un an inainte de abdicare. Doua trimestre, noteaza nostalgicul monarhist, „am purtat ca insigna (prinsa la rever cu ceara rosie si ac de siguranta) acest portret de argint. Revederea lui, in nopti de insingurare si deruta, m-a inviorat intotdeauna, mi-a improspatat speranta ca nu este totul pierdut.“ Nu era totul pierdut: cu acel „coleg“ regal care urma cursurile Colegiului de la Manastirea Dealu, liceanul targovistean se va intalni la o defilare de un 10 Mai, cu gandul sa-l intrebe, colegial, „Ce mai faci?“, pentru ca mai tarziu, in 1992, sa-i „para rau ca nu ne-am putut reintalni la Bucuresti“, caci „amandoi, draga Mihai, mai avem de facut cate ceva…“ Lumea pe care Mircea Horia Simionescu o scoate cu penseta artizanala din straturile jupuitei cutii Kandia este una fabuloasa si se constituie intr-o pagina antologica, o bijuterie memorialistica si literara: cata biografie incape in cutie – atata literatura. Intitulata „Cutie cilindrica galbena“, capodopera minimalista a lui Mircea Horia Simionescu poate fi (trebuie!) citita in „Litere“, numarul din martie 2009.
S. S. R. sau U. S. R.: tot aia e!
Agitatie mare in cercurile literatilor care avanseaza ideea schimbarii denumirii organizatiei profesionale (sindicale) a scriitorilor: din USR in SSR. „De ce totusi schimbarea denumirii?“ intreaba si se intreaba Gabriel Dimisianu in „Romania literara“. „Din considerente simbolice, dupa cate imi dau seama – isi raspunde d-sa – pentru a sublinia inca mai apasat, si in felul acesta, despartirea obstei scriitoricesti de trecutul comunist.“ Insa ce fel de „trecut comunist“ are Uniunea? Fusese infiintata in 1949, de regimul comunist, „cu scopul de a-i inregimenta ideologic pe oamenii scrisului. Ceea ce – spune G. Dimisianu – a si izbutit in epoca dogmatismului si mai tarziu, cu unele slabiri ale chingii in perioadele scurte de dezghet.“ Daca e asa, atunci de ce ideea „decomunizarii“ Uniunii Scriitorilor n-a aparut imediat dupa '90, in „clocotul revolutionar“, ci abia acum, dupa 20 de ani, cand acel „clocot“ s-a mai stins? „Raspunsul meu – explica dl G. Dimisianu – ar fi acela ca in 1990 Uniunea Scriitorilor nu era perceputa ca o institutie stigmatizata, sugerand dependenta de comunism. Dimpotriva, trecea in constiinta publica drept una care fusese in relatii rele cu puterea comunista, se confruntase cu aceasta in lupte de uzura, duse cel mai adesea in ascuns si cateodata in camp deschis.“ Trebuie sa spun ca, adevarata in linii mari, imaginea aceasta nu stapanea toata constiinta publica. Imi amintesc ca azi cateva articole polemice, de o duritate extrema la adresa Uniunii, considerata in unele din ele „stalinista“ sau un fel de uniune sovietica a scriitorilor! Se scria atunci, dupa '90, despre „mari scriitori – mari prostituati“ si paralel cu cenusa pe care unii si-o puneau in cap, altii denuntau in stil bolsevic compromisurile si aliantele bolsevice ale Uniunii. Treptat, ce-i drept, lucrurile s-au mai potolit, si, la o privire mai senina s-a ajuns chiar la concluzia ca Uniunea Scriitorilor s-ar confunda cu un soi de club dizident, ceea ce, iarasi, nu-i tocmai exact, desi adevarat poate fi. Schimbarea denumirii e pur si simplu o copilarie – ca sa nu spun mai mult. Intra in sirul interminabil de schimbari – practicate in mai multe randuri si inainte de '89 si chiar inainte de '44 –, din categoria celor prin care ne culcam seara pe Tolbuhin ca sa ne trezim dimineata pe Regina Elisabeta, pe Ferdinand sau pe Maria, luam micul dejun in Primaverii si cinam pe Virgil Ierunca sau Monica Lovinescu… Pe scurt, schimbam denumirile si „firmele“ in felul in care ziarele se pregateau, in doua variante, sa intampine victoria aliatilor la 23 august. Exista un oportunism „sincronist“, al schimbarilor si modificarilor de tot felul, care face jocul vechiului narav al adoptarii iuti a formelor fara fond, mecanism si mentalitate denuntate de Maiorescu. Revenind: dl Gabriel Dimisianu are dreptate sa fie „contra“ si sa spuna ca „as ramane la actuala (veche totusi!) titulatura“, pentru ca, intr-adevar, Uniunea Scriitorilor – cu toate inevitabilele sau inerentele compromisuri –, chiar de n-a fost „clubul dizidentilor“, a cunoscut un lent dar sensibil proces de radicalizare in relatiile cu diversele foruri si persoane care se „ocupau“ cu indrumarea ei. Tezele din iulie, bunaoara, „deschid o epoca de confruntare intre regimul comunist si scriitori“ – noteaza in spiritul adevarului dl Dimisianu si adauga in cunostinta de cauza: „Intrunirile Consiliului Uniunii, ales liber, devin din ce in ce mai incomodante pentru autoritati, care tot mai greu suporta sa-i auda vorbind acolo, cu extrema duritate critica, pe Paler, pe Desliu, pe Manolescu, pe Zaciu, pe Ileana Malancioiu, pe Mircea Iorgulescu, pe Ana Blandiana, pe Eugen Simion, pe Buzura, pe Bogza, pe Jebeleanu, pe Marin Preda si pe atatia altii, spunand fara temeri lucrurilor pe nume, infatisand in lumina adevarului o situatie care mereu se agrava.“ Contrar opiniei „radicalilor“ de peste noapte, Uniunea Scriitorilor a conservat spre lauda sa un climat critic, uneori virulent, fata de abuzurile si tentativele, numeroase, de ciuntire a drepturilor si blocare a independentei scriitoricesti. Ca voce venita din interiorul sistemului, dl Dimisianu are dreptate: „as ramane la actuala (veche totusi!) titulatura.“ Ca sa nu mai spun ca, parafrazand o vorba justa a lui Ceausescu despre partidul pe care-l conducea: U. S. sunt oamenii care o compun, cu trecutul lor cu tot…