„Impertinentul“, seducatorul Constantin Noica
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura editorial » editorial
Autor: EUGEN SIMION
Domnul Marin Diaconu, editorul si comentatorul lui Constantin Noica si Mircea Vulcanescu, \mi cere sa scriu cateva randuri despre omul Noica, asa cum l-am cunoscut. Dar l-am cunoscut putin, \ncerc eu sa ma apar, am stat de vorba de cateva ori cu el, l-am invitat o data la Facultatea de Filologie si tot de cateva ori am corespondat cu el \n privinta criticii literare pe care, se stie bine, o contesta pentru ca i se parea o disciplina care nu ajunge la concept. Am scris, e drept, despre cartile lui \n mai multe randuri, dar nu stiu daca acest fapt este suficient pentru a-i face un portret... Ma voi sluji totusi de lecturile si de intuitiile mele. Incep prin a spune ca \ntai l-am citit si dupa aceea l-am \ntalnit pe Constantin Noica, filosoful care, dupa o absenta de cateva decenii, revenise spectaculos la \nceputul anilor '70 prin „Rostirea filosofica romaneasca“ si „Creatie si frumos \n rostirea romaneasca“ \n campul literar. Nu mai stiu cine m-a dus \ntr-o zi \n apartamentul lui din Drumul Taberei, \ntr-un moment \n care coborase (cum zicea el) de la Paltinis \n Capitala din care plecase pentru „a nu \ncurca lumea“, explica el numai pe jumatate ironic... Era, oricum, pe la mijlocul anilor '70, dupa \ntoarcerea mea din Franta. O vizita mai degraba protocolara, fara mari consecinte intelectuale pentru mine. Stiu ca m-a intrigat atunci cand m-a \ntrebat, brusc, ce fac, intelectualiceste vorbind, care este tema mea de reflectie („banutul“ meu), \n fine, voia sa stie cu ce ma ocup \n lumea spiritului... Sunt critic literar, fac critica literara, i-am raspuns eu intrigat pentru ca \ntrebarea filosofului arata ca nu ma cunoaste deloc. „Bine, bine, a continuat, eu stiu ca faci critica literara, dar \n afara de asta ce lucruri serioase faci?“ Era limpede: critica literara nu era pentru filosof o preocupare serioasa, un domeniu esential pentru meditatie... Aveam sa ma lamuresc mai bine dupa ce am citit „Jurnalul de la Paltinis„ si, ulterior, dupa \ncercarea – esuata – de a avea un dialog cu filosoful despre aceasta problema: filosoful nu era interesat de literatura si nu credea ca, dincolo de filosofie, exista ceva (critica literara, oricum nu) care sa ajunga la „estimea“ lucrurilor. Asupra „estimei“ (un termen pe care \l aflam si la Gheorghe Asachi!) nu se \nteleg nici chiar filosofii, caci iata ce scrie Noica \n „De Caelo. Incercare \n jurul cunoasterii si individului“ (1937): „De ce prin urmare nu se \nteleg filosofii? Fiindca n-au atins \nca estimea adevarata a lucrurilor“... Si, daca n-o ating filosofii, cum s-o atinga criticii literari care, \n plus, judeca unicitatea (adica opera) cu un criteriu din afara unicitatii? Cu alte vorbe: ce temei poate avea o disciplina a spiritului (critica literara, de pilda) sa judece o opera literara – care este prin definitie o unicitate – cu criterii generale de judecata estetica? Ca sa fie credibila, scrie Noica undeva, ar trebui ca pentru fiecare opera criticul sa aiba criterii speciale, adecvate unicitatii... Observatie serioasa, suspiciune ce trebuie luata \n seama... Am \ncercat sa raspund acestei \ndoieli fundamentale \n alt loc, nu stiu \nsa daca am reusit sa apar temeiurile si credibilitatea criticii literare, o disciplina pe care am ales-o de tanar... Sigur este ca n-am reusit sa-l conving pe Noica de faptul ca, desi nu ajunge la concept, critica poate opera cu un numar de concepte si, sprijinindu-se pe criterii subiective (gust, intuitie, un numar de modele), poate ajunge la estimea adevarata a operei literare...
Dar pana sa ajung la aceasta concluzie, s-a mai intamplat ceva cu filosoful Noica in relatiile lui, deloc idilice, cu criticii literari. S-a intamplat, de exemplu, ca multi dintre ei sa-i citeasca eseurile lui filosofice si cel putin unul dintre ei (cel ce semneaza aceste randuri) sa scrie intr-o carte ca, daca ceva va ramane din opera filosofului de la Paltinis, va fi creatia din interiorul sistemului sau filosofic. Cred si azi acelasi lucru: C. Noica este un creator de limbaj, un om cu o imaginatie extraordinara a ideilor si ca discursul sau are o epica interioara care este seducatoare. Vreau sa spun, in fapt, ca Noica este un prozator de idei si, in afara de conceptele pe care le pune in circulatie, imi place la el modul in care le pune in pagina, imi place enorm, repet, bucuria cuvantului cautat si bine gasit, modul lui „impertinent“ de a provoca ideile primite si de a rasturna adevarurile acceptate. Este un sofist, i s-a spus in anii '30. Eugen Ionescu nu putea sa-l sufere, cand erau tineri de tot, il socotea „un ipocrit“, adica unul care suceste adevarurile clare si le impinge sistematic in paradox... Pastrand proportiile, pot spune ca-mi place Noica tocmai din acest lucru: tulbura ideile „primite“, introduce ipoteze noi acolo unde ideile par statornicite, batute in cuie, in fine, il citesc cu placere pentru ca dintr-un cuvant oarecare („intru“) scoate, pe urmele lui Mircea Vulcanescu din „Dimensiunea romaneasca a existentei“, o filosofie de existenta, si discursul lui impodobit cu cuvinte vechi si metafore inspirate este stralucitor. Critica literara pe care el o privea cu neincredere il poate revendica fara complexe...
*
Doua intamplari cu acest filosof roman atipic, retras la Paltinis pentru a medita, cum singur spune, intr-o singuratate bucuroasa. Despre una dintre ele am scris ceva in „Sfidarea retoricii“ (1985) si, mai tarziu, in „In ariergarda avangardei“ (2004). Reiau unele insemnari de acolo si adaug altele. E vorba de invitatia pe care i-am facut-o lui C. Noica in anii '80 de a participa la o intalnire cu studentii in cadrul Cercului de Critica pe care il infiintasem la Facultatea de Filologie din Bucuresti. N-am anuntat conducerea Facultatii ca sa nu fiu pus in fata unei interdictii si, in ziua in care Noica trebuia sa vina, Decanul si Secretarul de partid au disparut pur si simplu din localitate de teama consecintelor. Anuntasera, in prealabil, Centrul Universitar de Partid despre infractiunea pe care o pusesem la cale. Norocul meu a fost ca, invitandu-l pe Rectorul Universitatii, fizicianul Ioan Iovit Popescu si pe D-na Zoe Dumitrescu Busulenga – sefa catedrei de Literatura Comparata – acestia au venit. Asa ca n-am ramas singur intr-o situatie asa de delicata. Cand am intrat in Amfiteatrul „Odobescu“ erau adunati peste 300 de studenti (si nu numai)... Cum aflasera (pentru ca afisul fusese interzis!)?! Nu pot sa stiu. Sigur este ca in amfiteatrul in care predasera G. Calinescu si Tudor Vianu nu era loc nici sa arunci un ac... Imi amintesc ca, printre ei se afla si Al. Paleologu... Toti asteptau sa-l auda pe filosoful de la Paltinis, care coborase in Cetate sa certe pe tinerii intelectuali pentru ca fug de cultura de performanta. Un prieten, biologul Klaus Fabricius, avertizat de mine a facut o serie de fotografii pe care le pastrez si azi. Le cercetez: un Noica afectuos, stand de vorba cu o tanara doamna, un Noica strangand prietenos mana criticului ce-l invitase, in fine, un filosof cu o fata incordata cerand socoteala tinerilor ce-l asculta, un intelectual la inceputul varstei a treia cu un inceput de zambet inghetat in sarcasm si, din nou, o figura luminoasa si prietenoasa gata sa laude singuratatea roditoare... Noica reintra in Universitatea din Bucuresti dupa aproximativ 40 de ani. A fost prima si, am impresia, ultima oara. Dupa aceasta intalnire, conducerea Facultatii de Filologie a interzis intalnirile cu scriitorii. Nu stiu daca interdictia a fost respectata, dar ce stiu este ca Noica n-a mai pasit in incinta Universitatii din Bucuresti niciodata de atunci. In ce ma priveste, am scapat relativ usor. Prezenta Rectorului m-a salvat de represalii...
(va urma)