Discursul poetic românesc în secolul XX. Atitudinile eului liric fasa de obiectul poeziei

articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04
» cultura literară »
Autor: PETRISOR MILITARU

Marin Mincu (n. 1944, Slatina) este cunoscut atât ca eseist si critic literar, dar si ca poet, prozator si traducator de reputatie internationala. A publicat, gratie unui formidabil proiect auctorial, peste patruzeci de carti în româna si douazeci în limba italiana. Între 1974 si 1994 a fost profesor titular la Universitatea din Torino, cea din Milano si cea din Florenta, fiind interesat de relatia literaturii române cu literatura italiana sau europeana, de semiotica, de avangarda sau de literatura experimentala. Este, pentru cei care nu confunda premiile importante cu distinctiile judetene chibitate de specialisti locali în diversiune, laureatul unor premii internationale de prestigiu, precum Premiul Herder (Viena, 1996), Premiul International „Eugenio Montale“ (Roma, 1989), Premiul International „Carlo Betocchi“ (Citta di Piombino, 1992) sau Premiul National pentru Roman (Bergamo, 1998). Actualmente, Marin Mincu este director al Editurii Pontica, unde publica volumele lui Umberto Eco si alte carti de valoare ale literaturii italiene, si al revistei de cultura „Paradigma“. În iunie 1996, l-a avut ca oaspete pe Umberto Eco la Universitatea „Ovidius“ din Constanta. Dintre volumele de critica literara publicate, amintim „Avangarda literara româneasca“ (1983, reeditata în 2006), „Opera literara a lui Ion Barbu“ (1990), „Textualism si autenticitate“ (1993), „Poezia româna actuala“ (1999), „Generatia 2000“ (2004) sau „Experimentalismul poetic românesc“ (2006).
În argumentul care deschide „O panorama critica a poeziei românesti...“, Marin Mincu subliniaza necesitatea întelegerii poeziei românesti din secolul XX ca fiind o problema fundamentala a criticii românesti si, prin urmare, gaseste ca solutie o abordare critica sincronica, bazata pe tipologii, la care se adauga o antologie de texte poetice care sa ilustreze modalitatea în care poezia româna din secolul trecut a participat la transformarile poeziei europene. Aceasta solutie va fi sustinuta si de faptul ca antologiile critice surprind modalitatea de receptare, contextul în care au loc schimbari în discursul liric si descopera directia în care acesta se îndreapta, motivând optiunile axiologice, în timp ce istoriile literare traditionale au mai ales un scop didactic, dat fiind invitabilul criteriu diacronic dominat de descrierea ordonata, istorica a evenimentelor, se vede pus în fata unor fenomene de discontinuitate si se dovedeste incapabil sa explice anumite salturi calitative ce depasesc sfera cronologicului, motiv pentru care procesul antologarii axiologice devine mai eficace în „a forma gustul cititorilor si a stimula procesul de canonizare poetica“.
Apoi, Marin Mincu subliniaza si prin subtitlul „Scurta privire asupra poeticitatii românesti“, ca nu este vorba de o istorie a poeziei românesti însotita de o antologie, ci de o viziune coerenta asupra poeticitatii românesti în cadrul celei europene, prin urmare vom urmari „modificarile interne ale poeticitatii“ care sunt taxonomizate în unsprezece categorii de poeticitate ilustrate de nouazeci si patru de poeti români din secolul trecut, începând cu Alexandru Macedonski si încheind cu Cristian Popescu. Eminescu nu intra în calcul fiindca „atunci când Mallarmé facea ermetism, el era un romantic întârziat“. Prin urmare, Marin Mincu ia drept criteriu de evaluare constientizarea actului poetic si realizeaza o panorama estetica a formelor poetice românesti, ce cuprinde si o antologie selectiva, în care pentagrama esentiala poeticitatii românesti din veacul trecut îi cuprinde pe Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi si Nichita Stanescu. Facând trimitere la istoria literara a lui Ion Negoitescu, pe care o apreciaza în mod deosebit, Marin Mincu vrea sa verifice în ce masura textele poetice valoroase la momentul aparitiei lor mai raspund senzorilor receptivi actuali si pune accentul pe explicitatea acestui fenomen, înteleasa ca lectura integrativa a poeziei românesti ce nu poate fi posibila decât daca tinem cont de mutatiile metodologice ale criticii literare, fenomen ce implica, în general, asimilarea psihanalizei, a structuralismului si a semioticii.
Prin urmare, acest tip de critica sincronica este menit sa asigure validitatea axiologica a unui univers liric, pornind de la raportul eului liric cu obiectul poeziei sau mai bine spus de la gradul de constientizare al eului poetic implicat în crearea discursului liric care este esential în evolutia poeziei, fapt ce explica întâietatea sa în fata altor criterii valorice. În viziunea lui Marin Mincu, metamorfozele poeziei românesti reprezinta chiar metamorfozele eului poetic, care constituie, la rândul lor, obiectul de studiu fundamental al poeticitatii. Daca la începuturile sale (vezi literatura populara si genul baladesc) poezia este creatia unui eu impersonal care percepe poezia din afara sa, treptat acest eu liric se individualizeaza si devine constient de sine, culminând cu o identificare a sa cu obiectul poeziei si ajungându-se astfel în situatia, specifica secolul XX, în care eul poetic devine propriul obiect al discursului liric. Daca la Heliade Radulescu exista un incipit al acestei constiinte de sine, la Eminescu ea este exprimata plenar în versul „nu credeam sa învat a muri vreodata“. Luând momentul eminescian drept punct de reper (poezia româna devine „pre-“ si „post-eminesciana“) al nasterii constiintei poetice românesti, criticul va miza pe „cinci limbaje poetice diferentiate“ care se vor raporta la „etalonul eminescian“ si care „vor rescrie eminescianismul“: (a) limbajul blagian care se bazeaza pe poetica expresionista si pe un substrat „filosofic“ (noi l-am numi mai degraba mitic), (b) limbajul barbian care valorifica abordarea de tip textualist (dar mai sunt si alte aspecte definitorii ale universului barbian, deci nu trebuie redus la un singur tip de abordare), (c) poetica bacoviana care se hraneste din „autolivrarea eului poetic“, (d) limbajul arghezian care readuce în prim plan compartimente impure si marginale ale limbii române si (e) limbajul stanescian care pune în circulatie „poetica postmodernista a necuvintelor“. Chiar daca metoda lui Marin Mincu tinde sa valorifice numai un aspect al discursului liric pus în discutie, fiindca criticul este fidel instrumentelor sale de lucru (si aceasta este una din calitatile care îl definesc si îl individualizeaza în cadrul criticii românesti contemporane), merita remarcat faptul ca acel aspect este unul din punctele forte ale universului poetic propus spre analiza si, din acest motiv, consideram fireasca optiunea criticului pentru anumite texte, volume si poeti, care intra în sfera sa de interes, în functie de criteriul pe care l-am clarificat mai sus.
În poezia noastra din secolul trecut, Marin Mincu distinge patru categorii fundamentale: poezia traditionalista, cea modernista, cea avangardista si cea experimentalista. Fiecareia dintre aceste etape (daca privim diacronic) si formule poetice (daca privim sincronic) îi corespund o serie de poeti, cum ar fi, de exemplu, George Cosbuc, Octavian Goga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu (pentru poezia traditionalista), Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, (reprezentând poezia modernista), Stephan Roll, Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Dolfi Trost (poezia avangardista), Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Leonid Dimov si Mircea Ivanescu (poezia experimentalista). În mod evident, Mincu polemizeaza cu Nicolae Manolescu care are o viziune tripartita asupra poeziei (traditionalista, modernista, avangardista) si introduce o noua categorie (experimentalista), preluata de la criticul italian Angelo Guglielmi, este definita prin raportare la avangardism, pastreaza spiritul înnoitor al acestuia, dar renunta la tendinta negatoare si distructiva fata de traditia literara, mizând pe un tip de experiment textual mixt care integreaza în discursul poetic mai multe tehnici poetice, în numele unui experiment integrator si creativ. Pentru Marin Mincu poezia experimentalista este „o adevarata categorie tipologica de creatie si de cunoastere“ menita sa „instituie o alta atitudine epistemologica“ astfel încât metoda poetica experimentalista devine „o marca a creativitatii agonale“. În acelasi timp, poezia experimentalista pare ca sufera de prea multa eterogenitate în momentul în care aici intra de la albatrosisti, cerchistii si poetii grupati în jurul revistei clujene „Steaua“ pâna la reflexivii saizecisti, manieristii saptezecisti, textualistii optzecisti, poetii oniricii, plus autenticistii si schizoizii din generatia '90. Credem ca în acest caz, o regrupare tipologica a poetilor experimentalisti ar putea sa salveze aceasta clasificare generationista care pare – didactica si diacronica cum este –, sa fie mai aproape de istoria literaturii decât de mecanismul de formare si transformare al poeticitatii românesti din secolul XX.
Semnificativa ni se pare, de asemenea, si receptarea pe care a avut-o „O panorama critica a poeziei românesti...“ în presa noastra culturala. Paul Cernat („Sinteza critica a lui Marin Mincu“, în „Bucurestiul cultural“), dupa ce contextualizeaza lucrarea în cadrul antologiilor de poezie românesti, considera volumul ca fiind o noua treapta a gândirii critice a lui Marin Mincu si analizeaza atât instrumentele de lucru cât si alegerile facute, ajunge la concluzia ca „marea majoritate a prezentelor sunt inatacabile sau greu contestabile“. Criticul bucurestean nu numai ca sintetizeaza foarte clar teoria lui Mincu, dar surprinde si modalitatea în care aceasta o aplica pe text si la ce rezultate ajunge. În aceeasi ordine de idei, Bogdan Cretu („Istoria interna a poeticitatii românesti“, în „Observator cultural“) subliniaza ca punctul forte al lucrarii este metoda de lucru si criteriile de evaluare si concluzioneaza cum ca acele absente care „par frapante“ (Blandiana, Iaru, Dinescu, T.T. Cosovei, de exemplu) satisfac unele cerinte estetice, dar „nu participa la avansarea poeticitatii“ românesti. Ion Simut („Cum înainteaza poezia“, în „România literara“), dupa o lectura foarte atenta, pune sub semnul întrebarii chiar centrul teoriei lui Marin Mincu: în ce masura este „constituirea unui eu poetic autonom“ un criteriu de evaluare a evolutiei poeziei? Cronicarul nu numai ca gaseste definirea poeziei ca „act semiozic“ drept o viziune reductionista (din moment ce exclude orice tip de expresivitate si nu mai transmite nici un fel de emotie), ci aduce, în acelasi timp, în prim plan conditia flexibilitatii, indiferent de criteriul dupa care se face selectia. Despre „atasamentul lingvistic“ al lui Marin Mincu vorbeste si Dan Cristea („Nomenclatura à la Linné“, în „Luceafarul“), dar cel mai important ni se pare a fi faptul ca accentueaza „economia de referent“ din poezia unor mari poeti moderni europeni precum T. S. Eliot sau Mallarmé – astfel încât ne întrebam: este impersonalitatea promovata constient de unii poeti moderni o forma atipica de autoreferentialitate? Putem spune ca nu participa ea la devenirea poeticitatii? Eul liric se gaseste, în viziunea lui Gheorghe Grigurcu („O antologie a lui Marin Mincu“, în „România literara“), simultan la intersectia planului ontologic cu planul fictiv, a „existentei scriiturii“ cu „scriitura existentei“. Paradoxal, observatia lui Grigurcu porneste de la analiza eului bacovian pe care o face chiar Marin Mincu, ceea ce ne arata ca însusi autorul panoramei este deschis nuantarilor, dat fiind faptul ca anumite emanatii poetice ies din grila teoretica initiala. Tot legat de aceasta posibilitate de a surprinde esenta poeziei, Florin Mihailescu („Critica si fetele poeziei“, în „Steaua“) observa ca panorama surprinde poezia ca fenomen, care, prins „în contextul unor fenomene din cele mai diverse“, se reveleaza ca având „o mobilitate funciara si indispensabila“.
Ceea ce am încercat sa relevam la finalul analizei noastre, dincolo de diferitele tipuri de receptare pe care a avut-o cartea lui Marin Mincu, este faptul ca aceste texte, care porneau de la aceeasi lucrare critica, intra în dialog, se completeaza si chiar raspund, mai mult sau mai putin, întrebarilor care traverseaza cronicile despre care am vorbit mai sus. Asadar, pe lânga aceasta noua perspectiva asupra poeziei, fapt ce face ca volumul sa devina un instrument indispensabil celor care vor cerceta poezia româna din secolul XX, cartea reuseste sa puna în discutie esenta si aparenta poeziei, sa stimuleze un dialog despre poezie între criticii care au scris despre ea si, nu mai putin important, sa fie un mijloc de a readuce în fata cititorului texte de valoare ale liricii românesti, redinamizate si revitalizate de dezbaterile care se duc pe marginea lor sau chiar în centrul lor.    

---