Cele trei Lolite
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
Stanley Kubrick este un regizor special, genial pentru unii si inspaimantator de genial pentru altii, care a reusit sa-si creeze propria lume, teribila si fascinanta in acelasi timp. N-am spus pana aici un lucru nou. Faptul ca regasim acest univers atat de personal in toate filmele sale a mai fost remarcat, dar, din pacate, exista un film in care universul lui Kubrick este haotic si inutil, un film in care nu-si are locul, un film in care a parut artificial: „Lolita“.
I
„Lolita“ lui Kubrick este un film prost, deoarece regizorul a insistat sa nu tina cont de scenariul scris tot de Nabokov si sa-l realizeze in stilu-i caracteristic, dand gres cu brio, desi povestea ii oferea multa libertate.
Pelicula incepe cu sfarsitul si il vedem pe Humbert Humbert ucigandu-l pe Quilty. Apoi, se face o revenire in trecut, mai exact cu patru ani inainte de crima, cand profesorul Humbert (James Mason), expert in poezia franceza, decide sa schimbe Parisul cu un mic orasel din America, Ramsdale, New Hampshire, unde urma sa-si petreaca vacanta de vara, inainte de inceperea unui curs la Colegiul Beardsley - Ohio.
In Ramsdale, barbatul de patruzeci de ani gaseste gazduire in casa lui Charlotte Haze (Shelley Winters), o vaduva „disponibila“ pentru care flirtul parea a fi o a doua natura, dar Humbert nu s-ar fi stabilit la ea daca nu s-ar fi indragostit pe loc de fiica ei de aproximativ 15 ani (in carte are doar 12), Lolita. Aceasta Lolita (interpretata de Sue Lyon) semana izbitor cu o fata pe care el o iubise in copilarie si peste amintirea careia nu putuse sa treaca nicicand. Asadar, Humbert, pentru a o capata pe mult ravnita Lo, devine capabil de orice, casarindu-se chiar cu Charlotte in timp ce fata era intr-o tabara de vara.
Intentiile-i nu tocmai ortodoxe sunt pe cale sa-i fie descoperite atunci cand Charlotte gaseste jurnalul sotului ei, in care acesta isi notase tot ceea ce simtea legat de nimfeta sa iubita. Charlotte se isterizeaza si fuge din casa, fiind calcata de o masina. „Norocul“ incepea sa se schimbe deci pentru Humbert, care, dupa moartea sotiei sale, merge sa o ia pe Lolita din tabara si porneste cu ea spre Ohio. Odata ajunsi acolo, dupa ce deja se infiripase o relatie intre cei doi, Humbert incepe sa o controleze pe fata, devenind foarte gelos.
Lucrurile se complica atunci cand cei doi pleaca intr-o excursie, Lolita se imbolnaveste, este spitalizata si dispare fara urma din spital.
Quilty (nimeni altul decat Peter Sellers), rapitorul, fusese tot timpul pe urmele lor. Peste cativa ani, Humbert primeste o scrisoare de la Lo, care ii cere bani, spunandu-i ca s-a maritat si ca este gravida. Cand merge sa-i indeplineasca dorinta, Humbert afla ca cel care ii urmarise si se deghizase in politist si psiholog era Quilty, scriitorul, marea dragoste a Lolitei, pe care ea in final, neputand sa-i mai tolereze excentritatile, il parasise pentru actualul sot, un tanar comun si foarte sarac. Humbert are o cadere in fata ei, isi da seama ca o iubeste oricum, desi nu mai era demult o nimfeta, si ii propune sa se intoarca la el. Fata refuza, el ii da totusi banii de care avea nevoie si merge sa-l ucida pe Quilty.
Descoperim apoi ca Humbert a murit in inchisoare inainte sa-i inceapa procesul.
II
Desi avea doar 14 ani in realitate, Sue Lyon, cea care o interpreteaza pe Lolita, arata si se comporta mai degraba precum o femeie isterica de 20 si ceva, in niciun caz ca un copil rasfatat, fiind departe, mult prea departe de nimfeta descrisa de Nabokov in roman.
Maturitatea ei, atat in ceea ce priveste partea comportamentala, dar mai ales cea fizica, lipsa de superficialitate caracteristica Lolitei din carte, aratand mult mai curata decat ar fi trebuit, cu parul aranjat si nu nespalat, cocheta in sensul „elegant“ al cuvantului si nu „neglijent“, cum ar fi trebuit sa fie, aceasta a doua Lolita dezamageste profund, nu numai prin felul in care a fost creata de regizor, ci si prin interpretarea absolut banala.
La randul ei, Shelley Winters nu se potrivea deloc in rolul frivolei si dezechilibratei Charlotte Haze, iar James Mason a fost cea mai proasta alegere pentru Humbert Humbert, in realitate (cea a lui Nabokov) el fiind un personaj complex, angoasat, usor frustrat, timid in relatia cu Lolita, lasandu-se dominat, condus de ea.
Humbert Humbert era victima nimfetelor, a acelor fete constiente de sexualitatea lor si dispuse sa se foloseasca de ea pentru a seduce barbati. De ce? Din placerea de a o face.
Raul absolut nu zacea in Humbert Humbert, el era prin definitie un om slab, victima a unor instincte ce stapanesc orice barbat, dar pe care era incapabil sa si le infraneze.
Personajul lui Kubrick nu atinge acest nivel de intelegere, fiind prea stapan pe sine, prea „scortos“, uneori cazand chiar in extrema de „homme fatal“.
Singurul personaj care nu numai ca a fost potrivit pentru rol, ci i-a oferit si complexitate, a fost Peter Sellers – Quilty. Fara Quilty, „Lolita“ lui Kubrick ar fi fost si mai neimplinita.
III
A treia „Lolita“, aparut in 1997, in regia lui Adrian Lyne, are actorii perfecti: Jeremy Irons face un Humbert Humbert extraordinar, Melanie Griffith are o doza superba de nevrotism, iar Dominique Swain se apropie destul de mult de prima Lolita, a lui Nabokov, dar Frank Langella… nu e Peter Sellers. Cea mai mare problema aici, in afara de prestatia slaba a regizorului (macar Kubrick a dat impresia ca s-a straduit), este intr-adevar lipsa unui actor la fel de bun ca Peter Sellers.
Asadar, raman la parerea ca, decat o ecranizare proasta, mai bine deloc, in cazul lui Kubrick.
Cat despre „Lolita“ lui Adrian Lyne… merita vazuta macar pentru Jeremy Irons.