Festivalul Filmului European 2009: stângism si stângacie (III)
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
„Traduttore, traditore“, iata o butada al carei adevar il constatam o data in plus multumita ultimei pelicule a regizorului spaniol Emilio Martinez Lázaro. Metafora pentru florilegiul feminin care patimeste cu sau fara temei in acest film inspirat de evenimente reale, „Las 13 rosas“ din titlu sunt de fapt 13 „rosii“. Adica 13 activiste comuniste. Revelatia mai scutura un pic petalele bobocului, care astfel se arata ca ceea ce este de fapt: un exercitiu propagandistic.
Crucisatorul fara munitie
Necinstita arta a prozelitismului cinematic nu a stat pe loc de la epopeile dintai ale neatarnarii bolsevice: metodele persuasiunii pe ecran mare au fost infinit rafinate, mijloacele acesteia exponential inmultite, adevaratele intentii cu mai mult mestesug disimulate. Pentru realizatorii lui „13 trandafiri“ insa, ceasul s-a oprit pe vremea cand simpla consemnare a sprijinului popular si nelipsitul unghi eroic formau un arsenal redutabil. In „Triumful vointei“, Leni Riefenstahl imagina un Hitler olimpian, a carui frunte se pierdea printre cumulusi. Era anul 1935. Dupa mai bine de 70 de ani, Lázaro e cam la fel de ingenios.
Eroinele sale sunt intotdeauna neprihanite, doar ele hranesc populatia, doar ele se ingrijesc de cei slabi, doar ele sunt oameni in adevaratul sens al cuvantului, doar ele rad, canta si danseaza, doar ele sufera, doar ele au coduri inteligente prin care comunica cu tovarasele lor, doar ele sunt tinere si frumoase, Sfinte Fecioare ale luptei de clasa unite chiar si in moarte; elanul lor revolutionar ii convinge si pe indecisi, sacrificiul lor smulge lacrimi si tortionarilor. Un minut si jumatate, atat dureaza singura scena care ar putea pata intrucatva imaginea altminteri imaculata a bravilor combatanti egalitaristi.
Prin contrast, franchistii reprezinta raul absolut, ei si numai ei sunt lipsiti de respect (fata de femei si batrani deopotriva!), ei si numai ei isi prigonesc adversarii politici, tortureaza si manipuleaza, ei si numai ei scriu istoria dupa bunul lor plac. Pe alocuri, amintesc de paznicii hipersexuati ai fanteziilor debile nazisploitation ale anilor '70, in care tinere neintinate ajunse nu se stie cum in lagare erau chinuite in maniere ireproductibile. Lotul de sex slab le cade in capcana precum mielul la taiere. In urma eroinelor ramane poporul recunoscator, raman orfanii si mamele indurerate, al caror patetism nu difera mult de cel al Aristizzei din „Restul e tacere“. Nimic despre atrocitatile filosovieticilor, despre cele peste 11.000 de executii din inchisorile republicane, despre cei peste 7.000 de preoti catolici ucisi pentru trafic cu opiumul popoarelor, nimic despre subordonarea directa fata de Politburo-ul lui Stalin.
„Cine controleaza prezentul controleaza trecutul“. Orwell, el insusi combatant in Razboiul Civil, a inteles-o cel mai bine.
Pacientul francez
La fel de nefericit tradus, „Il y a longtemps que je t'aime“ / „Te iubesc mult“ marcheaza debutul in regie al lui Philippe Claudel, notabil mai cu seama prin jocul uluitor al lui Kristin Scott Thomas.
Multumita ei, aluziile rauvoitoare ne deranjeaza pe noi la fel de mult precum pe Juliette, iscodelile, agresivitatea, regulile moderne ale politetei corporatiste, fericirea mic burgheza a celorlalti ne par, noua, ca si ei, nelalocul lor, o data cu ea parca reinvatam si noi sa zambim, sa conversam, sa fim afabili. O data cu ea ne simtim si noi eliberati de dezvaluirea din finalul altfel simplist si sec.
Tema alienarii o intuim in mutenia protagonistei, dar si in personajele capitanului Fauré si al lui Michel. Cu totii vor sa schimbe ceva: Fauré vede solutia intr-o excursie la Orinoco, Michel se refugiaza in predat, Juliette se angajeaza ca secretara, cu concursul serviciilor locale de asistenta sociala. Cu totii stiu prea bine ca in suferinta suntem singuri; nici un program de reconversie si reintegrare nu va putea schimba vreodata asta.
Decesul decentei: „E timpul sa mor“ de Dorota Kedzierzawska
Tot despre insingurare vorbeste si „Pora umierac“, productie poloneza a anului 2007. Protagonista, o batranica simpatica si locvace, traieste singura in casa pe care cu greu a redobandit-o dupa ce a fost nationalizata. Obligata de-a lungul anilor sa traiasca alaturi de diversi chiriasi, Aniela castiga pentru o vreme pacea mult dorita.
Linistea o deprinde cu arta monologului, cateodata mai edificator decat s-ar cuveni - replicile ei catre sine sunt prea ilustrative, prea sunt menite sa ne faca sa intelegem ce si cum pentru a fi verosimile, la fel cum rememorarile, in numar mare, blurate si marcate de o bataiala cam enervanta a imaginii, sunt de o poezie prea cautata pentru a functiona.
Grimasele pe care caracterul nefinisat al momentelor de aducere aminte le prilejuiesc sunt de scurta durata. Catelul Phila, adevaratul star al filmului, ajutat de farmecul venerabilei Danuta Szaflarska, le face uitate.
Pe Aniela, copiii si nepoata o iubesc ca sarea in ochi, asemuindu-se din destule puncte de vedere cu rudele lui Kowalski din „Gran Torino“. Bunicuta intruchipeaza, insa, un altfel de erou, al unei calitati pe care cu ultima suflare incearca sa o salveze.
Acea calitate e la ani lumina de personajul demn impus de venerabilul Eastwood.
Acea calitate e cumsecadenia.