Tolstoi se pregateste sa moara
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
Dupa ce ai terminat de citit (si de recitit anumite pagini - relectura absolut necesara), te intrebi prin ce a reusit mai mult sa impresioneze un public larg, din 30 de tari, „Ultima gara“ a lui Jay Parini. Roman (astfel il considera autorul), „roman istoric“ (unul dintre cele mai bune, in opinia lui Gore Vidal), o „felie“ de biografie fictionala, un caleidoscop biografic etc. Care a avut, pana azi, doua editii (1990, 2007) in S.U.A, doua, la edituri cu staif, in Marea Britanie si cate una in alte 28 de state, mult comentate, mult cumparate, incat ai zice ca acum (aproape) douazeci de ani s-a nascut o (noua) carte-cult a genului.
Carte-cult care l-a propulsat pe renumitul (in mediile academice) profesor american Jay Parini, editor al Antologiei Norton si al Enciclopediei Oxford a Literaturii Americane, printre autorii de best-seller. Si care, cu siguranta, i-a deschis gustul pentru elaborarea unor biografii universitare, si ele, de mare rasunet, cea dedicata lui John Steinbeck (1995) si „Robert Frost : O viata“ (1999).
Indiscutabil, alegerea ca personaj central a lui Lev Nicolaevici Tolstoi pentru o carte de fictiune (o fictiune speciala !) il atrage si il incita pe cititor. Dar, datorita notorietatii celui amintit, „monstru sacru“ inca din viata, vedeta, cu bune si rele, chiar si in presa pre-tabloida pariziana, cel mai important om din Rusia vremii sale, mult fotografiat si mult filmat de operatorul Meyer, acelasi cititor e pre-dispus sa si priveasca (si cantareasca) mai atent posibila reusita a unei asemenea carti. Cu alte cuvinte, sa-l amendeze pe autor atunci cand, in cazul insuccesului, ar parea ca s-a agatat de aceasta notorietate si o valorifica in scopuri meschine (sa nu zic mai mult). Apoi, biografiile, jurnalele, memoriile si biografiile fictionale sunt, de ani buni, o moda si la moda. Cu autori, mai mult sau mai putin inzestrati si documentati (in cazul ultimei categorii). Din acest punct de vedere, „Ultima gara“ a aparut la timp. Ba chiar a premers valul, a ramas si, cu siguranta, va ramane in atentia publicului si prin ecranizarea de anul acesta, semnata de Michael Hoffman (regizorul „Orelor“), cu distributie de top, Dame Helen Mirren (Sofia Andreevna), Christopher Plummer (Lev Nicolaevici) si James McAvoy (secretarul Valentin Bulgakov). Film pe care publicul romanesc il va vedea in ianuarie 2010 si de la care se asteapta o lovitura de box-office si o panoplie de premii. Ramane de vazut daca asa va fi, caci spiritul rusesc se lasa greu prins in afara spatiului si mentalitatilor care l-au generat, paradoxal, cu atat mai mult cu cat marii scriitori rusi ii bantuie mai abitir pe creatorii de literatura (de arte, in general) de aiurea, asa cum se intampla de vreo doua decenii incoace.
Avem pana acum in discutie, daca recapitulam, notorietatea personajului central si inscrierea, in primele randuri, intr-un trend ca (posibile) „probe“ in motivarea interesului de care se bucura cartea lui Jay Parini in America si in Europa. Ramane de luat in seama reusita literara. Cu alte cuvinte, ce reuseste sa faca Jay Parini dupa ce s-a incumetat sa-l aleaga pe Tolstoi, cel ce a scris „Anna Karenina“ si „Razboi si pace“, drept personaj al unui roman de la care se asteapta (macar) sa fie onorabil, caci altfel, din start, comparatia cu modelul e zdrobitoare. Cum sa-l faci pe Tolstoi personaj al unei fictiuni? Prin inginerie fictionala, prin constructie, folosindu-te de „armele“ (si de poncifele) „monstrului“. Acesta este raspunsul (cat o carte!) al lui Jay Parini, generat de o remarcabila inteligenta de a construi cu „materialul clientului“ (si ce „client“!) si de a manipula cititorul prin seductia (in oglinda) generata de acelasi, notoriu, „client“. Se tese astfel un (meta)roman, o docu-fictiune, un hibrid spectaculos, in ale carui parti intime functioneaza (cu oarecari gripari, e-adevarat) masinaria Tolstoi-Parini.
Autorul american, documentat la sange, alege materia prima a cartii sale din jurnalul contelui, din jurnalele apropiatilor (Sofia Andreevna, sotia, Certkov, principalul discipol, Sasa, fiica, Bulgakov, secretarul, Dusan Makovitki, medicul), din scrisorile tolstoiene si din „Moartea lui Ivan Ilici“, fragmente care reconstituie ultimul an din viata lui Lev Nicoalevici (1910). Le mixeaza, le pune intr-o „alta cadenta“, avand insa mare grija sa nu le indeparteze de context, sa nu cumva sa distoneze cu partitura polifoniei-canava. Si sa nu dea pe dinafara sau sa nu fie mai mici decat ramele (productie proprie) in care urmeaza sa fie inscrise. Unde greseste ? Atunci cand insereaza in compozitie cateva elegii (caci Parini e si poet), al caror efect e discutabil in mentinerea intregului spectaculos si o proba de lipsa de masura prin semnarea lor cu initiale, J.P., cand „interventiile“ lui Tolstoi sunt semnate L. N., o derapare ca de la maestru la... maestru.
Altfel, ingineria fictionala americana cu piese rusesti functioneaza bine, remarcabil, pe alocuri, are ritm, convinge, se citeste cu interes. Resusciteaza gustul pentru lectura literaturii „inalte“ (un merit al universitarului Parini), face incursiuni intr-o Rusie uitata, aceea cu aziluri de noapte, cu anarhisti, cu deportari in Siberia, cu sfasieri intre suflet si trup, intre bogati si saraci, intre constiinta „adormita“ si avanturile revolutionare ce nu reusesc sa se inchege in alternativa. Si, nu in cele din urma, pune in pagina, fara ostentatie, ca „fisa clinica“, obsesiile si fantasmele sexuale ce l-au bantuit toata viata pe vitalul, stihinicul conte-scriitor, pe care a incercat sa le domoleasca prin/in literatura si sa le tina departe, fara a izbuti, in viata.
„Ultima gara“ e un experiment literar care merita sa fie citit (aparut la Editura Humanitas Fiction, in buna traducere a Luanei Schidu), ca „tributul pe care secolul nostru il aduce unei epoci cu mult mai glorioase“, dupa cum scria cronicarul din „Observer“. Citit cu gandul ca, de multa vreme, cartile mari sunt din ce in ce mai rare. Si daca zicala „cartile din carti se fac“ se dovedeste, dupa atatea-isme, adevarata, una onorabila nascuta astfel, cu procedeul la vedere si recunoscut ca atare, e demna de luat in seama.