Cenaclul de la Muzeu

articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04
» cultura literară »
Autor: LUMINITA DUTU

Sedinta din 13 mai, în ciuda datei fatidice si a numarului relativ mic de participanti, a început efervescent, cu vesti bune din partea a doua dintre membrele cenaclului. Lorena Stuparu, care a citit poeme în sedinta din 25 aprilie, a luat Premiul II pentru poezie la Suceava, în cadrul Festivalului National de Literatura „Eusebiu Camilar-Magda Isanos“. Totodata, trebuie amintit faptul ca Lorena Stuparu scrie si proza (de care noi înca nu stim nimic!) si a luat Premiul Revistei „Orasul“ din Cluj, pentru ea. A doua surpriza placuta este premierea Mihaelei Dordea, care a citit la sedinta din 11 martie fragmente din romanul „Câta iubire“, proza pentru care luat Premiul I la acelasi festival din Suceava si totodata Premiul Revistei „Ateneu“ din Bacau.
Rememorând sedintele la care au participat premiatele, Tudorel Urian a afirmat, cu umor: „Toata lumea e bine primita la Cenaclul de la Muzeu. Noi îi mai criticam.“ De aici rezulta, în opinia lui Daniel Cristea-Enache, calitatea acestui cenaclu: „Chiar si o absenta precum cea a cronicarului de cenaclu, Ion Zubascu, se poate transforma într-o provocare pentru alti membri ai cenaclului de a încerca sa fie, mai mult sau mai putin, povestitori.“
„Nu excelam prin numarul de participanti. Vom compensa prin calitatea lecturii.“, a adaugat el. Si a avut gura aurita. Cuplul doljean, cei doi poeti care au venit special din Craiova pentru aceasta sedinta – Ionel Ciupureanu si Alexandru Ioan – au electrizat sala prin versurile lor si ne-au daruit o seara de literatura autentica. I-am remarcat, în primul rând, datorita modestiei cu care s-au prezentat: cuvinte putine, voci grave si retinute.
Ionel Ciupureanu s-a nascut în 1957, în comuna Cosoveni, judetul Dolj. A publicat întâi într-un volum colectiv, „Zboruri lirice“, la Editura Scrisul Românesc, în 1988. Pentru volumul „Pacea poetului“, Editura Ramuri, 1994, a primit Premiul Bibliotecii Franceze „Omnia“, si al Fundatiei „Ramuri“ si, de asemenea, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut.  Alte volume publicate: „Amos“ – Editura Scrisul Românesc, 1996, „Falci“ –  Editura Scrisul Românesc, 1999 si „Krampack“, Editura Scrisul Românesc, 2002. De mentionat: pentru aceste doua volume din urma a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Craiova.  Ultimul volum i-a aparut în 2005, la Editura Pontica – „Adormisem si ma gândeam“.
Ajuns la Cenaclul de la Muzeu, Ionel Ciupureanu nu simte nevoia sa se prezinte. Mentioneaza doar ca a mai participat la alte cenacluri – la cenaclul lui Marin Mincu, la un cenaclu din Craiova... La întrebarile moderatorilor: „Cine va sunt maestrii?“, „Ce autori cititi?“ raspunde cu un zâmbet si câteva vorbe: „Sunt prieten cu Alexandru Ioan, cu Radu Aldulescu...“ („Si cu mine!“ adauga, din sala, Lorena Stuparu.) Astfel, Daniel Cristea-Enache conchide: „E o prima testare. Scriitorii buni abia pot vorbi despre ei, în timp ce scriitorii mediocri nu se mai opresc.“
Cronica de Cenaclu:
Daniel Cristea-Enache sparge gheata si, atipic, începe seria comentariilor: „Este extraordinar acest poet foarte putin cunoscut! Îi întâlnesc pentru prima oara textele si cred ca nu este vina criticului ca nu a auzit de Ionel Ciupureanu. Informatia ar trebui sa circule.“ Si moderatorul adauga:  „Iata de ce este necesar acest cenaclu!“ Daniel Cristea-Enache îl integreaza pe Ionel Ciupureanu generatiei '90, despre care „unii critici spun ca nici nu exista.“ „Nici Ionel Ciupureanu nu exista, desi îl vedem acum“, adauga mucalit moderatorul.
Prozatorul Radu Aldulescu îl apropie pe Ionel Ciupureanu de poetul Anton Jurebie care „tinde sa nasca o poezie halucinanta – fapt ce se întâmpla foarte rar în proza si uite ca se întâmpla în poezie prin Ionel Ciupureanu si Anton Jurebie.“ Radu Aldulescu scoate în evidenta faptul ca „ambii poeti au premiile USR de debut, dar sunt ca si necunoscuti“. Radu Aldulescu considera ca, „în primul rând, cenaclul este un prim pas pentru a se face cunoscuti si, în al doilea rând, e nevoie de niste recenzii în revistele literare, la edituri, de pilda la Cartea Româneasca.“ (În acest moment, Daniel Cristea-Enache ridica mingea la fileu si îi cere poetului Ionel Ciupureanu sa îi trimita o carte.) Radu Aldulescu îsi încheie comentariul amintind de existentialismul poetului – „care se trage de la Ioan Es. Pop, dar altfel.“
Daniel Stuparu, scriitor si deja vechi membru al cenaclului, are de zis „doua chestii“ (critice): „Nu subscriu. Este epigonism, dicteu automat. Avangarda încerca sa rupa logica textului, dar aici nu vad mesajul subiacent. E o logoreee. Dar e suficient lucrul acesta? Nu sunt de acord cu aceste repetitii: „mi-era teama ca-mi moare si trupul/ mi-era frica pe strada.“ (Mi-e frica, mi-e teama)“
Daniela Balta, de curând venita la Cenaclul de la Muzeu, afirma: „Ascultam aceasta poezie si mi-a fost greu sa intru în atmosfera. Cum se structureaza? E ca o scara cu trepte ce lipsesc. Benefic este ca urmatorul vers pica la locurile cu trepte.“
Poetul Adrian Dinis are doua observatii: „În primul rând, poezia este citibila, curge usor...“ În al doilea rând i s-au parut neclare o anume repetitie, anumite constructii si expresii onomatopeice. Aici intervine Tudorel Urian cu o contraofensiva, în apararea repetitiei din poezie: „Ploua, ploua, ploua...“, ducându-ne, firesc, cu gândul la Bacovia. Mergând pe text, Adrian Dinis gaseste câteva versuri care îi plac, de pilda: „de plictiseala m-ai luat si de mâna“ („Tentativa de puci“) .
Daniel Stuparu considera ca poetul „pe alocuri, frizeaza banalitatea“, de exemplu: „huruind în suc propriu...“ („Capatul care lipseste“)
Moderatorul si criticul Tudorel Urian însumeaza comentariile: „Daca ar fi sa-l compar pe autor, l-as compara cu o sticla de sampanie al carei dop face «fâs» în loc de «poc». Se vede o agitatie perpetuua a autorului, contrarii ilogice, fara miza, pe de-o parte si un orizont de asteptare, pe de alta. În final, banalitatea absoluta a unui cotidian uluitor de plat.“ Adâncind comentariul pe text, criticul remarca „elemente contrare foarte bine realizate stilistic, de mare forta.“ În viziunea criticului Tudorel Urian, poetul este „un fel de Cioran, un fel de Bacovia, toate se potrivesc ca stare de spirit.“ Criticul remarca „un efect indirect: existentialism prin mijloacele dicteului automat“ care creeaza, în general, foarte bune versuri.
Daniel Cristea-Enache revine cu un comentariu final exprimându-si bucuria de a fi ascultat „extraordinare texte“ si de a fi cunoscut un autor care „a luat arta pe cont propriu“ si pe care îl plaseaza „între Virgil Mazilescu si Ioan Es. Pop“. Criticul gaseste la Ionel Ciupureanu „un filon de constructie suprarealist, un poem scurt care se duce în toate partile deodata, cu un centru de greutate instabil.“ Daniel Cristea-Enache detecteaza „expresii puternice din nimic“, ca de exemplu: „Te-am visat fetita cu chipul maica-ti moarta...“, din poezia „As lenevi“, considerând ca „Cele mai simple propozitii devin versuri pregnante. Poetul reuseste sa converteasca banalitatea, repetitiile, pe care le prelucreaza obsesional, cu efect incantatoriu asupra cititorului.“ Si criticul da si exemple: „Îmi îmbatrânesc mâinile dar nu stiu de ce...“ („Scopuri divine“) Daniel Cristea-Enache remarca, de asemenea, „expresiile pe care poetul le controleaza exceptional, expresii chiar si la limita scabrosului“. Concluzia finala este ca poezia lui Ionel Ciupureanu este o poezie grea, densa, de viziune, pe scurt, „una dintre cele mai bune lecturi ale cenaclului“.

Alexandru Ioan s-a nascut în 1960, în Craiova, judetul Dolj. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în 1999, pentru volumul de versuri „Scriptura sinucigasilor“, Editura Scrisul Românesc. A mai publicat volumul „Iaruminati“, la Editura Aius, în 2002 si, la aceeasi editura, i-a aparut, de curând, volumul „Sinucigasul“, din care a citit la cenaclu.
Prezentarea lui Alexandru Ioan – „celebru dupa nume“, dupa spusele lui Tudorel Urian – este foarte scurta, în ciuda prezicerii lui Daniel Cristea-Enache: „precis ca ne va spune multe“. Alexandru Ioan afirma ca îi place Rilke, Ionel Ciupureanu, Rimbaud, Baudelaire. La întrebarea lui Daniel Cristea-Enache despre ocupatia sa, Alexandru Ioan afirma: „Sunt pensionar, de la tara.“ De aceea, în completarea prezentarii poetului, trebuie sa adaugam ca are o înfatisare neobisnuita – barba si plete albe, asemenea sihastrilor – si o voce grava, puternica.
Cronica de Cenaclu:
Comentariile încep abrupt si încrusisat: „Nu ne va fi mai usor!“ (Daniel Cristea-Enache), „A citit foarte repede.“ (George Enache) si „Asa si trebuie.“ (Tudorel Urian). Poetul George Enache remarca „forta cinetica bine întretinuta a poeziilor, care sunt puternice“ si deplânge lipsa de publicitate a poetului: „Este trist ca nu s-a auzit aceasta voce mai devreme.“
Daniel Cristea-Enache considera ca „nu e vina societatii si nici vina poetilor“ si ca „Un artist profund nu este interesat de marketing, sa dea autografe. Uite, mi-a scris ceva, o dedicatie pe cartea lui. Nici nu stia cum ma cheama: Daniel Cristian Enache.“ (râsete în sala) Criticul observa ca acestor poeti, veniti la cenaclu, „le este indiferenta recunoasterea publica. Ionel Ciupureanu îl recunoaste pe Alexandru Ioan. Alexandru Ioan îl recunoaste pe Ionel Ciupureanu. Si amândoi pe Rimbaud.“ Daniel Cristea-Enache conchide ca „este problema criticilor, în cazul în care se intersecteaza cu acesti artisti, sa-i evalueze“.
Adrian Dinis afirma ca i-a placut primul poem, „Dumnezeu catre om“, dar apoi, „din ce în ce a început sa sece“. Totusi, spune ca „ar fi interesant sa vedem cum este receptata aceasta poezie religioasa, care face o rescriere a psalmului lui Foarta.“
Tudorel Urian îl contrazice, considerând ca poezia „nici nu s-a schimbat“ si ca „trebuie privita global, în ansamblu“.
La întrebarea lui Daniel Cristea-Enache, Adrian Dinis revine cu o concluzie: „Poezia lui Alexandru Ioan m-a surprins... în bine. Am vazut multe pronume, un joc de cuvinte perfect asumat – lipsesc unele cuvinte si asta e bine. Poetul face parte din generatia '90.“
Poeta Aida Hancer comenteaza, pe scurt: „Ceea ce am ascultat este deasupra a ceea ce se scrie astazi. Poetul si-a ales o tema universala. Este mazilescian prin lectura. Mi-a placut.“
Daniel Stuparu aduce o viziune critica asupra poemelor: „Din poeme lipseste plasticitatea. Le-as fi vrut mai închegate. Ceea ce am auzit aici este o incantatie psalmodica, gen rugaciune pe care o spui în intimitate, nu e poezie.“ Tudorel Urian îl interpeleaza: „Are valoare poetica sau n-are?“ Daniel Stuparu afirma ca „poate avea valoare poetica, dar nu e suficient pentru a vorbi de literatura.“ Concluzia sa despre ambii poeti este ca „bâjbâie la usa templului, dar nici unul n-a intrat“.
Aida Hancer intervine, observând un minus al poeziei: „Dumnezeu e prea invocat, rupe din ritm“. George Enache revine si el cu o concluzie: „Ideile sunt originale, se simte punctul propriu de vedere. Este ca un strigat existential, un foc care arde.“
Poeta Lorena Stuparu, craioveanca si veche cunostinta a celor doi autori, intervine cu un comentariu pertinent: „Este o poezie foarte dura, eretica, care socheaza. Sensibilitatea mea a fost ofensata adeseori, dar recunosc ca aceasta îi confera originalitate. Poetul suceste gâtul liricii, poezia te scoate din cotidian si astfel se realizeaza catharsisul.“ Lorena Stuparu ne marturiseste ca „Alexandru scrie în foarte multe feluri, are o disponibilitate stilistica foarte mare si este autorul unei poezii erotice de care Brumaru s-ar rusina“.  Poeta considera ca Alexandru Ioan este un poet rar, care „traieste în si prin poezie“ si, în cazul sau, „existenta poetului se suprapune creatiei“.
Aici, în mod exceptional, intervine poetul însusi care spune propriul punct de vedere asupra poeziilor sale. Alexandru Ioan considera ca, în aceste poeme, „e un pic parodic. Este urât, respingator, dar e un joc.“
O voce din sala spune ca „poetul mentioneaza cuvântul Dumnezeu, dar nu are nici o legatura cu credinta“. Si adauga: „Versurile ma provoaca ideatic, sa vad ce se ascunde în spatele lor. Mi-a placut poezia  O descriere.“
Tudorel Urian concluzioneaza: „În poezia lui Alexandru Ioan fiecare cuvânt îsi are rostul lui. Cu materialele de acolo creeaza o antilitanie, o antirugaciune biblica, creeaza aparente de literatura liturgica, demers cu sens contrar. Îti scoti palaria în fata acestei reusite. Este o reusita deplina, o poezie de mare forta si un poet a carui evolutie o voi urmari.“
Daniel Cristea-Enache începe printr-un comentariu general: „A fost o seara speciala.“ si scoate în evidenta doua categorii de autori – „de tip Shakespeare, care se duc catre numitorul comun al umanitatii si autori de tip Kafka, care vad ceea ce este marginal în om si centralizeaza aceasta periferie umana“. Criticul considera ca Alexandru Ioan merge catre a doua categorie.
Comparându-i pe cei doi poeti, „Alexandru Ioan este un câmp magnetic care strânge toate elementele“, pe când Ionel Ciupureanu este „o centrifuga care împinge în toate directiile.“ Daniel Cristea-Enache considera ca „Alexandru Ioan ar putea fi si mai bun. Are o facilitate a expresiei si scrie cu atâta usurinta, încât nu vad tensiunea aceea a luptei“. Criticul considera ca autorul ne da o lectie de cât de usor se scrie poezia si îi cere poetului, la o posibila a doua vizita la cenaclu: „Vreau sa vad arderea!“, necesara pentru a vedea si „celelalte paliere ale poeziei“.
Cuvântul final, laudativ si entuziast, îi apartine tot lui Daniel Cristea-Enache: „Sunteti cu doua-trei clase peste autorii acestor zile. Va multumim ca ati venit la Bucuresti! Va mai asteptam!“   

Alexandru Ioan


Ionel Ciupureanu

---