Sânge si rating
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura spectacolului » adevărul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Mihail Sebastian, Matei Visniec si Lia Bugnar par sa fi fost autorii romani preferati de Festivalul de Comedie, ultima prezenta cu trei piese: „Oferta de serviciu“, „Jocul de-a adevarul“ si „Sapte dintr-o lovitura“. Caz unic in istoria teatrului romanesc, Lia Bugnar a fost comisionata de Teatrul National din Bucuresti (la primul lui proiect demn de toata stima) sa scrie un text pentru echipa de tineri actori de la TNB. Cu demersul respectiv, TNB pare sa fi intrat intr-un circuit instalat in Europa de cateva zeci de ani buni! Atuul sta in alegerea actritei-dramaturg caci practica de scena ii induce autoarei un text care curge, replica bine taiata, firescul, ritmul – har domnului! -, nu ca la carte, ci ca pe scena. Plus tema si lumea pe care pare sa o cunoasca bine: cea a televiziunii, obsesie atat pentru producatori cat si pentru telespectatori; plus intreaga proiectie asupra celebritatii; plus goana dupa rating.
Vocea olimpiana (a lui Ion Caramitru, directorul TNB si regizorul spectacolului) se aude de sus, ca in lagare. Directorul nu se vede. „Sapte dintr-o lovitura“ incepe cu „dialogul“ intre presedintele uneia dintre televiziunile comerciale si o producatoare angajata. Urechea fina a autoarei inregistreaza exact frazele si relatiile perpetuate in institutiile amintite. Lipsesc doar injuraturile, ca sa se vada ca realitatea e inca si mai dura. Un citat aproximativ: Seful: „Te-ai tuns“. „Mi-am taiat varfurile, raspunde producatoarea“. „Pune-ti ceva pe cap, arati groaznic, nici nu pot sa ma uit la tine“. Raportul de putere se manifesta la modul cel mai primitiv. Discursul de zi cu zi al directorului TV e un sir neintrerupt de umilinte. Pozitia sa de putere nu echivaleaza cu suita de straluciri manageriale, ci – cum se intampla etern in mitocaniada romaneasca –, cu defularea tuturor complexelor de putere. Fiecare cuvant constituie un atentat la demnitatea omului, pesemne mostenire a universului concentrationar din regimul comunist, extinsa la nivelul intregii tari.
Cu asemenea replici, cu presiunea continua a rating-ului obtinut de concurenta, cu ghinionul ca perechea din emisiunea sa (un Big Brother cu refuzatii de la o telenovela) sa se acupleze la trei noaptea, in loc de 24.10, cand ar fi avut audienta maxima, producatoarea ii determina ca in noaptea urmatoare sa copuleze la o ora mai potrivita. Modelul comportamental „de sus“ se perpetueaza, ca in teoriile lui Gabriel Tarde: angajata televiziunii, cu ascendent asupra concurentilor, va dezvolta purtarile sefului. Iar grosul telespectatorilor asimileaza schemele dumnezeului acceptat de majoritatea populatiei: televiziunea. Victoria Dicu contureaza femeiusca stearsa, mai degraba plinuta, cu picioarele umflate, imbracata fara gust. Permanentele presiuni si grosolanii, ca si psihoza ratingului ii descarneaza omenia: incepand cu atitudini aparent insignifiante (in ciuda promisiunilor, lasa pisica unei concurente sa moara de foame cu buna stiinta) sfarseste prin a-si omori mama in direct. Violul si sangele aduc apogeul rating-ului. Reteta e simpla si usor de confectionat. Modelul prolifereaza instant in societatea urbana, populata de indivizi fara relatii profunde, care nu construiesc nimic impreuna. In masura in care comunitatea si recunoasterea in cadrul ei sunt anihilate, in lipsa reperelor si a valorilor, fiecare se angajeaza in propria goana dupa rating confectionandu-si imaginea, de la caz la caz, in fata tuturor. Fiecare se transforma, astfel, in mica sa televiziune.
Rezultatul acestei stari de fapt bine surprinse in „Sapte dintr-o lovitura“ se vede in galeria de personaje reprezentative, unite de forma speciala de prostitutie de arta: castingul la telenovele. Prilej pentru ca autoarea Lia Bugnar sa aseze din nou pe tapet principala ei calitate: stiinta de a crea partituri exceptionale pentru actori. Exact ca marii autori americani contemporani proveniti dintre artisti, Lia Bugnar pune perfect in valoare actorii, folosindu-se de cuvintele care suna cel mai bine. Regizorul Ion Caramitru trebuie sa-i mai puna numai in situatii si succesul e gata. Scriitura e actuala, vie (NB: deloc vulgara!), nu plictiseste, contextul e rupt din practicile media de entertainment. Dramaturgul se pricepe sa construiasca multe relatii (spre deosebire de majoritatea confratilor sai de azi), fiecare dintre cei sapte interactioneaza cu fiecare. Producatoarea amintita ii indeamna tot timpul pe candidati sa socializeze, sa se lupte pentru prim plan ca sa castige rating, ii dinamizeaza, le furnizeaza clisee.
Unul dintre produsele tipice ale zilelor noastre e personajul exceptional interpretat de Mihai Calota. Cochet, delicat, metrosexual, preocupat sa se asorteze vestimentar, viseaza sa apara pe ecran, in centrul atentiei, inconjurat de flash-uri. Stie tot protocolul de fraze: „Sunt un rac sensibil“. De mic, si-a dorit cu tot dinadinsul sa devina vedeta TV. Azi, tanjeste dupa rasfatul publicului (cere sfaturile telespectatorilor pe forum) si al iesirii din anonimat. Mihai Calota joaca excelent: fragil si sensibil, personajul sau nu e unul puternic sau combatant. Nici macar fascinant. Ratacit in lumea aceasta, fara o identitate solida, nevoia sa de celebritate provine din nevoia de autodefinire. Nereusind sa capteze simpatia publicului, va marca apogeul rating-ului taindu-si venele in direct.
Cand accesul la tehnologia informatiei face ca veniti si neaveniti sa posteze comentarii cu aerul ca orice platitudine descinde direct din miezul pertinentei, cei cu mintile cele mai gaunoase se imagineaza vedete Tv, chiar si in lipsa oricarei orientari, aptitudini sau domeniu de interes (in afara fotbalului si calatoriilor). De ce? Raspunsul il da un alt personaj (Alexandru Nedelcu cool, sceptic, pervers, poate putin prea rigid). Fara vreun talent anume, el si-ar dori totusi masina si vila, minus munca si rate. Baiatul lucid, sec, cinic, cu umor si prezenta de spirit, devine repede preferatul publicului. Fata cealalta a sa va fi umanistul care ocroteste tanara dependenta de droguri (Ana Macovei, o alta prestatie foarte buna in fata baietoasa, lesbi parasita de iubita). Ajungem astfel la cel ce-i va vinde drogurile pe sub mana, baiat de cartier, plin de injuraturi, lanturi si ghiuluri, cu atitudine de smecher. Despre talentul actorului Florin Lazarescu ar trebui sa se tot vorbeasca. Si aici evolutia sa are nerv si exemplara naturalete. Manglitorul manelist, intors din strainatate pentru ca nu prea mai mergea afacerea, pus pe bataie, involburat de nurii supraexpandati si supraostentati ai pitipoancei, devine partenerul de sex in direct. Si ea, la randul ei, un produs tipic al zilelor noastre: pipita care nu stie cum sa se imbrace mai sexos pentru a-si pune in valoare talentul, toata doar imagine. Familiara cu strategiile de crestere a rating-ului, danseaza, se indragosteste, copuleaza in fata camerei de filmat. Lia Bugnar, actrita dramaturg, interpreteaza la dublu cu Florina Gleznea aceasta marfa care se foloseste de reteta romantism plus sex pentru a se vinde cel mai avantajos. Papusa gonflabila a emotiilor de suprafata, e gata de orice mascarada emotionala si erotica.
In contrapunct, o aparitie distonanta fata de fauna din piesa, cel mai sensibil personaj vazut pe scena in ultimii ani (datorita interpretarii lui Carmen Ungureanu). Harpista fragila, gingasa, care nu gaseste loc in nici o orchestra (posturile nu se deblocheaza decat cand titularele ies la pensie, or toate harpistele sunt inca tinere), s-a pregatit toata viata la acest instrument. Constienta de disparitatea conditiei sale, de bizareria ei in lumea noastra („Stiu ca nu intelegeti, dar o harpa costa 60 000 de euro“, le va spune telespectatorilor), personajul jucat de Carmen Ungureanu e fiinta inefabila, ratacita pe aici, pe care universul din jur nu poate decat sa o terfeleasca. Perechea sa va fi studentul la Litere, impaciuitor, delicat, idealist, civilizat, intelectualul cu ochelari, interpretat de Axel Moustache, veridic in poetul indragostit care refuza sa faca dragoste in fata camerei, pentru rating.
Acestia sunt cei sapte decupati de Lia Bugnar din actuala lume a nonvalorii, cu standarde intelectuale si morale imprimate de mass-media, unde lipsa de repere, prostul-gust si ghertoismul se prelungesc pe toate canalele. Piesa poate fi acuzata de mici clisee (manelistul baiat bun care vrea, de fapt, sa faca rost de bani pentru operatia de bypass a bunicii; cinicul care o apara pe micuta drogata, scriitorul care isi aminteste fascinatia de la concertul de harfa al ingenuei la Timisoara). Emotional, „Sapte dintr-o lovitura“ e o piesa aproape completa: publicul rade, plange, se impresioneaza. Meritul ii apartine autoarei care stie sa construiasca texte atat de accesibile, dar si tinerilor actori ai Nationalului bucurestean, al caror talent a transformat fiecare partitura intr-un recital. Un spectacol pe care mi-ar face oricand placere sa-l revad.