M-am gandit sa ma inrolez in Legiunea Straina
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura imaginii »
Autor: Felipe Ferre in dialog cu Elena Clonaru
Între 21 si 24 mai, la Târgu-Jiu a avut Festivalul International de Literatura „Tudor Arghezi“. Organizat cu pricepere si cu multe eforturi de Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Gorj, evenimentul a reunit personalitati din tara si din strainatate, scriitori, dar si artisti vizuali din Serbia, Italia si Franta. Discutii interesante, calatorii minunate în zona, posibile gratie directorului Ion Cepoi si inspectorului Teodor Dadalau, au apropiat personalitati ca Adam Puslojic, Dragoliub Firulovici din Serbia, Felipe Ferre si Raul Cortz din Franta sau Louis Guermont, francez stabilit la Sibiu.
Am profitat de prilej pentru a solicita un interviu artistului-fotograf Felipe Ferré, nume de rezonanta pe plan international. Nascut în 1934 în Columbia, din tata catalan si mama frantuzoaica, Ferre s-a stabilit din 1950 în Franta. Opera lui este formata dintr-o serie de carti-album („Colombie, pays de l'Eldorado“, „L'aventure du café“, „Architecture contemporaine“, „El mundo del compositor Joaquin Rodrigo“, „Arrabal“ sau „Bottero“) si un numar imens de fotografii expuse în diferite orase ale lumii.
Elena Clonaru: Ati început sa fotografiati înca din copilarie. Stiati atunci ca veti deveni profesionist?
Felipe Ferre: Nu. Tatal meu era chimist. El ne-a învatat pe mine si pe fratii mei sa fotografiem, sa developam si sa facem tiraje. Am învatat atunci sa realizam fotografii chiar si pe suport textil. Foloseam o solutie, formata din trei substante chimice, cumparate de la farmacie. Am uitat însa numele uneia dintre ele, asa ca nu mai pot face acest tip de fotografie.
E.C.: Când v-ati hotarât sa faceti din fotografie o meserie?
F.F.: Locuiam la München, ma casatorisem cu Liliane si, într-o seara, foarte târziu, eram deprimat si ma plimbam. Am vazut într-o vitrina un aparat cu burduf, un tip vechi de aparat profesional, care m-a fascinat. Treceam apoi în fiecare seara sa-l privesc. Într-o zi, sotia mea, care mostenise ceva bani la moartea tatalui ei, mi l-a cumparat. Mi-am spus atunci ca, având un aparat profesional, trebuie sa devin profesionist. Am început prin a fotografia portrete de personaje celebre, artisti. Cele mai multe celebritati pe care doream sa le fotografiez au murit însa înainte de a reusi sa le întâlnesc. As fi vrut sa-l fotografiez pe Picasso, dar a murit înainte de a o putea face. Am vrut sa-l fotografiez pe Churchill, dar n-am reusit sa ajung în Anglia. Mi-am spus ca daca nu reusesc sa surprind personalitatile cele mai importante, nu ma intereseaza portretele si m-am dedicat fotografiilor de arhitectura.
E.C.: De ce arhitectura?
F.F.: Eram interesat de domeniu, iar aparatul era foarte potrivit pentru asa ceva. Fiind pe trepied, îmi permitea fotografii foarte drepte. Sunt foarte exigent. Astazi majoritatea fotografilor lucreaza în timp ce merg si toate cladirile sunt strâmbe. Eu nu suport acest lucru. Arhitectul construieste cu bolobocul si zidurile sunt drepte. Fotografia trebuie sa reflecte exact acest lucru. M-a interesat mai ales arhitectura moderna si dupa ce am facut fotografiile m-am dus la arhitecti sa-i întreb ce parere au. Toti m-au încurajat, spunându-mi ca am simtul arhitecturii si reusesc sa gasesc întotdeauna unghiul cel mai interesant din care sa fotografiez o cladire. Mi-a venit ideea unei enciclopedii de arhitectura, ceea ce era însa foarte greu de realizat. Mai târziu, l-am întâlnit pe primarul Parisului, care era atunci Jacques Chirac. I-am aratat fotografiile mele si i-am povestit despre intentia de a face aceasta enciclopedie, în care fotografiile urmau sa aiba o mare importanta, sa fie uneori de dimensiunea paginii si sa nu prezinte numai cladirea în întregul ei, ci si detalii. Fiecare imobil trebuia sa ocupe doua sau trei pagini, iar textul sa fie scurt. Urmau sa figureze si planurile arhitectilor, astfel încât cartea sa fie si un instrument de lucru chiar pentru specialisti. Chirac mi-a promis ca va finanta aceasta întreprindere si a delegat doua persoane care sa se ocupe de proiect. Din pacate, aceasta nu s-a întâmplat. Desigur, erau foarte multe fotografii si ar fi fost mai multe volume. Nu s-au gasit bani. Cum sunt foarte încapatânat, m-am hotarât sa editez eu însumi aceasta enciclopedie, nu într-un volum impozant, ci în caiete, dar de foarte buna calitate. Am gasit unul dintre cei mai buni editori europeni, la Milano, Peizzi. Nu aveam prea multe mijloace financiare, dar mi-au lucrat pe credit. Asa am reusit, desi n-aveam bani, sa public o serie de carti. Am facut însa o greseala. Am editat fiecare caiet în cinci mii de exemplare, ceea ce era prea mult. Ar fi trebuit sa fac un tiraj mai mic si apoi sa reeditez. M-a tentat însa pretul mic de tiparire într-un asemenea tiraj. La început, am distribuit eu însumi cartile, mai ales în librariile muzeelor. Era însa prea mult pentru mine. Trebuia sa fotografiez, sa ma întâlnesc cu arhitectii, sa scriu textele, sa tin contabilitatea, sa distribui volumele… Într-o zi, mi-a fost recomandat un tânar difuzor, venit din Italia, care mi-a vândut un mare numar de volume, dar nu mi-a dat banii. Am angajat un avocat, l-am dat în judecata, dar el a declarat faliment si eu am pierdut tot. Din fericire, tipografia nu m-a reclamat, întelegând situatia. În acelasi timp, însa, am început sa am succes. Am primit trei premii din partea Academiei de Arte Frumoase, fiecare în valoare de 25.000 de franci, ceea ce, la vremea respectiva, însemna o suma consistenta, care mi-a permis sa-mi achit datoriile în Italia. Adevarul este ca le mai datorez ceva bani si acum, cam 15.000 de euro, dar am ramas în foarte bune relatii, îmi trimit felicitari de Craciun, vorbim la telefon. Am facut o mare expozitie cu fotografiile de arhitectura la Grand Palais, unde mi s-au dat trei sali, în care am expus 120 de fotografii. Asta m-a încurajat foarte mult.
Indienii amazonieni sunt un subiect fabulos
E.C.: Ati editat mai multe carti-album, în afara celor de arhitectura.
F.F.: Am facut „L'aventure du café“. Patru volume, realizate cu o tipografie din New York, care a fost extraordinara. Tot cu ei am lucrat cartea „Hector Guimard“. Deci, din nou arhitectura, dar numai Art Nouveau de data aceasta. Volumul, scris de mine în spaniola, a fost tradus în engleza, în olandeza si în franceza.
E.C.: Unde ati realizat fotografiile pentru „cartea cafelei“?
F.F.: Întâi în Columbia, unde am fotografiat toate plantatiile, taranii care lucreaza pe ele de la plantare pâna la culegerea boabelor. Am fost apoi în mai multe orase europene pentru a fotografia cafenelele literare din Viena, de la Milano, din Venetia… Mai putin la Paris, unde exista multe bistrouri, dar foarte putine cafenele adevarate. Am fost invitat de primarul Madridului sa expun aceste fotografii. Este o carte de referinta pentru acest subiect, cu cele 300 de pagini ale ei, cu gravurile din Franta lui Ludovic al XIV-lea. Aceste doua carti sunt preferatele mele. De altfel, „Hector Guimard“ este considerat acum un punct de referinta în bibliografia arhitectului, atât pentru fotografii, cât si pentru text. Autorul acestuia, un bun prieten al meu, este conservator la Musée d'Orsay si a cercetat în detaliu opera lui Guimard. Este pasionat de acest arhitect si mai descopera si astazi detalii despre el. Guimard a construit nu numai cladiri, dar si morminte. De curând a mai descoperit un mormânt creat de el. Din pacate, nu mai am posibilitatea de a edita carti. Ultima a fost cea despre Botero. Sunt, într-o oarecare masura, blocat. Am un numar imens de fotografii din Paris, din toate orasele prin care am umblat. Am reusit sa public, în Elvetia, la Lausanne, o carte, „La Colombie, pays de l'El Dorado“, care este epuizata acum. Editorul, care a scris o serie de carti despre impresionisti, m-a platit însa foarte prost.
E.C.: Ati facut aceasta carte din motive afective sau pentru ca sunteti interesat de arta precolumbiana?
F.F.: Si din motive emotionale. Dar am întâlnit la Paris un columbian, care m-a ajutat foarte mult. Ne împrieteniseram în Franta, unde îl ajutasem la început, când avea mari dificultati financiare, îl gazduiseram la noi o vreme. Când s-a întors în Columbia, m-a întrebat ce poate face pentru mine. I-am spus ca visez sa fac o carte despre aceasta tara, interesanta pentru ca este foarte diversa, cu diferente mari între modernitatea capitalei, de exemplu, si modul de viata al taranilor, cu o importanta elita intelectuala, care numara chiar un premiat Nobel. Prietenul meu nu era bogat, dar a întâlnit pe toata lumea care îmi putea facilita demersurile, începând cu presedintele tarii. Într-o zi mi-a telefonat si mi-a spus: „Poti veni. Ti-am obtinut bilete de avion, iar Banca Centrala a Columbiei îti va da bani sa colinzi întreaga tara“. Asa am ajuns în Columbia, iar el m-a însotit peste tot, ca un fel de asistent. Ni s-a împrumutat o masina de la Primarie si am avut gratuitate pentru toate mijloacele de transport columbiene. Am fost peste tot. Am început cu indienii amazonieni, un subiect fabulos. Am petrecut cu ei trei saptamâni. Erau indieni pur-sânge, care traiau într-o forma de autarhie. Mâncau ceea ce cultivau, îsi teseau singuri materialele pentru haine… Am ramas în Columbia un an. Am revenit cu tot ceea ce fotografiasem si mi-a fost recomandat un editor elvetian, pe care nu-l cunosteam, domnul Dolt, care a fost încântat de idee. Cartea a aparut, în foarte bune conditii tipografice, în 1976. A fost tiparita apoi si în Germania. Asta mi-a dat mai mult curaj. La început, când m-am hotarât sa ma ocup de fotografia de arhitectura, am cunoscut foarte multi editori francezi. Ma primeau, admirau ideea si fotografiile, dupa care spuneau: „E foarte interesant, dar, vedeti, nimeni nu stie cine este Felipe Ferré!“. Într-o zi, enervat, i-am raspuns unuia dintre ei: „Bine, daca nu vreti sa ma editati, o voi face eu însumi“. Editorul mi-a râs în nas, stiind ca nu am bani. Am însa curaj si ma lansez foarte repede în realizarea unei idei. Liliane n-a fost de acord, avertizându-ma ca voi avea din nou probleme financiare, ca vom avea de suferit de pe urma întreprinderii mele. I-am tinut însa piept si m-am dus sa ma întâlnesc cu un tipograf, care, dupa ce i-am fost recomandat de un prieten bine situat financiar, a fost de acord sa-mi tipareasca pe credit. Asa a aparut prima mea carte. M-am înregistrat si am licenta de editor, dar nu am publicat decât propriile mele carti. Mi s-au propus alti autori, dar am refuzat, pentru ca nu ma pricep la afaceri. Când este vorba despre mine, nu pierd decât banii mei. În momentul de fata nu am nici mijloacele si nici dorinta de a face alte carti. Îmi doresc foarte mult sa-mi expun lucrarile. Am mii si mii de fotografii. Am facut un numar destul de mare de expozitii, întotdeauna invitat. În ultima vreme nu am mai fost invitat si sunt putin nefericit. Am impresia ca lumea m-a uitat.
Politistii rusi au vrut sa ma duca la sectie
E.C.: De unde interesul pentru fotografierea pieselor arheologice?
F.F.: Columbia are un sit arheologic extraordinar. S-au descoperit sute de piese si se descopera înca. El dateaza din vremea piramidelor egiptene. Partea curioasa consta în faptul ca nu se mai stie nimic despre populatiile din acea vreme. Au diparut de la o zi la alta, aproape ca dinozaurii. Situl face parte din patrimoniul UNESCO. N-am reusit sa public toate aceste fotografii, dar le-am expus de mai multe ori. Una dintre expozitii a fost chiar în Romania, la Sibiu, la Muzeul Franz Binder. Le-am expus si în Normandia, la Saint Augustin. Am publicat, în schimb, o carte cu fotografiile de la Muzeul Aurului din Bogota. Am avut o sansa extraordinara cu directorul muzeului. Fotografierea pieselor nu este permisa decât fotografului muzeului. Dar, pentru ca îi placea ce faceam, mi-a scos piesele din vitrine si mi-a oferit un birou în care puteam sa le fotografiez în liniste.
E.C.: Ati expus în mai multe tari.
F.F.: La Tokyo, am expus cafenelele din Europa, care fusesera si la Madrid cu un an înainte: saizeci de fotografii. Apoi am fost invitat din nou în Japonia, pentru o expozitie despre Columbia. Am sustinut si o serie de conferinte în Japonia, în limba spaniola, pentru ca era limba tarii din care veneau fotografiile. La început mi-a fost frica, dar apoi nu ma mai puteam opri. Întotdeauna fac asa. Desigur, am expus si în Franta, în mai multe locuri, dar mai putin în galerii. Nu-mi place sa ma duc sa-mi propun lucrarile. A fost o data o întâmplare neplacuta. M-am dus la o galerie. Cum eram foarte bine îmbracat, galerista m-a primit cu multa curtoazie, dar când a aflat de ce am venit, a devenit distanta si mi-a spus ca nu are timp. Am insistat sa vada fotografiile. Era vorba despre seria „Fantasme“. A început sa se uite la ele si si-a schimbat modul de abordare, declarându-mi ca o intereseaza sa faca o expozitie. Am lasat-o sa le vada pe toate, dupa care m-am ridicat si i-am spus ca nu sunt interesat sa expun în galeria ei.
E.C.: Cum a fost experienta moscovita?
F.F.: Si acolo am ajuns tot datorita unui prieten columbian. Un jurnalist pe care-l cunoscusem în urma cu 35 de ani. Mi-l prezentase prietenul care m-a însotit tot timpul când am fotografiat în Columbia si îmi luase atunci un interviu de sapte pagini. Dupa mai mult timp a fost numit consul la Moscova, unde, de altfel, îsi facuse studiile de ziaristica si de cinematografie. Mi-a telefonat si mi-a propus o expozitie la Moscova. Am expus fotografiile de arheologie si de ahitectura moderna columbiana. Expozitia a avut loc într-o galerie de arta. La vernisaj a venit si ambasadorul Frantei, care m-a invitat peste doi ani sa expun din nou, de data aceasta la Muzeul de Arhitectura, unde mi s-au alocat cinci sali foarte mari, în care am expus 150 de fotografii. Mi-a placut foarte mult orasul si am fotografiat o serie de imagini în Kremlin. Dar oamenii sunt reci. Consulul columbian mi-a propus sa fac o carte despre arhitectura stalinista, cu cladirile ei enorme. Mi-a înlesnit intrarea în Universitate unde am primit aprobarea de a fotografia salile importante, cea în care, de exemplu, Stalin a tinut discursul. Într-o zi, însa, unul dintre paznici mi-a confiscat aparatul. Eu nu stiu rusa, dar soferul Consulatului Columbian i-a explicat despre ce este vorba si, în final, am fost lasat sa plec cu aparat cu tot. În general am putut fotografia tot ceea ce am vrut. A fost o singura problema serioasa, când am vrut sa iau imagini cu Mausoleul lui Lenin. Mi-am instalat aparatul si, dintr-odata, piata a fost traversata în viteza de o masina de politie, care a oprit chiar lânga noi. Doi politisti au vrut sa ma duca la politie, eu nu pricepeam nimic în rusa. Am cerut, în franceza, sa fie chemat seful lor, care vorbea putin frantuzeste si care mi-a explicat ca fotografiatul acolo este interzis si ca trebuie sa merg la politie. L-am rugat sa-mi împrumute telefonul si l-am sunat pe prietenul meu, care a facut un scandal enorm si am scapat.
„Sa vezi aparând imaginea în lumina rosie a laboratorului“
E.C.: Ati remarcat diferente de interes fata de fotografie la publicul din diferite tari?
F.F.: Da. În Spania, de exemplu, oamenii sunt foarte interesati de aceasta arta. La fel si în Columbia. Am remarcat însa, fara sa-mi pot explica de ce, ca în fostele tari comuniste, Cehoslovacia, Polonia, România, exista fotografi de mare calitate, mult mai multi decât în Franta, de exemplu, care nu mai are fotografi de talia unui Cartier-Bresson. De vreo douazeci de ani expozitiile de fotografie din Franta sunt mediocre. Ca sa nu mai vorbim de cele americane. Probabil si din cauza aparatelor digitale. Pentru mine, un bun fotograf trebuie sa capteze imagini impecabile, bine alese, dar trebuie sa-si lucreze singur fotografiile.Cel care îsi duce filmele la laborator nu este, dupa parerea mea, un bun fotograf. Placerea fotografiei este sa vezi aparând imaginea în lumina rosie a laboratorului, sa le prelucrezi, sa le atârni la uscat… Totusi, Cartier-Bresson îsi ducea toate filmele la laborator. Când am ajuns la Paris si cautam de lucru, cineva m-a recomandat unui mare laborator parizian, Pictorial, unde am lucrat o buna bucata de timp.
E.C.: Ce parere aveti despre fotografia digitala?
F.F.: Pentru mine nu prezinta nici un interes. Un asemenea aparat este o jucarie. E drept ca are avantajul rapiditatii. Ieri, de exemplu, am fotogrfiat o caruta în mers, ceea ce n-as fi putut face cu aparatul meu cu burduf. Dar calitatea fotografiilor digitale nu ma satisface, mai ales ca prefer fotografia alb-negru. Desigur, uneori folosesc si culoarea, daca este dominanta, dar în portret, de exemplu, mi se pare o oroare. A trebuit sa-mi fac si eu una, când am plecat la Miami, pentru pasaport. Nu ma uit niciodata la ea.
E.C.: Ati cunoscut multe personalitati ale lumii intelectuale.
F.F.: Am avut sansa aceasta întâi în Columbia, care are o adevarata elita intelectuala. Desi m-am întors acolo dupa 16 ani, toata lumea m-a primit formidabil. De exemplu, n-am cinat niciodata acasa. Eram întotdeauna invitat, ma întorceam la ora doua de dimineata. La Paris, l-am cunoscut, de exemplu, pe Betancourt, care ma invita întotdeauna la receptii, la dineuri. Tot la Paris, l-am cunoscut pe Botero, în 1952, când era considerat expresionist. Personal, l-am cunoscut la începutul anilor '70, când faceam portrete. Este perioada în care l-am fotografiat si pe Dali.
E.C.: Ati fost boem?
F.F.: Da, dar când eram tânar. Faceam parte, în Columbia dintr-un grup care facea muzica. Eu cântam la vioara. Eram cinci baieti si o fata superba, de care, de altfel, am fost îndragostit platonic. Dupa cursurile de muzica, incheiate pe la orele 10-11 seara, mergeam la cafenea, beam bere, vorbeam despre filosofie, literatura. Nu ne îmbatam de fapt. Nu-mi explic de ce. În perioada aceea lucram la Ambasada Frantei si începeam programul la ora 9. Întotdeauna ajungeam cu o jumatate de ora mai devreme si plecam înainte de terminarea programului. Nu mi s-a reprosat însa niciodata. Plecam mai devreme pentru ca lânga ambasada era un cinematograf în care rulau numai filme frantuzesti. Era epoca buna a filmului francez, de la începutul anilor '50. Uneori, rulau si filme italienesti. Gratie lor am învatat limba italiana. A fost si epoca în care am învatat foarte multe. Aveam un prieten avocat, cu o biblioteca impresioanta. La el am citit clasicii greci, i-am descoperit pe Verlaine si Rimbaud, pe Maupassant si Voltaire sau pe Goethe tradus în spaniola. Dorinta mea era însa sa ajung în Franta. Nu aveam bani si m-am gândit sa ma înrolez în Legiunea Straina si la terminarea contractului sa ajung la Paris. Era o adevarata obsesie. Am fost la Ambasada Frantei pentru a marturisi intentiile mele. Mi s-a explicat ca Legiunea Straina nu este o excursie, ci o ocna. Dar eu eram dispus sa dorm si sub poduri numai sa fiu la Paris. Am încercat de trei ori sa plec, clandestin, cu vaporul. Nostim este ca voiam sa plec clandestin, dar cu acordul capitanului. Am avut o educatie destul de severa si nu puteam sa ma ascund. Capitanii mi-au explicat ca nu pot angaja pe nimeni care nu traieste pe teritoriul Frantei. M-am hotarât sa plec în Venezuela, unde am trecut fara acte în regula, pentru ca nu aveam bani de viza. Acolo mi s-a întâmplat sa nu manânc si câte o saptamâna. Plecasem împreuna cu fratele meu, dar el a fost expulzat. Am ramas acolo trei ani. Am lucrat ca piccolo în restaurante… Apoi, o persoana foarte generoasa m-a ajutat sa ajung în Costa-Rica. Mi se parea ca a fi în America Centrala însemna un mare pas catre Paris. Tara mi-a placut enorm. Era un paradis. Întâlnisem si o tânara cu care voiam sa ma casatoresc si aproape renuntasem la Paris. Era multumit, mergeam la Conservator, dadeam concerte în sali de teatru. La un moment dat, însa, fratele meu, care era la Paris, m-a anuntat ca mama este foarte bolnava. Am lasat tot, mi-am anuntat logodnica ca ma voi întoarce si am plecat la Paris. Dorisem atât acest lucru si suferisem timp de trei ani pentru el, încât Parisul nu mi-a mai placut. Totul mi se parea mediocru: Asta e Turnul Eiffel?!, Asta e Luvrul?! Oamenii erau reci. Si am simtit nevoia sa plec. Am vrut sa ajung la Londra. M-au întrebat din ce voi trai. Aveam o recomandare pentru o slujba, dar telefonica. Mi-au cerut sa telefonez persoanei, care nu era acasa în acel moment. Si m-au retrimis în Franta. Si m-am dus la München. Întâlnisem la o receptie un columbian care studia acolo si care mi-a spus ca orasul este minunat. La Paris o cunoscusem pe Liliane, care plecase însa în Normandia cu mama ei. Continuam sa ne scriem în fiecare zi. Ma simteam foarte singur. I-am scris, propunându-i sa vina la München sa ne casatorim. Acolo s-a nascut si fiul nostru, Alexandre. Si tot acolo m-am decis sa devin fotograf profesionist. Ne-am întors în Franta si a urmat ceea ce am povestit deja. Am avut sansa sa cunosc oameni importanti, mari arhitecti, am început sa-mi pregatesc cartile.
„Am creat nuduri sofisticate“
E.C.: Fotografia dumneavoastra de arta are un aer suprarealist.
F.F.: În 1970, am fost la o prezentare de moda a lui Paco Rabane. Faceam atunci fotografii de moda. La sfârsitul serii, am întrebat unul dintre manechine daca ar fi dispusa sa-mi pozeze nud. Spre surpinderea mea, a acceptat. Exista un studio pentru fotografi care era deschis zi si noapte. Am mers acolo si am facut o serie de fotografii peste care am pus apoi un sistem de linii, pe care l-am desenat cu tus, le-am suprapus peste fotografie. Am deformat imaginea si asa s-a nascut ciclul „Anamorfoze“. Era ambitia de a crea nuduri de arta, sofisticate, care sa fie arta, si nu pornografie. Unele dintre ele mi-au fost publicate în reviste, însotite de articole despre mine. E un ciclu la care tin foarte mult. Le-am si expus de mai multe ori, cu un veritabil succes. Mai târziu am realizat „Fantasmele“. Cred ca greseala vietii mele a fost totusi plecarea în Columbia, într-un moment în care începusem sa fiu cunoscut si pretuit în Franta. Am pierdut doi ani, apoi m-am ocupat de arhitectura si am renuntat la opera mea personala. A fost o greseala. E drept, cartile pe care le-am editat au avut un mare success dar fotografiile mele de arta au avut de suferit. As fi putut continua aceasta latura suprarealista. As fi fost mai bine plasat în memoria publicului. Ar fi trebuit, de asemenea, sa am un agent. As fi fost scutit astfel de lipsa de onestitate a unora dintre editori. E drept, a fost un tânar foarte priceput, care mi-a propus sa-mi fie agent, dar s-a dovedit si el necinstit. Am fost înselat la Tubingen, la editarea Cartii cafelei, când, desi exista un contract, editorul mi-a platit numai jumatate din suma convenita. Din fericire, cartea mi-a fost ceruta la Zürich si editia elvetiana a acoperit pierderile din Germania.
E.C.: Aveti o colectie impresionanta de gravuri, mai ales legate de subiectul cafea.
F.F.: Am si expus unele dintre ele si am pierdut multe gravuri din secolele XVIII si XIX, la expozitia de la Tokyo. Aveam peste 300 de gravuri pe aceasta tema. Cum mi s-a propus sa le expun la Milano, am cerut la Tokyo sa fie trimise piesele direct la Milano. Expozitia nu a mai fost niciodata facuta si lazile cu fotografii si gravuri au ramas la Milano. Nu le-am mai cerut pentru ca mai aveam de dat bani pentru tiparirea cartii si am considerat ca astfel puteam plati datoria.
E.C.: Ce planuri aveti acum?
F.F.: Între timp am început sa desenez. Sunt pasionat de copaci. Am realizat un numar mare de desene, iar anul trecut am avut chiar o expozitie într-un castel. Acum duc o viata linistita în Normandia.
E.C.: Ce întrebare ar fi trebuit sa va mai pun?
F.F.: Poate în legatura cu Liliane, sotia mea. Rolul ei în viata mea este foarte important. Fara ea, as fi pierdut. M-a ajutat mult la clasificarea fotografiilor, a negativelor. Tot ea îmi corecteaza cartile, corespondenta si organizeaza evenimentele. Uneori este foarte dura cu mine si ma blocheaza. Când am o initiativa, îi este întotdeauna teama, mai ales ca am avut atâtea esecuri financiare. În consecinta, îmi cere sa nu decid nimic fara sa o consult. Iar eu ma simt frustrat. Evident, are dreptate, dar toata viata mi-am asumat riscuri si cred ca aceasta este cheia succesului meu. Pentru mine succesul nu înseamna bani.
E.C.: Si România?
F.F.: Este a doua oara când vin. Am gasit aici multa caldura si la Sibiu, când am facut expozitia si aici. Oamenii sunt receptivi, te asculta cu atentie. În Franta nu mai exista asa ceva. Am întâlnit o elita foarte cultivata si o generozitate speciala. Cred ca spre deosebire de Venezuela, de exemplu, în România nimeni nu este lasat sa moara de foame. Oamenii sunt cordiali si onesti. Stiu asta si dela Louis Guermont, fotograful care traieste la Sibiu si care cunoaste bine realitatile de aici. M-au impresionat peisajul, oamenii care comunica între ei, aspectele patriarhale ale satului.