Însemnari despre „Delirul“ (II)
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura literară » În ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Mai este ceva ce trebuie sa cunoasca cititorii de azi ai „Delirului“: Preda a lasat un carnet de atelier (publicat în 2004 – Marin Preda, „Jurnal intim“, editie îngrijita de Eugen Simion si Oana Soare. Editura „Ziua“, 2004) în care explica multe dintre aspectele ce nelinistesc pe comentatorii sai. Si chiar daca însemnarile nu reusesc sa-i convinga, ele merita a fi cunoscute pentru ca din ele putem deduce gândirea prozatorului, datele initiale ale proiectului epic si scenariul final al naratiunii.
Merita sa fie citite si din alt motiv: se poate vedea cât de profunda si originala este meditatia prozatorului asupra istoriei. Ambitia lui, repet, este sa scrie un roman tolstoian în care sa polemizeze cu marele sau model în ceea ce priveste legile si fatalitatile ce guverneaza istoria. O ambitie pe care o avea, sa ne amintim, si Mircea Eliade când pregatea pe la mijlocul anilor '35 un roman cu planurile înclinate, cu multe paranteze si episoade periferice, un mare roman tolstoian (Viata noua). N-a reusit. A reusit în schimb în proza cu planuri înclinate spre mituri.
În „Delirul“ este vorba, în afara de ceea ce numim îndeobste „marea istorie“ (istoria din afara), de istoria unor tineri care traiesc pasiunile lor sentimentale si încearca sa intre în viata în vremuri coplesitoare: rebeliunea legionara, instalarea dictaturii militare, sfârtecarea tarii, începutul celui de Al Doilea Razboi Mondial... Evenimente ce afecteaza viata întregii lumi românesti, de la taranii din Silistea-Gumesti pâna la paturile intelectuale din capitala. Trei tineri iubesc aceeasi femeie (medicinista Luchi) si încearca s-o cucereasca. Unul (Spurcaciu) este un medic serios si dur, al doilea (Adrian Popescu) este un jurnalist inteligent si mitoman, iar al treilea este un tânar intelectual provenit din lumea satului (Stefan, zis „al lui Parizianu“), cu studiile neîncheiate, cu un bun instinct de adaptare, dornic sa se afirme... Apare în naratiune si Ilie Moromete, dar rolul lui este în naratiune episodic: batrânul taran, simtind încotro bate vântul istoriei, vrea sa-si aduca acasa fiii fugiti la oras. Nu reuseste. Reapar si fiii în discutie, instalati la marginea capitalei, într-o conditie precara. Prezenta lor în carte este nesemnificativa. N-au cum influenta în nici un fel istoria ce se organizeaza în afara existentei lor. Rostul lor pe lume este s-o traiasca...
Agentul de legatura între aceste planuri amestecate ale istoriei este Stefan care vrea sa razbeasca în gazetarie si s-o câstige de partea lui pe mofturoasa, imprevizibila Luchi din familia feminitatii prediste: femeie inteligenta, voluntara, acum tandra si coplesitoare, peste un timp impenetrabila si represiva... Stefan reuseste s-o cucereasca din motive ce nu se lamuresc usor. Luchi se daruie tânarului ziarist dupa care, jignita si panicata, nu mai vrea sa-l vada multa vreme. Romanul se concentreaza asupra lui Stefan, personaj, si el, dintr-o familie predista: este tânarul naiv si sincer pâna la brutalitate, spirit scotocitor, orgolios si banuitor, capabil sa priveasca adevarul în fata si sa treaca, demn si neînfrânt, prin tragediile istoriei. Patrunde în mediile gazetaresti si aici descopera adevarul din culisele istoriei. Ajunge pe front si acolo afla realitatea infernala a razboiului care nu are nimic eroic. Trimite articole ce-i sunt cenzurate si mistificate. Când se întoarce în capitala, afla ca Luchi („singurul lucru - sigur pe lume“) îl parasise. Doctorul Spurcaciu, prezent la întâlnirea dintre cei doi, da o lectie aspra de morala citadina tânarului de provenienta rurala. Tacutul, manieratul doctor izbucneste isteric împotriva penetratiei elementului rural în lumea urbana. El vede în urmasii taranilor niste indivizi uzurpatori, factori de corupere a civilizatiei moderne si a valorilor ei: „nu stiti decât sa rânjiti cu dintii vostri lati, plini de mamaliga, si sa trageti sfori. Va luati examenele vânzând perechi de boi ca sa compromiteti toate profesiunile nobile: medicina, arhitectura, învatamântul. De fiecare data când orasele înfloresc, dati navala, le luati cu asalt, cautati drumurile de intrare cele mai potrivite si atacati direct în familiile noastre si toata civilizatia cetatii se degradeaza. [...] Voi nu sunteti adevaratii tarani, care au dat atâtea valori, adevaratii tarani nu arata asa ca tine, încoltit si incapabil sa mai scoti un cuvânt asa cum arati tu în clipa de fata, un adevarat taran s-ar fi ridicat imediat si, demn, ar fi parasit imediat scena. Ce mai astepti? Afara!“.
Fericirea lui Paul Stefan a fost, pe un plan si pe celalalt, scurta. Istoria, care se aratase binevoitoare cu el, se dovedeste a fi acum necrutatoare. Debutul lui ca jurnalist fusese un esec (spiritual), dragostea pentru Luchi se încheie brutal, sub privirea poruncitoare si „albita“ a doctorului Spurcaciu, nesigur, nici acesta, de succes pentru ca, surprinsa de grosolania medicului, Luchi îl alunga. Cartea se încheie în acest mod indecis. Ce curios! Preda însusi va avea mereu parte, ca scriitor, de câte un doctor Spurcaciu care sa-l trimita înapoi la tara atunci încearca sa se apropie, în opera lui, de psihologia lumii urbane. O prejudecata, iata, pe care el o prevede si o fictioneaza.
Trecând peste alte aspecte, retinem câteva personaje în aceasta naratiune „grea“, ambitioasa cum nu se mai poate, o naratiune care duce cititorul sau din camaruta în care doi tineri se iubesc, îl duce, zic, în cabinetul lui Hitler. Cel dintâi este Stefan, tânarul care vrea sa cucereasca o lume imposibila si sa-si faca un destin. El anticipeaza pe Petrini din „Cel mai iubit dintre pamânteni“. Faptul se vede mai limpede din fragmentele ramase în arhiva scriitorului, pregatite pentru volumul al doilea din „Delirul“. Al doilea personaj remarcabil în „Delirul“ este imprevizibila Luchi, apropiata tipologic de Polina, Constanta si, mai târziu, de Matilda din „Cel mai iubit dintre pamânteni“. Deosebirea este ca Luchi nu are „doua mâini stângi“ si nu sufera de „buimaceala“ (boala feminitatii prediste), ci de un exces de luciditate si de un orgoliu impenetrabil. Voluntara, cu decizii rapide si accese puternice de demnitate, personajul lui Marin Preda nu aspira, totusi, ca atâtea femei din literatura româna, la un ideal masculin, nu-si pun, altfel zis, instinctele în slujba puterii. Nu accepta, pe de alta parte, conditia de victima (alta varianta traditionala). Dragostea este pentru ea un mod de existenta, si a iubi un barbat este a-i ocroti destinul. „Ce rost are o muiere daca nu poate sa faca nimic pentru un barbat?“ se întreaba Ioana, taranca tânara din Silistea-Gumesti care, aflând ca baiatul pe care îl iubeste în tacere pleaca din sat, îl cheama sa-si petreaca noaptea cu ea (scena erotica antologica!). Femeia are dealtfel initiativa în proza lui. M. Preda. Ioana, Luchi fac cu o nerusinata inocenta primul pas. Lipseste din acest gest orice urma de umilinta. Criza de demnitate urmeaza aproape inevitabil dupa o criza sentimentala. Simina, Luchi se supara des; jignite, ele devin intratabile. Marin Preda este, nu mai încape îndoiala, un analist fin al psihologiei feminine, unul dintre cei mai patrunzatori pe care i-a dat proza româneasca.
Cum ar fi aratat volumul al II-lea din Delirul nu stim. Sau stim doar ceea ce ne spun fragmentele citate înainte (fise psihologice, jurnalul intim al personajelor) si din confesiunile (foarte zgârcite) facute de prozator la aparitia primului volum. Marin Preda voia, s-a vazut, sa introduca „Delirul“ într-o tetralogie care sa scoata pe scena istoriei lumea taraneasca. Stefan, dr. Spurcaciu, Adrian Popescu, Luchi urmau sa fie, si aici, eroii principali. Ar fi revenit si câteva personaje din „Morometii“ I-II (Tugurlan, Victor Balosu) în alte circumstante ale istoriei. O fresca, deci, în traditie tolstoiana (marturisita ca atare de prozator). În fresca intra, desigur, destinul personajului urmarit pe mari distante de timp, intra, si istoria fata de care, zice Preda, cititorul modern arata o mare atractie („în zilele noastre, cititorul român, dupa cât se pare, este foarte sensibil la istorie, si satul de sentimentul naturii si eternul uman“).
O relatie de care Marin Preda însusi a fost obsedat, o fantasma (sa-i spunem astfel) pe care o întâlnim în toate prozele sale. „Omul - spune el în «Intrusul» – este o divinitate înlantuita de circumstante“. Daca prin circumstante întelegem istoria în fragmente, istoria în întâmplari si detalii, atunci putem spune ca istoria face parte din existenta individului. Prozatorul vrea sa prinda aceasta relatie misterioasa si trebuie sa spunem ca reuseste ajutat si de lecturile si de capacitatea lui remarcabila de reflectie. Nu-i greu de observat în cartile sale ca naratorul comenteaza actele eroilor si eroii însusi vor sa înteleaga ceea ce li se întâmpla. În „Delirul“ confruntarea cu fatalismul istoriei, în viziunea lui Lev Tolstoi, este o tema la vedere, o tema recurenta. La fel ideea lui Preda despre rolul personalitatii (bune sau rele) în istorie. Un individ demential, plasat în structurile puterii, poate provoca un dezastru uman, zice prozatorul, cu referinta la Hitler. Adaugând: iar dezastrul este contagios, raul în istorie se raspândeste ca o molima, în fine, o decizie luata în cabinetul lui Hitler are efecte dezastruoase într-un sat pierdut în Câmpia Dunarii...
„Delirul“ II ar fi trebuit, în intentiile autorului, sa ilustreze acest principiu: principiul ca, în istoria moderna, actioneaza sistemul vaselor comunicante, nu fatalitatile oarbe. Stefan, eroul din „Delirul“ II, intra nepregatit în turbulentele acestui circuit si ajunge în puscarie, iese, este arestat din nou si, în acest episod tragic, se reveleaza iubirea si caracterul puternic al medicinistei Luchi, femeia imprevizibila. Pâna ce toate acestea sa fie puse într-o naratiune coerenta, Preda s-a apucat sa scrie „Viata ca o prada“ si, apoi, prin 1977, „Cel mai iubit dintre pamânteni“. De ce? O explicatie ar fi ca aspiratia depasea din nou vocatia prozatorului. O istorie grea, rasturnari politice si sociale radicale, epurari, condamnari, persecutari masive, destramarea structurilor existente, procese încheiate cu executii etc. Toate acestea ar fi trebuit sa intre în paradigma unui roman care cuprinde viata eroilor între 1944-1953. A preferat sa amâne proiectul si sa scrie, dupa succesul urias repurtat cu „Delirul“, un roman autobiografic („Viata ca o prada“). L-a scris repede, cu placere si a avut, iarasi, succes, dupa care s-a apucat de altul („Cel mai iubit dintre pamânteni“), sarind din nou peste „Delirul“, II... Iarasi, de ce? Nu avem un raspuns si, la drept vorbind, nici nu este atât de interesant sa stim. Creatia este imprevizibila. Prozatorul da, totusi, o justificare: „în acea perioada, însa, adica în 1977, mi s-a impus o tema si un subiect din care am crezut ca voi scrie repede un volum de circa trei sute de pagini; era una din acele carti pe care simteam ca, daca nu o scriu atunci, nu o voi mai scrie niciodata, în timp ce volumul al doilea din „Delirul“, gândeam, poate fi scris oricând“. N-au fost 300 de pagini, ci peste o mie. Presiunea romanului a fost enorma si ea a acaparat, pur si simplu, toate energiile prozatorului. Când l-a încheiat, autorul a disparut în conditii înca neelucidate. Volumul doi din „Delirul“ n-a mai fost scris. Nenorocul s-a împlinit.
Exista între cele doua proiecte, o legatura de tema si destin. Petrini, eroul din „Cel mai iubit dintre pamânteni“, este un alt Stefan al lui Parizianu, în alta istorie (obsedantul deceniu!) si cu alta pregatire intelectuala (este profesor de filosofie). Amândoi sunt victime ale istoriei si îsi gasesc refugiul în iubire. Dar nici iubirea nu este un teritoriu armonios... Divinitatea din om este pusa mereu la încercare de circumstante... Au ramas de la Preda, ziceam, câteva fragmente din jurnalul personajelor (Luchi si Stefan). Un procedeu la care prozatorul a renuntat cel putin în volumul I din Delirul. L-ar fi folosit în volumul II când eroii sunt despartiti (Stefan este în închisoare, iar Luchi lupta sa dovedeasca nevinovatia lui?...). Nu avem nicio certitudine. Preda este un prozator meticulos, organizat, gândeste mult - cum s-a putut constata - si scrie putin, economicos, pregnant, iar când reciteste ceea ce a scris, îi vin idei noi si atunci schimba scenariul... Din jurnalul lui Stefan, deducem ca tema lui de meditatie este moartea. O propozitie din însemnarile lui apare în pagina liminara din „Cel mai iubit dintre pamânteni“. Alta vorbeste despre „marele jucator“ avid de vieti omenesti. Cine-i marele jucator? Destinul?
Se pune problema valorii estetice a acestui roman neîncheiat. Roman, înca o data, cu o mare încarcatura existentiala, morala, ideologica, istorica. Nu-i, în mod cert, un roman istoric din motive pe care le-am lamurit cu alta ocazie. Nu-i nici un roman autobiografic, desi autorul vorbeste, cum a marturisit în repetate rânduri, despre tineretea lui si a generatiei sale. Nu-i, de asemenea, un roman politic (cultivat cu osârdie de scriitorii români în anii '70) desi prozatorul prezinta, uneori în amanuntime, câteva fenomene politice (rebeliunea legionara de pilda). O prezinta însa din alt unghi si din alt timp (timpul scrierii), cu judecati drepte. Prozatorul nu ezita, apoi, sa aduca în naratiunea sa „paiatele“ istoriei, adica pe Stalin si pe Hitler, si sa fixeze câteva scene epice din viata lor... Multi se arata nemultumiti de acest amestec între istorie si fictiune si aduc autorului acuzatia ca vrea sa-si seduca în chip nepermis de facil cititorul. N-au dreptate pentru ca mari scriitori ca Tolstoi n-au ezitat sa reconstituie, din punctul lor de vedere, cronologia evenimentelor... Chestiunea este ce valoare are aceasta fictiune care, pentru a fi mai credibila, nu separa destinul existential al eroilor de destinul mare al istoriei. Delirul este din acest punct de vedere, un roman substantial - cum am scris la aparitia lui si cum cred si azi, dupa 35 de ani - nu un mare roman (ca „Morometii“ si „Cel mai iubit dintre pamânteni“), dar un roman curajos, cu scene formidabile (povestea de iubire rustica de la început), bine lucrate, uneori foarte subtile (ezitarile medicinistei Luchi, sinceritatea ei derutanta) si, în genere, „Delirul“ mi se pare si azi, când îl recitesc, o carte care îsi asuma o tema grava: cum trec trei-patru tineri printr-o mare tragedie a istoriei. Citind-o, cititorul trece, oricum, bine, satisfacut, gânditor, nelinistit, uneori sedus de profunzimile creatiei romanesti din interiorul unei istorii imposibile.