Vremea amintirilor
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Interviurile cu Irina Mavrodin aparute, in anii din urma, in revista „Pro Saeculum“, de la Focsani, sub semnatura lui Alexandru Desliu, au fost reunite apoi de regretatul jurnalist intr-o carte de 210 pagini. „Remarcabila poeta Irina Mavrodin, profesoara universitara Irina Mavrodin, eseista Irina Mavrodin, extraordinara traducatoare a operei lui Proust, colega de generatie si de idei a unor scriitori de valoare europeana, Petre Stoica, Modest Morariu, Mircea Ivanescu, Dan Laurentiu“, cum o caracterizeaza D.R. Popescu pe coperta a patra a volumului, isi aminteste si se confeseaza cu o cuceritoare naturalete si o sinceritate totala, nelipsita insa de discretie. Nu o data, raspunsurile sale iau forma unor eseuri percutante, de o oralitate atent elaborata, adica scrisa.
Am citit evocarile Irinei Mavrodin stapanit de o emotie aparte: emotia celui ce s-a nascut, a copilarit si si-a trait – cum altfel decat intens? – adolescenta tot in Vrancea. „Vacantele lungi pe care le petreceam la tara, la Satu-Nou, lânga Panciu, la via strabunicului meu, preotul Gheorghe Popescu, ma introduceau in viata satului, la care participam cu un fel de copilareasca fericire – povesteste poeta. Imi placea sa ies in intampinarea vacilor când veneau de la pasune, sa le man mergand desculta prin praful gros, sa am mandria de a le aduce acasa (…) Dar, inca de atunci, ceea ce citeam imi intra parca direct in sange…“ Ei bine, satul meu natal se afla la ceva mai mult de un kilometru distanta – peste Susita, nabadaioasa când ploua „la deal“, cum zic localnicii, de fapt la munte, albie secata in cea mai mare parte a anului – de satul vacantelor Irinei Mavrodin. Apoi, ca si polivalenta scriitoare, am fost elev al Liceului „Unirea“ din Focsani si i-am mai „prins“ pe cativa dintre marii profesori pe care i-a avut si Irina Mavrodin. Din pacate, nu si pe parintele sau, ilustru profesor de franceza, intrat in mitologia acestui auster si prestigios lacas de invatatura si de formare a caracterelor care se apropie vertiginos de implinirea unui secol si jumatate de existenta. Citind evocarile Irinei Mavrodin, am retrait senzatiile adolescentului de odinioara, care, in uniforma si cu matricola pe mana stânga si la sapca, se plimba pe sub castanii bulevardului principal al orasului, intr-o stare ce era deopotriva una de jubilatie si de clandestinitate… Pe sub aceiasi monumentali castani si prin aceeasi „gradina publica“ se plimbase cu vreo 15 ani inaintea mea autoarea „Spatiului continuu“ si marea traducatoare a lui Proust in romaneste... De imaginea bulevardului „Napoleon al III-lea“ din Focsani, caruia pe vremea mea i se schimbase numele in „Fr. Engels“, in memoria Irinei Mavrodin se asociaza un moment dramatic din biografia sa si a prietenei si colegei sale Silvia Danaila, doua eleve de 17ani, carora li s-au intrerupt brusc voiosia, optimismul, specifice varstei tuturor proiectelor, ca si plimbarile pe amintita strada. In urma unei cure de slabire, s-au imbolnavit de tuberculoza pulmonara: „12 iunie 1946... Era o zi insorita, cerul era foarte albastru, iar eu, bolnava de tuberculoza, ma internasem cu o ora inainte la sanatoriul Moroieni, unde credeam din toata fiinta mea ca voi muri. Si intrebarea era simpla, asa cum si-o pune orice fiinta muritoare: de ce trebuie sa mor, când e atata viata in jurul meu? Însa aceasta intrebare avea totusi ceva special: spaima din ea era dizolvata de un sentiment de totala impacare, de armonie desavârsita cu o lume in care moartea nu-i decât celalalt chip al vietii. Poate ca aceasta ar fi cheia pentru intreaga mea poezie“. Nu-mi dau seama prea bine daca critica literara, pentru care Irina Mavrodin are o stima deosebita, a identificat aceasta cheie de patrundere in universul liricii sale.
Vorbind despre tineretea sa, Irina Mavrodin foloseste adjectivul tumultuos: „Am avut mari iubiri, despre care poate candva voi scrie, si mari nefericiri din dragoste. Eram deznadajduita, distrusa, si totusi nu credeam decat in iubire, in iubirea dintre barbat si femeie, care mi se parea valoarea suprema. Totodata, de parca ar fi fost vorba de doua fiinte si nu de una, imi scriam cartile cu mana altuia parca, imi rosteam cursurile parca cu gura altuia. Totul a fost asa cum trebuie sa fie, totul e bine asa cum a fost, imi spun privindu-mi in urma tineretea, viata. Sa nu uitam ca exista si un context, aproape mort acum: o boema artistica, literara, care isi avea stralucirea si savoarea ei“. Sensibilitatea, directetea cu care memorialista isi repovesteste iubirile si prieteniile cu barbati exceptionali, precum Modest Morariu, Dan Laurentiu sau Mircea Ivanescu, sunt de o naturalete si o noblete a sufletului proprii unei Mari Doamne.
Deosebit de interesante sunt opiniile poetei si observatiile eseistei privind ceea ce s-a intamplat si se intampla in literatura si cultura noastra din ultimele cinci decenii, iar, in acest context, referirile la generatia sa si la cea (cele!) care i-a urmat. In treacat, as remarca rezistenta conceptului de „generatie literara“, cu toate ca nu putini, de la o vreme, i-au cantat prohodul. Prima lovitura a venit din partea „optzecistilor“ care pareau – insa n-a fost asa – sa disocieze mai mult generatia (promotie!) literara de cea biologica. Dar cand sa ne bucuram ca notiunea era pe cale de a capata un continut mai pronuntat estetic, a trebuit sa constatam, nu stiu daca dezamagiti sau pur si simplu mefienti, ca biologicul a capatat chiar o pondere mult mai importanta. E si acesta unul din paradoxurile culturii contemporane. Intr-un interviu pe care i-l luam lui Nichita Stanescu, liderul faimoasei generatii '60, creatorul „Necuvintelor“ imi spunea: „… opinia mea este mai socratica: cam din 33 in 33 de ani se schimba generatiile, fiind vorba de o schimbare naturala, biologica. Sigur ca, in literatura, generatiile nu apar din 33 in 33 de ani, ci din mare eveniment istoric in mare eveniment istoric. Vreau sa spun ca exista o determinare a istoriei care este fundamentala. Va rog sa va imaginati cum ar fi scris astazi, nu spun Eminescu, pentru ca Eminescu a scris etern (si asa cum pune accentul definitoriu Irina Mavrodin, a schimbat paradigma scripturala, ca si Rimbaud de pilda – n.mea), dar poeti de prima marime ca Blaga, Arghezi, Barbu. Cum ar fi scris ei, daca ar fi avut in spatele lor Al Doilea Razboi Mondial?“ Nu, nu ne putem imagina, iar intrebarea lui Nichita Stanescu este cu atat mai rascolitoare cu cat nu are raspuns. Stim insa cum a scris Nicolae Labis cu acea experienta a unui razboi de un tragism fara precedent in spatele sau firav de adolescent… Perceptia lui Nichita Stanescu era corecta, fiindca tinea cont si de factorul istoric. Marturia Irinei Mavrodin e de retinut: „Pentru noi, vreau sa spun pentru generatia noastra, Nichita era cel care rupsese cu proletcultismul, cel care impusese, pur si simplu, un alt fel de poezie, care continua marea traditie novatoare a poeziei noastre interbelice. El a stiut sa surprinda momentul cel bun – momentul cand se terminase cu proletcultismul, cand proletcultismul nu mai putea continua – si sa se foloseasca de el. Recitindu-l acum, inovatiile lui poetice nu mi se par atat de mari, dar atunci ele pareau – in contrast cu toata poezia care se publica – imense. Cred ca Nichita a avut marea inteligenta si mai ales intuitia poetica de a reintroduce principiul ambiguitatii in poezie, reinoculand o anumita doza de suprarealism – totusi bine temperat – poeziei romanesti. Prin poezia lui, atat de noua in raport cu tot ce se scria la sfârsitul anilor '40 si la inceputul anilor '50. Nichita a creat un precedent, deschizând calea spre publicare si altor poeti antiproletcultisti. Nichita a ramas insa poetul care a dominat cu autoritate scena poeziei romanesti – as spune cu autoritate nefasta, caci asa se intampla ori de câte ori se constituie cultul personalitatii si al operei unui poet, in detrimentul tuturor celorlalti, care trec automat in planul doi“.
Sa ne intoarcem insa in interbelic, la generatia anilor '30, de fapt la evocarea unui lider al ei: Emil Cioran. Irina Mavrodin isi aminteste cum si cand l-a cunoscut pe cel al carui „Tratat de descompunere“ avea sa-l traduca in romaneste. Ii schiteaza un portret pe un fond asazicand domestic: modest, având acel etern aer de „student“, batran acum, si totusi tanar, locuind intr-o mansarda impartita ca un apartament „cu mobila foarte putina, obisnuita (ca sa nu spun ieftina), si cu multe carti, cu cateva covoare si cuverturi intens colorate, de lana, cu mult soare navalind prin fereastra parca fara perdea, sau poate doar cu o perdea „minuscula“, in fine, strangand la piept, si aratandu-i oaspetelui sau „ca un copil, cu mare incantare“ volumul „Exercitii de admiratie“, datorat lui Modest Morariu si aparut in 1989 la Cartea Romaneasca. Dupa ce „s-a aratat foarte interesat“ de colectia editoriala „Lettres roumaines“ de la „Actes Sud“ coordonata de Irina Mavrodin, poeta l-a rugat sa scrie cateva randuri pentru coperta a patra a volumului cuprinzând „Cezara“ si „Sarmanul Dionis“, in traducerea lui Michel Wattremetz. Doar el era cel care scrisese in 1937: „Tot ce s-a creat pana acum in Romania poarta stigmatul fragmentarului. Afara de Eminescu, totul e aproximativ in cultura romaneasca. Nici unul nu ne-am laudat cu el. Caci nu l-am declarat cu totii o exceptie inexplicabila printre noi? Ce a cautat pe aici acel pe care Buda ar putea fi gelos? Fara Eminescu am fi stiut ca nu putem fi decat esential mediocri, ca nu este iesire din noi insine si ne-am fi adaptat perfect conditiei noastre minore. Suntem prea obligati fata de geniul lui si fata de turburarea ce ne-a varsat-o in suflet“. Dar Cioran „s-a aratat reticent, mi-a dat un raspuns evaziv, in scurte vorbe, sub o forma delicata, m-a refuzat“. De ce? Irina Mavrodin zice ca si-a dat seama mai tarziu ca nimerise „pe un teren minat“, fiindca niste „critici de origine romana din strainatate vedeau in Eminescu un reprezentant al unei drepte dure, un fel de fascist avant la lettre. Or – lucru pe care eu nu-l stiam atunci – Cioran (exista marturii in acest sens) nu voia sa rascoleasca in nici un fel propriul lui trecut de dreapta“. Altfel spus, cu o formula devenita cliseu, nu era momentul pentru marele moralist, pentru „aristocratul indoielii“ sa scrie doua fraze despre cel fara de care „am fi stiut ca nu putem fi decât esential mediocri“. Caci, chiar si despre Eminescu „pe care Buda ar fi gelos“ nu se poate scrie – nu-i asa? – oricand! Cine or fi fost criticii aceia de origine romana de pe aiurea care vedeau in Eminescu „un fel de fascist“? Sa fi fost printre ei vreun Ibraileanu, vreun Lovinescu, vreun Calinescu, vreun Petru Cretia, vreo Ioana Em. Petrescu si noi sa nu fi auzit de ei? Rememorând acel moment parizian, Irina Mavrodin marturiseste si intreaba: „Eram o inocenta si o ignoranta in privinta trecutului ideologic si politic al lui Cioran si al lui Eliade. Dar, ca si atunci, si astazi, când am citit multe lucruri despre acel trecut, ma intreb: de ce nu reusim sa citim opera in autonomia ei si biografia in autonomia ei?“ Cine poate sti? Intr-un interviu cu Michel Tournier se spune la un moment dat: „…nu mai poti deschide o carte recenta, fie ca e vreun roman, o culegere de versuri sau un eseu, fara sa dai pestre vreo fraza de-a lui Cioran“. Michel Tournier conchide: „Dar e facut pentru asta, ofera citate pentru orice situatie“. Ce mai importa biografia pe lânga o opera cu o asemenea putere de seductie si cu o astfel de posteritate?!