Natalia, femeia-drog (III)
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura literară »
Autor: AL. CISTELECAN
Ar fi fost si de mirare ca fatala Natalie sa nu dovedeasca surplus de calinitate si senzualitate debordanta (bine macar ca a fost asa; nici nu vreau sa ma gandesc ce dezastre ar fi iesit daca ar fi fost frigida). Structura ei de bomba cu hormoni, de racheta senzuala, iese la iveala unde te astepti mai putin – si unde se asteapta mai putin si Natalia, desigur. Iese la iveala chiar si intr-o carte de cainta – sau de explicatii, totuna – cum e „Helianta“; pledoaria de sine porneste chiar de la definitia senzuala a protagonistei: „Sunt pisica mladioasa si zburdalnica, ori manza eleganta si sprintena“ pentru care „dragostea e legea si intelesul creatiunei“ (1) .
Scrisul fuge spontan spre reveria senzuala, indiferent de materia sau specia in care se exercita. Pana si eseurile (caci altceva nu pot fi) din „Amazoana“ (2) pledeaza cauza feminista prin reverii senzuale abrupte si intense, facand din navala amazoanelor o cavalcada senzuala: „Veniau semete si viteze, dand pinteni cailor napraznici, cu tolba de sageti pe spate, manuind lancea si arcul, in chipul Dianei si al Minervei – walkirii nesatioase de cuceriri si prazi, invazie de stralucire, furtuna ritmica de miscari indemanatece si gratioase, simfonie de chiuituri atatatoare de manii si patimi...“ (3). Veneau, in viziunea Nataliei, la lupta cu tambalau erotic. Iar lupta dintre Ahile si Pentesileea devine, fireste, lupta infocata de alcov: „Cu ce foc se vor fi luptat!... Cu ce diversitate de simtiminte... Cate intelesuri nu vor fi avut fulgerele ochilor, ce descantece nu vor fi insotit zborul sagetilor“ (4). Soarta femeilor e admirata numai pentru Egiptul antic, unde viata lor era pura orgie senzuala si rafinament de salon. In rest, din rau in mai rau, pana la eternul feminin contemporan cu Natalia si cultivat de moderni, dar care „inseamna moliciunea muschilor, lenea miscarilor, adormirea vointei, banalizarea mintii si... cultul unui singur instinct“ (5). In atari conditii de decadere a sosit, desigur, timpul rascoalei, dupa cum anunta Natalia: „Papusa de langa tine se trezeste, nu mai primeste rolul de fantosa trasa de sforile tale, vrea viata adevarata, vrea sa-si regaseasca energiile pierdute“ (6), energii bune la ambele lupte. Chiar daca amazoana moderna e „intelectuala“, feminismul Nataliei are mare incarcatura de senzualitate.
Cu atat mai spontan tasneste senzualitatea Nataliei in literatura de dinaintea episoadelor cu vinovatie, care, oricat va fi fost de sedata, impune totusi o conduita oarecum moralista – ori baremi precautii morale. Cand nu are astfel de complexe sau incurcaturi, Natalia frecventeaza direct scriitura orgasmica, traind reveria pe malul Siretului cu gramatica si intensitatea unui orgasm veritabil: „Am stat culcata in iarba, mi-am infipt mainile in radacinile ei, am simtit contactul lutului cu tot trupul meu plapand, cum era pe-atunci, mi-am ingropat picioarele in tarana, parul mi se-mprastiase si se-ncurcase printre buruieni, si dupa ce-am ramas un timp istovita par'ca, obosita de-atatea sunete si culori, am tresarit deodata“ (7). Scriitoarele de orgasme de azi n-au nici pe departe concizia si intensitatea Nataliei; ce sa mai vorbim de capacitatea sugestiva a discretiei! Fireste, Nataliei nu i-a scapat propriul temperament, chiar daca pretinde ca si-a luat impetuozitatea senzuala de la Siret si ca e un fel de stihie slobozita in lume: „sangelui meu i-ai imprumutat clocotirea navalnica a valurilor tale, si mi-ai ursit ca vijelia patimilor sa rupa zagazurile toate, cum tu le rupi – insa tot mai larg si mai liber sa-mi cuceresc drumul“ (8). Oricum, asemenea motivatie de temperament e un bun temei pentru a practica etica naturii, cu libertatile garantate de ea: „viata era prea abundenta in mine, si-si cerea drepturile ei“ (9). Drepturi care, fireste, i-au fost acordate. Desi cu neplacute urmari. Asta pentru ca etica naturala vine in conflict cu etica de societate si obliga la complicatii si nesinceritati pentru a putea fi, totusi, cat de cat, profesata: „Viata? Ce stranie intretasare de robie, minciuna si suferinti!... Minti ca sa poti trai, iubesti ca sa poti uita ce-ai iubit, si, iarasi, minti ca sa poti iubi!“ (10). Altminteri, Natalia are privirea electrizata de senzualitate si exerseaza cu intensitate pe detalii: „Sa ma crezi: are cele mai frumoase maini pe cari le-am putut vedea vreodata. Degete ideale, parc-ar fi sculptate in marmora. Nu-i de mirare, ca in orice miscare a lor, are atata gratie! E o placere sa-l vezi apucand lingurita cu dulceata sau ridicand la gura cescuta cu cafea“ (11). Natalia are intotdeauna privirea aprinsa, iradiata si iradianta deopotriva. E ceea ce se vede si din prozele de observatie sau de caracterologie.
Cu poezia trebuie sa fi fost insa o greseala de inchipuire (de nu va fi fost pe jumatate vina lui Iosif, admirator a toate cele ce tineau de Natalia). E. Lovinescu are dreptate s-o inscrie „in competitia lipsei de originalitate a poeteselor samanatoriste“ (12), admitandu-i doar ca „a injghebat mici expansiuni sentimentale“ (13) cu materialul samanatorist tipic si deja uzat. Nimeni apoi nu-i mai spune o vorba buna. Pentru Const. Ciopraga, „cantecele si confesiunile din «O primavara»“, „saturate de idilism“, „se confunda cu productiile analoage din epoca“ (14); iar pentru Al. Piru e si mai rau, caci, zice el, „nimic nu se poate retine din cantecele acesteia din «O primavara»“ (15). (Din pacate, cam asa e). Doar Victor Durnea ce-i mai acorda „o anume sensibilitate lirica, ingenua“ ce „se intrevede [...] in recuperarea unor trairi ale copilariei si adolescentei“ (16), dar si asta mai mult pentru proza.
Poeziile sunt copilaroase (cu majoritatea Natalia ar fi pierdut si la competitia cu samanatoristele), semn ca vor fi fost din perioada liceului. Iata cum suna „Liceul“ bacovian in varianta Nataliei, intitulata „In clas“: „Ma uit cu dor/ Prin geam afara,/ Urmand in zbor/ Pe raza clara,/ O randunea.//...// Frumos, frumos.../ Copaci in floare.../ Si-un crang umbros.../ Glas de izvoare.../ Ce vis!...ce chin!...// Tot minus, plus/ Scade si-aduna.../ Dar iata! – sus/ Un clopot suna!.../ Ah! Ce divin!...“. Daca ar fi reusit sa chiuleasca, Natalia ar fi chiulit tot pentru samanatorism. Dar macar, cum poate, vine in intampinarea biografismului de mai tarziu; caci asta versifica ea obisnuit, momente prin care trece, secvente de viata. Cum e drumul cu trenul: „Alearga trenul ca in sbor/ Tipand izbeste-n intuneric,/ Rasar scantei, rasar cu spor/ Scantei si fum – un nor feeric“ („Alearga trenul...“). Fireste ca feeria e cu cenzura samanatorista in final, caci toata frenezia de abur si fier nu duce decat la instrainare. Mai concret biografista e „Ispravi“, poezie de mama incantata: „Imi semanasem flori, s-avem gradina/ Cu maci, rozete si zorele./ Ma mir! E liniste-n casa! O fi-adormit?/ As, da de unde!.../ Priviti! La flori cu gramada culege tignit./ Si cum s-ascunde!/ O prind cu buzunarul, mana plina:/ Culeze Coca focicele“. Taticii asa de incantati vor veni abia mai tarziu, odata cu Cartarescu, si vor da buzna doar odata cu Dan Coman, Marius Ianus, Robert Serban s.a. Pana atunci, afectele astea de tandrete si incantare erau strict pentru mamici. Dar nu-i alta topirea de drag la Natalia decat la Dan Coman, bunaoara. De regimul biografist tin si poemele cu grija de Iosif (nu numai provocarea din „Unui poet“), Natalia facand un fel de poezie curativa („utilitara“ de azi a lui Adrian Urmanov): „Obosit pasesti si capul trist ti-l legeni intre umeri,/ Parc-ai fi batran si anii tot ti-i depeni si ti-i numeri/...// Ce te lasi batut de ganduri?“ etc. („Cantaretului“). Tot terapie face si in „Nu mai fii trist“: „Nu mai fii trist, ci uita lumea-ntreaga./ Grabit cand tragi zavorul usii tale,/ Un colt de raiu ti se deschide-n fata,/ Si-n urma tot pamantul se pravale.// Si-n raiu... un inger cu ochi mari, albastri – / Ce fericiti oglinda lor ne-arata – / Ce gungurit! Si cum da din manute:/ Tragand la tine-ar vrea sa-ngane: tata!“ Ca poeta, Natalia pare preocupata mereu de Iosif, dandu-i tot felul de intaritoare. Asa se intampla si in prelucrarea dupa Alfred de Musset, „Noaptea de maiu“, cand Muza vrea sa-l trezeasca pe poetul vesnic depresiv. Si nu-l trezeste doar cu inspiratii, ci cu indemnuri mult mai carnale: „Poete, ia-ti harfa si da-mi o sarutare!“. N-a fost insa chip, caci deprimarea lui Iosif era structurala. Dar ca Natalia si-a propus lirism de solicitudine nu e indoiala.
Sigur ca mai canta si pentru/ de inima ei. Florile erau oferta samanatorista obligatorie, asa incat le cultiva si Natalia. Florile ei sunt, insa, strict alegorice, si nu trebuie suspectate de vreo contaminare cu gradina lui Anghel. Ca poeta, Natalia e numai eleva lui Iosif (fara lirica de haiduci insa): efuziuni de sentiment, creioane de stari, mici biografii alegorice. Cum sunt cele dedicate florilor, toate „simbol“ al frumusetii trecatoare: „De colbul drumului batuta,/ Jelesti, sarmana floricica;/ O raza nu te mai saruta,/ Un strop de roua nu-ti mai pica.// Podoaba darurilor tale/ Trecuta-i far' de mangaiere;/ S-au stins culorile-n petale,/ Mireazma sufletului piere“ („Unei flori“). Angoase juste, desigur, la o femeie frumoasa. Iar cum viata frumusetii e scurta, se impune numaidecat etica lui carpe diem: „Curand veni-va iarna!/ dar cat e primavara,/ Ia-mi mana, hai sa mergem/ Mereu, mereu!/ Sa strangem/ Din toate-un strop de miere“ („Chemare“). Simbolurile „cantarii“ si „cantaretului“ au si ele parte de alegoriile lor; preferata e ciocarlia, invidiata de tot codrul (alegoreza subita, desigur): „Adanc in codru, pe o craca,/ isi drege glasu-ncetisor,/ Dar mii de paseri vor s-o-ntreaca/ Si-si rad in ciripitul lor.//...// Nici nu le-asculta, nici nu-i pasa,/ Mereu cantand c-un dos nespus,/ S-avanta-n sfere si le lasa,/ Se-nnalta tot mai sus, mai sus...“ („Cantareata“). Crezul cantaretei e pe fond romantic, cu jertfe din sine, doar ca transformat in concurenta: „Sa-mi rump bucati din suflet, sa cant, sa cant, sa cant,/ Sa nu ma-ntreaca nimeni in cer si pe pamant“ („Visand“). Nu puteau, fireste, lipsi reveriile de natura, traduse in suavitati de o naivitate eclatanta: „Viorica e mireasa,/ Toporasu-i este mire – / E pornita nunta-aleasa/ Printre verzi de iarba fire“ („Nunta“). Diafane mai toate (fie ele cum or fi), poeziile Nataliei sunt scrise cu alt temperament decat cel propriu, de vulcan senzual in eruptie incontrolabila; se vede ca Natalia le-a scris cu temperamentul lui Iosif, nu cu al ei. Natalia e un Iosif feminin (si mai feminin adica), inaugurand seria poetelor care reproduc poezia sotilor (si-n care se vor inscrie apoi Claudia Millian, Agatha Grigorescu si alte neveste). Dar cat a mai ramas neconsumat in viata din acest temperament cu aprindere senzuala instantanee apare – ce-i drept, doar din loc in loc – in proza. Mare pacat ca Natalia nu s-a folosit de el si in poezie. Dintre toate poetele noastre ar fi fost cel mai in drept sa scrie o poezie de mantis religiosa.
O editura isteata ii poate transforma oricand viata intr-un brand de succes, chiar daca literatura ei e ca si inexistenta. Cu o banderola adecvata, succesul Nataliei e sigur. In fond, cate succesuri (daca ma pot folosi de aceasta inovatie) nu s-au bazat pe mai putine merite si virtuti (inclusiv literare)?!
(1) „Helianta...“, p. 13. (2) „Amazoana. Femeia prin veacuri“, Bucuresti, Editura Adevarul, /f.a./ (1925). (3) Natalia Negru, op. cit., p. 4. (4) Idem, ibidem. (5) Idem, p. 12. (6) Idem, p. 14. (7) Povestirea „Siretului“, din vol. „Marturisiri. Nuvele“, Bucuresti, Editura Institutului „Flacara“, /f.a./ (1913), p. 6. Carte norocoasa, caci, spre deosebire de „Legenda“, a mai avut un cititor, dupa cum scrie pe cop. III: „Citita de Ghidiu Iosif anul III A Scoala Medie tehnica Metalurgica, Targu Mures, 12 – XII – 1952“. (8) Idem, p. 12. (9) Idem, p. 10. (10) Idem, p. 26. (11) Idem, p. 16. (12) E. Lovinescu, „Scrieri“, IV, „Istoria literaturii romane contemporane“, editie de Eugen Simion, Bucuresti, Editura Minerva, 1973, p. 404. (13) Idem, p. 405. (14) „Literatura romana intre 1900 si 1918“, Iasi, Editura Junimea, 1970, p. 214. (15) Al. Piru, „Istoria literaturii romane de la inceput pana azi“, Bucuresti, Editura Univers, 1981, p. 205. (16) „Dictionarul general al literaturii romane“, vol. IV, p. 591.