Lyrica magna (IX)

articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04
» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

În timp ce „11 elegii“ reprezinta un amplu poem, desfasurat, dar unitar, perfect articulat si coerent simbolic în detenta lui vizionara, „În dulcele stil clasic“, la extrema cealalta, reuneste poeme de factura foarte diferita. Diferentele sunt aici considerabile: între vechiul si ineditul Nichita Stanescu, si, pe de alta parte, între fatetele noului ego liric, între mastile lui.


Lasând deoparte filonul poeziei erotice (care nu va seca niciodata la autorul ce debuta cu „Sensul iubirii“) si pe cel al poemei tragice, în care cunoasterea se loveste de propriile limite ale reprezentarii, sa observam inaugurarea a doua serii lirice, oferita lectorului deodata cu explorarea lor. Prima si cea mai importanta e marcata înca din titlu. Dupa lectia modernista despre poezie, Nichita Stanescu se întoarce acum la „dulcele stil clasic“, într-un postmodernism înca-“saizecist“ (caci volumul e din 1970, iar deceniul urmator începe în 1971) de toata frumusetea. Dar, asa cum si „clasicitatea“, si „dulceata“ stilului vechi trebuie luate cu rezerva ghilimelelor, întoarcerea în trecutul istoriei literare e numai aparenta. Este o preluare de recuzita preromantica, de gestica amoroasa si figuratie a jalalnicului eu îndragostit, o reiterare de sonuri ale Vacarestilor si ale lui Conachi. Culoarea acestei reconditionari nu e însa numai si neaparat una vesela. Nu avem în paginile volumului simple digitatii euforice, dar experiente poetice în toata puterea cuvântului, ambalate ludic si ascunse (nu foarte bine, totusi) sub o miza minora. „Dintr-un bolovan coboara/ pasul tau de domnisoara./ Dintr-o frunza verde, pala/ pasul tau de domnisoara.// Dintr-o înserare-n seara/ pasul tau de domnisoara./ Dintr-o pasare amara/ pasul tau de domnisoara“: sunt primele doua strofe din poemul titular, în care combinarea registrelor se topeste parca în gratia lirica, în melodicitatea compusa a unui sentiment. Cum a ajuns poetul elegiilor abstracte la acest „tabiet al romantei“ execrat, în Poezia lenesa, de Ion Barbu?
Ipoteza mea e ca nu din simpla joaca sau „moft“, dintr-o spontaneitate nefiltrata, ci prin tatonari succesive, în cadrul elastic al unor experimente facute la vedere. Înainte de a recupera si a mixa (re)creativ stilurile primilor nostri stihuitori, Nichita Stanescu priveste cu o curiozitate pe jumatate mimata, pe jumatate reala materialul cu care lucreaza. Nu simbolurile, referintele culturale, corola de artefacte mitice a Poeziei îl intereseaza la acest nou examen al ei. Nu materia (oricum usoara, aerata) a universului sau poetic, nici reperele deja supraînaltate ale imaginarului personal. Nici macar necuvintele sondate în faza unui volum anterior. Cuvintele însele, urmele lor grafice lasate pe hârtie, sunt studiate de un artist care, folosindu-le din prima tinerete în modulatii incomparabile, vrea acum sa si le fixeze. Cuvânt, înca o data: nu ca un complex sonor, nu ca un referent precis, nu ca o semnificatie plurala, în fine, nu ca o usa secreta catre o irealitate abundenta. La fel, conceptul si pura eufonie a unui anumit termen ies din unghiul privirii autorului.
Interesul lui vizibil, ilustrat de o întreaga serie de poeme, e pentru componenta asa zicând literala a cuvintelor: a fiecarui cuvânt din limba româna. Ceea ce se repeta în spatiul literaturii (si în cel condensat al poeziei, cu atât mai mult) are un plus de semnificatie pentru lectorul avizat. Nichita Stanescu va repeta si pentru cel mai putin atent cititor ca poezia, orice poezie, este facuta din cuvinte; si ca un cuvânt, orice cuvânt, e compus din silabe si apoi din litere. Mai departe, nu se poate merge: „Subtioara umbrelor murdare/ ale florilor de dalb, de mar,/ Doamne Sfinte, iar ma doare/ ca si «A» din adevar...// Port mirosul lung la mine/ cel murdar, ca «R» de râs/ Eu beau rosul din lumine/ si, si sarea ta din plâns...// Hai, respira-ma odata,/ poate te sufoci cu mine./ Beau si verdele de-ndata/ de la tine din vechime// si îti las oarba vederea/ cum e «I»-ul sters de guma./ Îmi miroase azi puterea/ tot a iarba si-a leguma.“ („Mirosind a înger“); „Si asa; ma suge cuvântul,/ Si asa; ma musca litera «A»./ Eu sunt pamântul, pamântul/ vorbirii cuiva.// si asa; ma musca litera «F»./ Sarat cum sunt ma musca./ Eu nu stiu de ce, ea stie de ce./ Si ce gura are Doamne, de pusca// Si-a pus-o pe inima mea./ Litera «I» adica, litera «I»./ Doamne a rasarit o stea,/ o stea scrisa: «A FI»...“ („Steaua scrisa“); „Ochiul se face frumos sau urât/ de dupa ideea de dedesupt/ Timpul se face de semizeu/ daca «tu» îl iubeste pe «eu»“ („Si adevarata, – si jucata“); „Am sa manânc putin pamânt,/ poate se mistuie cu el/ interiorul ochi cel al lui «sunt»/ în revederea lui acel -/ «A fi mai orb decât am fost»/ mai dinainte de-a ma naste,/ «A fi mai mort decât am fost»/ de dinainte de-a ma naste“ („Launtrul ochi“). „Un pamânt numit România“, publicat cu un an în urma, ne retine atentia cu un exemplu similar: „Ce tragedie cuvântul «iubito»!/ Dupa litera «I» urmeaza litera «U»,/ dupa litera «B», litera «I»,/ apoi «T», apoi «O»...// si asta-i ca si cum ar trece un timp/ între «I» si «O»,/ desi «Iubito» nu are timp,/ ci este tot si dintr-o data./ Sau nu: a fost... Sau nu: va fi/ sau este pur si simplu.“ („Împotriva cuvintelor“).
A, I, O, U... Am mai întâlnit undeva, puse sub lupa, aceste vocale. Dar daca la Nichita Stanescu versurile care le focalizeaza sunt, aproape toate, de o platitudine dezarmanta, la Rimbaud viziunea poetica le integreaza într-un chip organic si într-un mod artistic exceptional. Sa parcurgem faimoasele Voyelles rimbaldiene. În versiunea originala: „A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu: voyelles,/ Je dirai quelque jour vos naissances latentes:/ A, noir corset velu des mouches éclatantes/ Qui bombinent autour des puanteurs cruelles,// Golfe d'ombre; E, candeurs des vapeurs et des tentes,/ Lances des glaciers fiers, rois blancs, frissons d'ombelles;/ I, pourpres, sang craché, rire des lèvres belles/ Dans la colère ou les ivresses pénitentes;// U, cycles, vibrements divins des mers virides,/ Paix des pâtis semés d'animaux, paix des rides/ Que l'alchimie imprime aux grands fronts studieux;// O, suprême Clairon plein des strideurs étranges,/ Silences traversés des Mondes et des Anges:/ – O l'Oméga, rayon violet de Ses Yeux!“. Si în traducerea lui Ion Frunzetti, pe care o prefer altora: „A brun, E alb, I rosu, U verde, – O vânat. Oare/ Voiu sti cândva geneza de taina sa v-o spun?/ A, brâu catifelat de muste-n roiuri, brun/ Ce zumzae pe câte vre-o proaspata duhoare.// Golf greu de umbra. E, alb abur, albe pânze/ Ghetari cu lanci de sclipat, regi albi, corole-n vânt./ I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând/ De furii, de betie sau de cainti patrunse.// U, ciclica vibratie a marilor verzui./ Odihna presarata cu pajisti si cu turme;/ Taceri gravând alchimic pe-naltul fruntii, urme.// O, trâmbita veciei, stridente si înfrângeri/ Tacerea strabatuta de astri si de îngeri/ O, òmega, fùlger albastru al òchilor Lui.“.
Comparatia este net defavorabila poetului nostru. Cum se explica însa faptul ca un autor care jongleaza de peste un deceniu cu limba „poezeasca“, un prestidigitator ca Nichita Stanescu, speculator de geniu al resurselor de expresivitate latente si în cel mai banal enunt, nu se poate ridica, în strofele citate, deasupra unui nivel de cvasimediocritate? Sa fie, deodata, liderul incontestabil al neomodernismului românesc un neputincios liric? Un versificator stângaci, cu „inspiratii“ si jocuri de cuvinte – de litere – precum cele din fostele oracole ale fostilor liceeni?
Iata un M – I – S – T – E – R.    

---