Dan Persa loveste din nou
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura literară »
Autor: Nicolae Barna
„Loveste“ in sensul cel mai fericit, adica ne da, din nou, o carte foarte buna. Cine va fi citit, gustat si pretuit la adevarata lui valoare – mai mult decat remarcabila, ca sa nu spunem exceptionala – romanul „Vestitorul“ (aparut in 1997, nereeditat pana azi si ramas oarecum necunoscut, fiindca, la vremea aparitiei, printr-un concurs de imprejurari pagubos, asemanator oarecumva cu cel care a determinat ignorarea cartii de debut, exceptionala si aceea, a lui Bogdan Popescu, nu a fost relevat in importanta lui reala si, ca sa zicem asa, a trecut neobservat…) nu va fi deloc, dar deloc surprins de excelenta celei mai recente aparitii semnate de acelasi autor, Dan Persa.
Autorul, important prozator (aici, scuze!, ma autocitez, reiterand o observatie facuta cu alt prilej, si care ramane perfect valabila!) din familia unor Petre Cimpoesu ori Dumitru Tepeneag, scriitor fara carti proaste, dar cu unele dintre ele efectiv strasnice, isi vadeste din nou inzestrarea si capacitatea – pe deplin exploatata, iata, si in cartea aceasta – de a atinge (acum voi recurge din nou la o citare sau parafrazare, la o formulare imprumutata, fiindca perfect adecvata, de la Valeriu Cristea, si anume dintr-un text prin care anticipa, vizionar, inflorirea ulterioara a talentului pe atunci tanarului Petru Cimpoesu…) „marea performanta“.
Sigur, daca „Vestitorul“, din pricina contextului epocii, presupunem (ehei, anii '90! stim noi!... brambureala, tumult…), a ramas oarecum nebagat in seama si probabil ca asa va mai ramane pana la viitoarea (cat mai apropiata, sper!) reeditare in „haine moderne“, „prietenoase“ (coperta, hartie, tipar, tehnoredactare „ca lumea“, editura prestigioasa dupa noua „cernere“ a prestigiilor, elemente iata ca, astazi, tot mai hotaratoare pentru „redescoperirea“ si consacrarea unor carti bune din trecutul apropiat), insotita de o „mediatizare“ pe masura, profesionista si favorabila, pentru „Cartile vietii“, contextul e, de la prima editie, mult mai favorabil unei adecvate receptari. In fond, dupa o incontestabila eclipsa, atentia pentru literatura de calitate a redevenit, treptat, o preocupare deloc neglijabila. Exista din nou un public interesat si competent, in parte nou, in parte „reactivat“. Iar receptarea profesionista – critica de intampinare si jurnalismul cultural – e prezenta din nou, cu „binoclul estetic“ (!), la metereze, cu efective care includ nu putine spirite a caror tinerete e dublata de o pricepere, de o onestitate si de o perspicacitate efectiv impresionante. Exista asadar toate premisele pentru ca romanul („micul“ roman, dar…deloc mic!) al lui Dan Persa sa fie „bagat in seama“ dupa cuviinta si dupa merit.
Exista ele, in principiu, acele premise, dar poate ca e totusi nevoie de oarecare „propaganda“ (onesta, nu mincinoasa, desigur), ori, daca termenul „propaganda“ e antipatic, sa zicem ca de o invitatie la o „desteapta“ (in sensul etimologic, de „treaza“, „neadormita“…) luare aminte pentru a cataliza savarsirea cuvenitei recunoasteri. Pentru ca, desi contextul e preponderent favorabil, exista si azi unii factori contextuali potential stanjenitori ai validarii valorilor iesite din comun. Unul e de ordin asa-zicand fizic: cartile prozatorilor contemporani apar cam toate la cam aceleasi edituri, in aceleasi colectii, cu prezentari grafice similare, si au parte uneori de mediatizari „de serviciu“ cam monoton, nediferentiat si neangajant-moderat favorabile, stare de lucruri sigur ca perfect „normala“, dar care poate induce ideea inserierii, a omogenitatii valorice la palierul mediocritatii decente, cotele frapant proeminente riscand sa treaca neobservate. Apoi, exista si unul mai subtil, care tine de fundamentarea implicita a criteriilor de valorizare a „produselor“ semnificante, in cazul in speta – a celor beletristice: persista (e in oarecare declin, dupa o „epoca de glorie“ de vreun deceniu, dar persista, totusi…) tendinta de a justifica recunoasterea importantei unei carti prin referirea la criterii si elemente din afara literaturii, fie ele tematice, (extratextual-)anecdotice, de oportunitate ori de actualitate politica, social-istorica, sociologica etc.
Chiar daca netrambitata ca atare, se vadeste azi credinta unora ca trebuie preconizata o heteronomie mai accentuata a literarului, o deschidere mai mare catre – daca nu chiar o subordonare fata de – social, politic si etic, ori, intr-un registru mai trivial, fata de testimoniul senzationalist, de orizonturi agresiv-hedoniste etc. in receptarea, comentarea si validarea literaturii. Fenomenul are o intemeiere mai mult comerciala decat politico-propagandistica: se presupune (abuziv!) ca publicul – in fine, majoritatea lui – nu gusta neaparat literatura ca atare, pentru insusirile si revelatiile ei specifice, ci asteapta de la ea si o „bonificatie“ extraliterara grosiera, lesne explicitabila („marturii“ si „dezvaluiri“ senzationale, „informatii“ despre sfere mai putin familiare perceperii populare a existentei, „exotisme“ si „marginalitati“ de tot felul) si care „vinde“ cartea, indiferent de calitatea ei literara.
In aceasta perspectiva, desigur ca romanul lui Persa e defavorizat. Nu „demasca“ asa-zicand nimic din actualitatea clipei, din realitatea social-politica recenta ori mai indepartata, nu resusciteaza nici macar vreo „baba comunista“ ori vreun mediu marginal intrinsec mizerabilist ori violent „rebel“ care sa-i frapeze, prin spectaculoasa stranietate, pe burghezii cumsecade.
Face, insa, mult mai mult decat atat, sau, mai bine zis, face altceva. Merge direct la esente, abordeaza pieptis marile teme, chiar daca sub aparentele frivolitatii ori ale pitorescului de conventie.
Etaland o oferta textuala atent lucrata, bine „slefuita“, mestesugit tinuta sub control si seducator prezentata, recentul roman persian (ni se ingaduie cuvantul? nu vad de ce nu!) nu este un mic obiect de artizanat (literar), agreabil, impecabil mestesugit si admirabil tocmai pentru desavarsirea mestesugului, fara cine stie ce reverberatii nelinistitoare ori puternic emotionante (cum, de pilda, nu de mult, ni s-a parut a fi „Zilele regelui“, al lui Filip Florian, autor de altfel si al capodoperei „de cinci stele“ „Degete mici“!), ci – oricat de greu de banuit ar fi acest lucru la prima vedere, adica, mai bine zis, la o lectura grabita sau nedaruita – o carte mare.
Nu o carte oarecare, asa, printre altele, „pierduta in multime“ intre alte cateva zeci de volume – „onorabile“, fireste, cele mai multe dintre ele, dar nu mai mult decat atat… – aparute cam in aceeasi epoca, eventual aparute in aceeasi colectie, si de aceea infatisate, fiziceste, dupa acelasi calapod, cu tipar, machetare si coperte asemanatoare, ci o carte efectiv de raftul intai, raft in care se aseaza cu indreptatire, alaturi de – dintre aparitiile din ultimii aproximativ zece ani – „Vestitorul“, de „Maramures“, de „Cei sapte regi ai orasului Bucuresti“, de „Pupa russa“, de „Degete mici“, de „Textele de la Monte Negro“, de „Asediul Vienei“, de „Masa si extraterestrul“, de „Cristina domestica“, de „Cine adoarme ultimul“, de „Fantoma din moara“ si poate de altele cateva, nu prea multe, cam de acelasi calibru.
Daca i-am depistat „raftul“ cuvenit si „colegele“ de raft, nu e de prisos sa incercam iscodirea, fie si la iuteala (hm!), a particularitatilor noii carti a lui Dan Persa, fiindca, fireste, „cartile de raftul intai“, chiar cele ale aceluiasi autor, nu sunt toate „trase“ dupa acelasi sablon.
Am afirmat ca romanul acesta nu e un mic obiect de artizanat, desavarsit si agreabil, dar asa-zis „inofensiv“, placut doar prin calitatea mestesugului. Dar asta nu inseamna ca „mestesugul“ etalat nu e de cea mai aleasa calitate. S-a tot spus despre Dan Persa ca e un stilist inegalabil, si chiar asa si este. Dar, de obicei (sau adesea) remarcarea acestei insusiri subintelege, cu delicatete, o presupusa carenta la capitolul complementar, respectiv o subtirime ori absenta a mizei existentiale. Ei bine, nu e cazul! Dan Persa e un stilist, desigur, dar nu e „doar“ ori „numai“ ori „mai ales“ un stilist, ci e un excelent scriitor, cu talentul echilibrat si multidirectional, fiind, in chip simultan si necontradictoriu, si un neintrecut stilist, si un convingator receptacol/generator de „miza existentiala“, una cu-atat mai angajanta, cu cat e – in aparenta – mai „discret“, mai fugitiv si mai insesizabil enuntata.
„Miza existentiala“ exista asadar, si este, de fapt, perceptibila, ba uneori chiar coplesitoare (asa, prieteneste, familiar, fara gravitate intepata si gaunoasa), insa, totodata, impresioneaza „mestesugul“, nu numai la nivelul propriu-zis al stilului, ci la toate capitolele, respectiv al constructiei narative, al imagisticii, al ritmului si al stiintei de a mentine nescazut caracterul captivant al lecturii.
Punctul prin care se deruleaza firul naratiunii e plasat, ca sa spunem asa, chiar sub nasul cititorului. Fluxul celor infatisate si istorisite curge intr-un prezent imediat si intr-un prim-plan de o concretete uneori aproape istovitoare prin consistenta si palpabilitate. Aceasta imediatete si pregnanta a perceptiei fictiunii alterneaza insa, oportun proportionat, cu evocarea, flash back-urile, proiectiile ori rezumarile esentializante, cu prezentificarea imaginarului, toate acestea intr-o continuitate sustinuta, intr-un „montaj“ fluent, in care schimbarile de focalizare ori de statut al enuntarii trec aproape neobservate, dar in care toate cele, oricat de pestrite, „se leaga“ si „isi raspund“ dupa o randuiala atat de cumpanita, incat se estompeaza si ea in peisaj, fara sa solicite atentia prin semnalari stridente. „Cartile vietii“ nu e un volum de citit cu creionul in mâna, pentru notarea artificiilor narative si recenzarea lor scientista in vreo pedanta lucrare de naratologie „tehnicista“, ci o opera care se citeste daca nu permanent cu sufletul la gura, in orice caz cu sustinut interes, cu dichis agreabil si totodata o opera care provoaca la o meditatie profunda, de substanta. O „meditatie“, insa, deloc laborioasa, ci fulguranta si „spontana“, ferita, repet, de orice pedanterie conventionala ori tafna didactic-“edifianta“.
„Mestesugul“ lui Dan Persa (pe care il putem lauda, fara grija, oricat de mult, fiindca o merita!) nu se rataceste nicicand in niscai deriva narcisista sau autotelica, si nu sufoca sau oculteaza, deloc, „conceptia majora“, in sfarsit, cum sa-i zic? doar (horribile dictu!) „mesajul“, sensul…
„Mesaj“, „sens“, „conceptie majora“ – toate acestea par vorbe suparatoare, desuete, chestiuni fumate. Par ele, dar de fapt nu (mai) sunt. Dezavuate si repudiate destula vreme, din oroare de pedanteria filistina careia i-au servit de cal troian, ele revin in forta, si constatam ca – asa cum s-a intamplat, de fapt, intotdeauna – orice carte efectiv buna le are. Vehiculate, intocmite, livrate, desigur, in consens cu asteptarile si la „nivelul“ propriu epocii in chestie.
Cat despre Dan Persa, numai umbra ideii de a-l suspecta de „desuetudine“, si ar fi ridicola! El are, de altfel, in maneca, fara sa faca mare parada de asta si fara s-o afirme zgomotos la tot pasul, un atu de fapt destul de rar, oricum pretios: el este, asa, fara sa se faca mare valva in jurul acestei situatii, poate cel mai (realmente) postmodernist dintre prozatorii activi in prezent. Bun, stim ce se va zice, probabil, fiindca s-a tot vorbit (si scris) pe tema asta: ca postmodernismul – mai ales acesta, al nostru, „romanesc“, acel „pomoro“ de care se face haz, cu oarecare-ngretosare, in ultima vreme…- s-a stins, a trecut, de fapt nici nu prea a fost, disputa pare epuizata. Dar daca, totusi a fost vreun postmodernism („A fost sau n-a fost?“, ne vine in minte, asa, „la apropont“, titlul unui film…), si daca a fost sau este vreunul la noi, atunci e foarte probabil ca Dan Persa este acela care, in primul rand si in modul cel mai legitim, il ilustreaza si reprezinta. Postmodernismul lui este, dupa cum am mai remarcat cu alt prilej, unul esential, legitim, autentic, ilustrat cu eleganta si indreptatire, iar nu unul militant-distructiv, „confectionat“ dupa reteta, rigid si simulat.
Romanul de fata invedereaza la fel de pregnant ca si „Vestitorul“ validitatea si viabilitatea acestui gen de postmodernism „potolit“, neartagos, cu substrat, de fapt, de un puternic umanism – nu conventional, ci autentic, regenerat ori reinventat in chip convingator, dupa criza si spulberarea umanismelor de parada, de altadata… – , dupa „patenta“, la urma urmei, autentic pynchoniana (dintre „colegii“ lui Persa intru practicarea acestei nuante de postmodernism „stabilizat“ ii remarcam pe autorii altor carti de prim rang din peisajul nostru prozastic in curs de configurare, si anume pe Petru Cimpoesu si Horia Ursu).
Calitatile caracteristice, decisive, ale prozei lui Dan Persa se arata, din nou, a fi intelepciunea neafectata de incordarea „pozei“ gravitatii neautentice, confectionate, umanitatea vibranta, comunicata neconventional, profunzimea (pitulata, din sfiala, sub infloriturile burlesti ori „decorative“, tocmai pentru a se vadi cu mai mare efect, in clipa in care e detectata), atentia staruitoare pentru deslusirea rosturilor esentiale ale existentei si chiar calofilia bine tinuta sub control, pusa in slujba telurilor superioare.
„Cartile vietii“ ni se infatiseaza – dupa o optiune destul de frecvent imbratisata de prozatori, in zilele noastre – ca un fals roman istoric. Si spun „fals“, pentru ca un roman istoric „obisnuit“, propriu-zis – formula de altfel tot mai rar adoptata in ziua de azi –, vizeaza sa instituie o lume fictionala cat mai ireprosabil congruenta cu „lumea reala“ din epoca avuta in vedere (asa dupa cum romanul de actualitate riguros „realistic“ se straduieste sa reconstituie un univers referential dorit aidoma celui al „lumii reale“ contemporane). Or, nu este cazul, aici. Postmodernist structural (chiar daca nu si-o fi platind el regulat cotizatia la asociatia oficiala a postmodernistilor cu diploma de atestare, ori…mai stii?), Dan Persa recurge la situarea naratiunii intr-o epoca revoluta – si asociata in imaginarul comun cu un pitoresc pastos, caracteristic, dar si, totodata, cu o carenta de precizie si rigoare a reprezentarilor concrete – ca la o conventie, desigur. Fireste, tot la conventie se recurge si in romanul istoric voit „realist“, dar aici ea este amenajata altfel, cu mare finete, intr-un amestec, dozat cu schepsis, intre conformare fata de plauzibilitate si verosimilitate si libertate fata de constrangerile „documentare“, cu rezultate dintre cele mai fericite.
Lumea fictionala a romanului e croita de autor dupa modelul celei reale de la sfarsitul secolului al XVII-lea, in vremea ultimilor domni pamanteni din Tara Romaneasca (Serban Cantacuzino, Constantin Brincoveanu, Stefan Cantacuzino), inainte de inceputul sirului de domnii fanariote. Este epoca, nu cu totul obscura, despre care depun marturie – o „marturie“ desigur partizana, orientata, tendentioasa… – faimoasele, binecunoscutele (macar acelora cu pasiunea eruditiei ori cu studii filologice urmate cu seriozitate…) letopisete muntenesti, scrise atuncea chiar.
Lumea romanului lui Persa, fara sa „pretinda“ arogant impecabile conformitati referentiale, istorico-documentare, de fapt le are, si inca in masura consistenta, in masura necesara pentru a acredita fondul de „plauzibilitate“ propice unei lecturi implicate, dar facand aceasta nu tinteste acreditarea iluzionismului unor „tablouri vivante“ parazitar-decorative, ci, pe de o parte, oranduieste fondul pornind de la care „derapajele“ postmoderne, abandonarea verosimilitatii si adoptarea modului poetic si simbolic, sa se produca mai vartos si cu mai pregnant impact, iar pe de alta, tese panza concreta a unui context colorat de determinarile social-istorice proprii, pentru ca, de acolo, sa poata zvacni cu sporita eficacitate la tratarisirea general-omenescului. Toate acestea, dupa cum mai spus, in conditiile excelentei „mestesugului“ narativ si imagistic, astfel incat gravitatea reala a cartii nu „agreseaza“ deloc buna dispozitie a lecturii ( si poate ca unora le si „scapa“, cine stie!).
Personajele romanului sunt in parte figuri istorice cunoscute (domnitorii munteni Serban si Stefan Cantacuzino, stolnicul Constantin Cantacuzino, Constantin Balaceau, faimosul aga, apoi marele logofat Constantin Brincoveanu, ulterior,si pentru multa vreme, domn al tarii s.a.), ori, daca alegem sa ne conformam subtilitatilor teoretice acreditate de Toma Pavel in „Lumi fictionale“, sunt substituti fictionali ai acestora, in parte figuri integral fictionale, indivizi cu pozitii mai obscure pe esichierul social, insi „fara existenta atestata documentar“, dar plauzibili si „reprezentativi“. Cu totii sunt dotati – desigur, in diverse grade – cu un relief psihologic, sufletesc si caracterologic pregnant, asigurat prin recursul la mai sus pomenita tehnica a prim-planului.
Fara sa fie foarte numeroase, de fapt, personajele alcatuiesc o tipologie suficient de bogata ca sa permita explorarea indeaproape a catorva ipostaze importante ale omenescului, nu neaparat marcat de culoarea „istorica“. Figurile importante din roman nu sunt atat portrete de reconstituire istorica, cat, hai sa le zicem, „pretexte“ pentru actualizarea, cu pregnanta si brevilocventa, a unor postúri biografice si a unor traiecte ale devenirii umane din toate timpurile. Ii putem astfel admira ori urmari „in direct“, rand pe rand, pe omul desavarsit, chibzuit, intreprinzator, puternic si generos, neobosit si neinduplecat, mereu in miscare, cumva ca un titirez, o flacara, o tornada sau un fus (stolnicul Constantin Cantacuzino), pe desavarsitul erou, pe razboinicul de elita, „cavalerul“, omul de actiune si de onoare (vel-aga Balaceanu), pe tanarul de extractie umila, care se distinge si „urca“ prin propria destoinicie izbucnita spontan, ca o pulsiune instinctuala, pentru ca mai apoi sa asa-zicand „esueze“ in deceptionism si melancolie (Matei „sin Sufariul varariul ot Fagaras“, devenit „generalul infrant“), pe tanarul de conditie aristocratica, reprezentand de fapt omul liber, omul „in general“, fata cu lumea, si care trece in revista cu fervoare toate experientele vietuirii, cunoasterii si infaptuirii, haladuind prin natura salbatica sau aprofundand stiintele si artele, nascocind si realizand, pe cont propriu, in avanpremiera, pe la 1690 ( „pomoro“, desigur, dar cat de incantator!), locomotiva cu abur si calea ferata etc. (viitorul domn Stefan Cantacuzino, fiu al stolnicului) s.a.m.d. Nu intru in detalii, ca nu e spatiu si nici timp ca s-o fac pe indelete.
„Partiturile“ acestor personaje, in economia enuntarii cartii, se succeda, respectiv alterneaza, sub forma unor secvente (capitole, le-am putea zice, dar de ranguri diferite, „ierarhizate“, cu subtilitate, intr-un fel de distribuire pe paliere de importanta, deductibila din tehnoredactarea Cuprins-ului…) care sunt focalizate intens asupra fiecaruia dintre ele. Respectivele „partituri“, insa, desi parelnic autonome, de fapt (am mai spus-o) isi „raspund“, interfereaza si comunica, se intretes ori, mai bine zis, se randuiesc impreuna si dintr-o data, dupa niste „linii de fuga“ nu vizuale, ci narative, care dau unitate si noima globala unei aparente insiruire de pasaje „monografice“, a unor „portrete in miscare“.
Se cuvine relevat faptul ca verosimilitatea e trimisa frecvent la plimbare (chestiunea cu trenul si calea ferata nu e cea mai gogonata „abatere“!), rigoarea documentara aparent hipertrofiata e de fapt suspendata cu dezinvoltura, anacronismele sau neexactitatile sunt, daca nu numeroase, frapante (fireste ca autorul stie ca, in realitate, in Tara Romaneasca a sfarsitului de secol XVII, in fruntea bisericii ortodoxe nu se afla un patriarh, dar neglijenta aparenta cu care ignora realitatea istorica e menita, cred sa defineasca statutul povestirii sale, de fictiune fatisa, chiar daca facuta plauzibila prin plauzibilitatea de ansamblu a recuzitei si atmosferei…).
Nu din – ori la… – intamplare am pomenit de „linii de fuga“, sintagma mi-a retinut atentia chiar in textul romanului lui Persa, intr-un fragment care merita reprodus integral: „Ai privit vreodata, Stefane, punctul de fuga al unui sat de case mici si caramizii, acoperite cu tigla, acele linii imaginare ce pornesc din cornise si stresini si crestele acoperisurilor si hornuri si lucarne, pentru a se intalni undeva, foarte departe de noi, intr-un punct unde daca am avea putinta sa ajungem, cu adevarat am iesi din lume, pentru a intra pe acolo intr-un basm? Tot ce vezi in jur inmanuncheaza liniile unui punct de fuga, unde se unesc toate cele cate se afla pe pamant si se ingemaneaza“. Sunt randuri (nu singurele de felul acesta, de altfel…) cu puternica incarcatura autoreferentiala, de autocomentariu in cheia parabolei, care expliciteaza nu numai poetica, ci si sensurile majore ale romanului, si poate ca mai bine decat o poate face orice efort de exegeza analitico-descriptiva.
In orice caz, nu „infatisarea“ luptelor dintre marii boieri valahi pentru suprematie, ori a dramelor lor familiale, si nici intrigile si urzelile „geo-politice“ ale epocii, ori cariera galopanta si peregrinarile picaresti ale unui tanar obscur inaltat prin destoinicie ostaseasca, spontan devotament avantat si „instinct“ al oportunitatii s.a.m.d. (toate acestea existand, bineinteles, in roman, care, ca sa zicem asa, in prima instanta, din ele e facut…) constituie „miza“ ori telul (asa cum il putem depista) al istorisirii seducator „pomoro“ (ei, da!) a lui Persa, ci omul, lumea, viata.
Viata, da! Suna dezarmant de …simplu (cum adica „viata“? e un subiect inabordabil prin amplitudine si generalitate, unde mai pui ca si strasnic compromis de pletora de abordari de tot felul care i-au fost aplicate, numai simpla idee de a-l mentiona si pare un semn de naivitate ori inconstienta…), dar chiar despre asta e vorba. Titlul, atat de banal si de plat (atat de banal, ca nici nu prea se retine, „din prima“!) al volumului nu vrea sa zica altceva decat chiar ceea ce vedem ca zice: e vorba de niste Carti ale vietii, pur si simplu, temeinice si adanci, chiar daca nu exhaustive, chiar daca nu hieratizate artificios printr-o „importanta“ ostentativa, chiar daca familiar-atractive. Iata ca „marea literatura“ (asa-zis raposata…) se cuibareste, cu viclenie cordiala, in receptaculul inselator-“inofensiv“ al micului exercitiu de stil si de culoare locala (de epoca…) savuroasa.
Iar savuroasa nu este doar resuscitarea asa-zisei culori de epoca, savuroasa e intreaga carte, sub toate aspectele si la toate nivelurile de lectura posibile, la toate palierele de profunzime a talmacirii noimelor pe care le cuprinde. Savuroasa si copioasa, un festin ales, menit sa satisfaca toate gusturile.
Potential savuroasa – si in orice caz copioasa – ar fi si o eventuala lectura critica aprofundata, descriptiv-analitica si interpretativa, de care romanul va avea cu siguranta parte, probabil ca de indata ce va fi „recunoscut“ indeobste ca o carte importanta. Adica peste nu multa vreme, putem banui. Din posibilele fisele ori notatii razlete care ar putea alimenta ori structura o asemenea exegeza aprofundata, voi pomeni cateva, de-a valma, cateva care n-ar trebui ocolite, oricare ar fi traseul analizei: profunda interogatie existentiala; sondarea transcendentului; aprehandarea transcendentei goale; non-finitudinea vietii; simbolurile turnului si fluviului; humorul si pitorescul manipulate ca factori de gravitate; dinamica ingemanarii concretului cu abstractiunea. Li s-ar adauga un alai impresionant de citate si fragmente cu deosebire graitoare, de o suculenta rara si de un haz nebun, dar si de o adancime ideatica si de o percutanta expresiva cum rareori poti intalni. Unele dintre ele, cu valoare auto-interpretativa (precum acela, reprodus mai sus, despre „liniile de fuga“), altele de o pregnanta complex evocativ-simbolica efectiv memorabila, precum, de pilda, imaginea de perpetuum mobile sisific a Stolnicului trecand zorit catre niciunde, o efigie in miscare, emblema condensata a conditiei umane: „…il vazu pe tatane-sau, stolnicul Costandin, neintrerupt calare pe cal si mergand ca intr-o vesnicie, fara oprire si tinta. Mergea stolnicul, cu tovarasii sai, printr-un tinut cu cer laptos si fara sa atinga pamantul, plutea, adica, si, mergand, nu inainta spre ceva, ci se purta spre nicaieri“.
Dar nu numai aceasta efigie etern miscatoare, ci si intreg finalul romanului, respectiv capitolul „Stefan, Matei si Scribul“ si Epilog-ul, invedereaza o forta expresiva coplesitoare si ramane de neuitat. E un final foarte asemanator cu un alt magnific final de roman din productia ultimilor ani, si anume cu incheierea cartii lui Bogdan Popescu „Cine adoarme ultimul“. Evident, asemanarea nu provine din imitatie, ci decurge dintr-o convergenta legitima, vadind afinitati esentiale la nivelul personalitati celor doi scriitori. Acolo, era vorba de punctul terminus al pelerinajului personajelor Repetentu si Foiste, care ajung pe Taramul celalalt, unde descopera multimea de Adormiti. Aici, o cvasi- ori pseudo- hierofanie incantatorie, din aceeasi plamada, se savarseste cand cele trei personaje numite in titlul capitolului (Scribul fiind o figura mai estompata – „nu avea cin si parca nici identitate“ – , dar foarte probabil „reprezentant“ delegat, cu auto-ironie, de autor, dupa schema scriptor in fabula, de vreme ce aflam ca „tocmai acela e omul ce i-a dus pana la poarta spoarta Raiului – n.m. – N. B.t, fara sa para ca ar face ceva mai acatarii, ci doar umbland“) poposesc nicaieri altundeva decat la poarta Raiului: „…Noua zile au calatorit astfel, lasand in urma noua tari si noua mari, iar intr-a zecea vazura fluviul ca sfarseste, dar nu varsandu-se in mare, ci in cer. Cu cat se apropiau de ceea ce le parea a fi varsarea, vedeau ceva ce semana a poarta, dar nu una ca oricare, ci, strajuiti de raze de lumina, nori ceresti se invalatuceau acolo. Mai apoi au zarit si pe-un strajer, dar cand s-au apropiat mai mult, strajerul nu era decat un batran invesmantat in rasa de calugar, iar la brau purta un sirag de chei zornaitoare. (…) – Eu sunt Sfantul Petru, spuse batranul, prezentandu-se acelor oameni“. Viziunea si tratarea sunt, se observa – la fel ca, de altminteri, cu diferite prilejuri, si la Bogdan Popescu, o alta atestare a „inrudirii“ celor doi autori… – , plasate in registrul basmului popular, al imageriei crestinismului „naiv“, taranesc, al anecdotelor cu Dumnezeu si Sfantul Petru etc. Sfantul Petru ii lasa, in cele din urma, pe cei trei peregrini sa intre: „ – Hmmm, va las, mormorosi sfantul, ca aici nu-i decat primul Cer si nu-i mare scofala“. Si de acolo, din acel „prim Cer“, scrutand Pamantul, are Stefan acea aratare a parintelui sau in goana necurmata „fara oprire si tinta“. Pai, da!
In incheiere, as reafirma, sacaitor, doua lucruri, spuse deja, dar despre care cred ca merita sa fie neaparat retinute:
– ca romanul lui Dan Persa nu „demasca“ nimic senzational ori oportunist-pitoresc, nici macar vreo „baba comunista“, ci incearca doar sa „demaste“ (daca tinem sa vorbim de demascari), cat de cat, pur si simplu viata (fapt pentru care e intitulat, cu orgolioasa modestie, nicicum altfel decat Cartile vietii), si ca o face cu un succes demn de admiratie;
– ca, venind sa se alature altor cateva carti, de diferiti autori – „Degete mici“, „Asediul Vienei“, „Masa si extraterestrul“, „Cristina domestica“, „Cine adoarme ultimul“, „Fantoma din moara“ –, pe „raftul“ de elita al prozei romanesti din ultimul deceniu, romanul contribuie (nu putin!) la risipirea oricaror eventuale temeri privind rarefierea, declinul ori disparitia literaturii de calitate.