Politicienii contractelor si achizitiilor
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura politică »
Autor: AURELIAN GIUGAL
Zilele trecute, „Evenimentul Zilei“ scria despre invitatia primita de presedintele PSD Mircea Geoana, din partea unor baroni locali din Constanta, de a veni în orasul de la mare si de a se aseza la discutii. Scopul întrunirii se dorea a fi o negociere privind implicarea în campania electorala pentru alegerile electorale a acestor actori politici locali, în conditiile în care se tot ameninta partidul si liderul acestuia cu posibilitatea boicotarii acestui scrutin.
Un loc la festin
Aceasta este forma, pojghita de la suprafata. Mici neîntelegeri preelectorale s-ar spune. Chestia de fond, substanta demersului vine mai apoi. Ce-i deranja pe ciracii din slujba primarului Mazare (pentru ca si ominiprezentul Mazare joaca un rol esential aici)? Exista o suparare oficiala si una ascunsa, adica partea soft pentru uzul electoratului si partea hard pentru of-ul celor care finanteaza campaniile în acest judet de succes pentru PSD. Social-democratii constanteni ar fi, chipurile, nemultumiti de faptul ca nici un reprezentant de-al lor nu a fost inclus pe un loc eligibil pe lista pentru Parlamentul European.
Neoficial, dar mai aproape de adevarul realitatilor românesti postdecembriste, supararea vine din faptul ca oamenii PSD Constanta au roluri secundare în actuala amenajare institutionala româneasca. Adica este posibil ca reprezentantul PSD Constanta în ministerul condus de Berceanu sa „ascuta creioane“ (ascutitul creioanelor este sinonimul pentru functia politica ce implica, la Ministerul Transporturilor, întretinerea relatiei cu parlamentul, un post românesc, de un cretinism birocratic, astfel încât sa nu ramâna nimeni pe dinafara si toata lumea sa se simta utila pe undeva), iar „contractele si achizitiile“ sa fie la oamenii de la PDL? Nu-i o situatie jenanta pentru cei care duc greul (financiar vorbind) campaniilor electorale? Cum sa suporte ei o asemenea umilinta? Nu se cade a fi totul renegociat, ca toata lumea sa fie multumita, participând la festinul si rasfatul pe bani publici (contracte si achizitii)?
Retorica solidaritatii sociale
În sâmburele acestor nemultumiri PSD-iste sta adevarul despre politica româneasca de dupa anul 1989. Aici este miezul, chintesenta implicarii politice la nivel national sau regional. Oamenii vin, se înscriu în partide, îsi pun la bataie mintea si resursele financiare (în special resursele financiare) pentru ca stiu ca va veni si vremea când partidul le va întoarce serviciul. Si ce-i mai frumos în politica româneasca decât o „recunostinta“ debordând de contracte si achizitii cu o administratie ce plateste cu vârf si îndesat si fara urma de regret? Nimic. Nimeni nu se urca pe scene improvizate la întrunirile electorale în cartierele sarace pentru ca se simte solidar cu oamenii adunati acolo (cetatani care vin acolo sperând doar, doar ca vor mai primi ceva pe gratis, practica din ce în ce mai frecventa pentru mobilizarea electoratului aflat la baza piramidei sociale). Nu, scopul, tinta finala este accesul la resursele ce sunt risipite cu generozitate de un stat slab si de o administratie din ce în ce mai corupta.
Oamenii adunati la mitinguri electorale, în fond un lumpen proletariat si o saracime rurala, nu reprezinta decât mijlocul, vehiculul care îi poarta spre nebanuite cornuri ale abundentei. Încercati sa va imaginati de câte ori îi mai „prindeti“ prin locurile prin care asuda din greu în timpul campaniei electorale (inclusiv prin tot felul de coclauri neumblate de piciorul lor pâna atunci) pe cei care promit vazute si nevazute? Întrebarea este retorica si nici macar nu merita efortul unei minime abordari mentale.
Ritmurile politicii românesti sunt cântate pe melodii adaptate perioadei si starii de fapt. Nu se schimba sloganul odata cu criza? Nu se trece lin de la „sa traiti bine!“ la „împreuna la bine si la greu“? Pentru cine este valabil acest blazat „împreuna la bine si la greu“? Adica sa întelegem ca actualii politicieni participa pe baricadele crizei si simt acut lipsa oricarei perspective? Bineînteles ca nu. Criza pentru ei este un substitut, o vorba care sa le „îndulceasca“ oferta, pentru ca, nu-i asa, pe timp de criza nu este normal ca trebuie sa abuzezi de retorica solidaritatii sociale? În tot acest amalgan politic românesc un lucru este cert: cetatenii nu se mai simt reprezentati si refuza sa mai vina la vot (probabil ca daca am calcula numarul celor care sunt angrenati în stufarisul birocratic românesc si am adauga familiile lor si rudele, vecinii si cei care mai pot fi mobilizati cu câte un cadou derizoriu, mai mult ca sigur ca am obtine suma celor care vor vota în iunie la europarlamentare).
Cetateanul, eternul jefuit (legal)
Nu se înscrie si apetitul lui Marian Vanghelie pentru politica în demersul descris mai sus. Astfel pe ce considerente ar fi putut emite „primarul care este“ pretentii la presedintia unui partid ce domina scena politica (indiferent care ar fi numele lui), pentru ca da, este o realitate, pe viitor si edilul sectorului 5 tinteste catre vârfurile politicii autohtone? Politica româneasca este domeniul în care cei care trudesc, aduna bani prin orice fel de mijloace si finanteaza partidul se simt apoi îndreptatiti sa tinteasca spre vârfuri. Normal, veti spune, este un fapt democratic, oricare cetatean trebuie sa poata sa escaladeze orice functie politica, este un drept politic câstigat în urma unui prioces îndelungat.
Da, dar cine si unde se mai poate încrede într-un politician ce se plaseaza, printr-o retorica uzata, în postura de aparator al umilitilor si obiditilor, categorie mereu larga în sistemul social românesc dintotdeauna, printr-o asa-zisa solidaritate sociala ce consta într-o cadorisire (în fond o umilinta si mai mare) în urma unor bâlciuri electorale?
Daca nu participi la marea împarteala din postura de câstigator al alegerilor generale te poti multumi, ca politician, si din postura de, sa zicem, primar (castigatorul unor alegeri mai mici, locale). Din aceasta pozitie poti face simplu bani, pentru acasa, nu pentru bugetul public, desigur, „apelând“ la serviciile unei firme care sa se ocupe de ridicatul masinilor (un fel de loto al ghinionului pentru cetatenii cu masini parcate ilegal, în fond 80% dintre automobilele din Bucuresti) de pe strazile lasate de izbeliste de o administratie lenesa pâna la abrutizare (merita o detaliere aceasta forma de jefuire, pur si simplu, a cetatenilor, în conditiile în care banii obtinuti, multi, foarte multi, se scurg în buzunare private).
Este o certitudine, o axioma ca în politica româneasca avantajele se obtin si din postura de câstigator, dar si din cea de perdant. Singura problema este aceea de a gasi modalitatile prin care sa ajungi sa participi la marea crapelnita (parafrazând titlul peliculei lui Marco Ferreri) si, eventual, sa le poti explica oamenilor ca, de fapt, tu le faci un bine.