Câteva reflectii despre râs
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura politică » Psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Râsul nu trezeste întotdeauna buna dispozitie. Unii râd, iar altii se înfurie de hohotele acestora. De multe ori în istorie cei care au râs prea mult, prea bine si prea subtil au platit cu viata. De ce? Pentru ca râsul este marca unei filosofii de viata pozitive. Or, de-a lungul timpului, din diferite pricini, religioase, politice sau morale, râsul a fost o activitate prohibita. Inchizitia, Gestapo si KGB, ba chiar si Congresul american din epoca Mc Carthy, au interzis ori au pedepsit râsul.
Plecând de la aceasta sincopata istorie a receptarii râsului, semioticianul italian Umberto Eco a ajuns chiar sa faca din râs personaj de roman. Va mai amintiti de „Numele trandafirului“, cartea de fictiune cea mai cunoscuta a celebrului gânditor peninsular? Acolo, personajul principal este nu calugarul William din Baskerville, nu bibliotecarul Jorge de Burgos, nu novicele Adso din Melk si nici macar frumoasa necunoscuta, ci, pur si simplu, o carte a lui Aristotel, partea a doua a scrierii intitulate „Poetica“, în care filosoful grec trata despre comedie. Pe scurt, despre felurile de râs. Or, în viziunea dogmaticului calugar dominican Jorge de Burgos, râsul înseamna decaderea fapturii omenesti, care, în loc sa-l celebreze cu gravitate pe Creator, îl relativizeaza prin ironie si parada umoristica. Prin urmare, sa-i suspectam întotdeauna pe cei care condamna râsul si ucid în numele unei sobrietati absurde. Din fericire pentru noi, românii, în tara Mioritei s-a râs mereu, de multe ori pâna la deplina uitare de sine...
Dupa regretatul filosof român Henri Wald, râsul ar fi trasatura de capatâi a omenirii. Nu ratiunea, nu inventia, nu politica. Râsul. De ce? Pentru ca, dupa cum spunea Ricu Wald, animalele nu râd. Animalele nu pot lua distanta în raport cu evenimentul prezent. Ele nu se pot detasa de instincte, de acest „acum“ care le poate ameninta existenta.
Or, râsul reprezinta, în viziunea gânditorului român, cea mai radicala detasare de tensiunea fizica a prezentului. Când oamenii se simt amenintati, reactia, culturala, nu naturala, este sa râda. Râsul te ajuta sa te îndepartezi mental de presiunea clipei. Detasându-te, fie si temporar, ai posibilitatea unei priviri mai obiective, mai critice, mai evaluative. Râzând, îti acorzi un ragaz. Poti reflecta la o solutie. Poti medita la o cale de iesire din dificultate. În plus, râsul este marca unei atitudini existentiale de o eleganta rafinata. Doar pitecantropul nu are rabdare. Doar omul de pestera sare la bataie. Doar primitivul ataca la beregata, din prima. Omul civilizat asteapta. Priveste, se gândeste si râde.
Se spune ca dacii mureau râzând. Caragiale este unul dintre cei mai mari comedieni ai tuturor timpurilor. Umorul lui Creanga e intraductibil, altfel i-ar fi detronat de mult pe Rabelais ori pe La Fontaine. Pe vremea comunismului, românii nu au avut un 1956, ca ungurii. Ei nu au avut o primavara de la Praga, cazul cehoslovacilor. Nici macar o Solidaritate, ca polonezii. Dar poate ca au avut ceva mai important: râsul, sub forma bancurilor politice. Terorizati de Securitate, românii îsi defulau neputinta civica, sublimând furia în râs sanatos, acid si sanitar. Asa am rezistat. Nu eroic, ci umoristic. Si nici macar nu stiu daca e bine sau rau.
Românii râd ca sa supravietuiasca. Habar n-am daca este cea mai eficienta cale de a ameliora lucrurile, dar cu siguranta ca pe la noi e cea mai populara modalitate de a rezista în fata vitregiilor vremii. Nepotii Mioritei fac haz de necaz, în loc sa se ia la trânta cu istoria. Iar istoria ne demonstreaza cu asupra de masura acest paradox: cu cât nu o iei în serios, cu-atât ea te boicoteaza mai abitir. Daca românii, vorba lui Noica, s-au tot jucat de-a boicotarea istoriei, apoi e sigur ca ea, istoria, ne-a luat foarte în serios. Adica ne-a tot pus la colt. Nu intru acum în detalii, este suficient sa privim la viata grea pe care o ducem – si nu de ieri-de azi. Prin urmare, e simplu: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
Dar mai exista înca o pricina pentru care compatriotii nostri adora sa râda, în loc sa actioneze: teama de a nu fi pedepsiti. Acest fatalism, glorificat de poeti ca mare virtute metafizica, ascunde de fapt o frica viscerala de consecintele neprielnice ale actiunii. V-ati întrebat vreodata de ce, frecvent, dupa câte o victorie rasunatoare contra turcilor, tratatul de pace era încheiat în termeni defavorabili proaspetilor învingatori? Or, sa râzi e tot ce poate fi mai comod. Nu implica riscuri, câta vreme ironia e fina, iar critica deturnata în gluma. Asa ca râdeti, români, râdeti, dar cu masura si mai ales doar atunci când e cazul!