Cititorul de serviciu
articol aparut in Cultura, nr. 226 din 2009-06-04» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
In imemorialul dar memorabilul „intunecat ev mediu“ comunist, una din relativ numeroasele insule de normalitate era „insula“ doamnei Felicia Antip din minunata ei rubrica dedicata cartii straine in „Romania literara“ a acelei vremi.
„Am citit despre…“ ne informa si ne delecta cu carti straine netraduse in Romania. Daca nu ma insel, aceasta „insula misterioasa“ era ajutata sa supravietuiasca de geniul gazetaresc, si nu numai, al lui George Ivascu. In orice caz, era o rubrica spre care priveai cu incredere si gratie careia gerul siberian in care pretind unii ca am trait se inmuia subit: dupa ce strabatea cai intortocheate pe care nu le cunosc, cartea din lagarul imperialist poposea sub semnatura acestui „postas„ binefacator in casele noastre, ca „lampa lui Ilici“ in izbele mujicilor nestiutori. Rubrica ei intretinea in lagarul nostru, peste granite si fara vamesi, un dialog cultural cu zona libera de comunism pana ce zisa „zona“ s-a intins si la noi ajungand sa si boteze un colt din cunoscuta piata bucuresteana. Nici dupa revolutia din '89 – cand am avut norocul sa-I gazduim ani in sir „cartea straina“ in „Adevarul literar si artistic“ – dna Felicia Antip nu s-a lecuit de boala de origine divina de care sufera de cand o stiu, bibliofagia. Veritabila mancatoare de carti, despre Felicia Antip s-ar putea spune, cu vorbele unui teolog privitoare la sulul de papirus pe care un inger i-l da lui Ioan sa-l manance : Cartea pe care a mancat-o s-a metabolizat in cartile pe care le-a scris. Una din ele, „Aventuri ale constiintei de sine“ (Hasefer, 2006), are ca punct de pornire notele de lectura despre carti straine din pomenita revista. Nu sunt simple „note de lectura“, dari de seama indiferente si apatice, din contra, reflecta optiuni si denota o implicare personala in viata cartilor despre care scrie privind tinta in ochii cititorilor. Ca putini altii, Felicia Antip nu este doar un cititor, profesionist, nici vorba : este chiar cititorul de serviciu. In serviciul cititorului fara de care Cartea nici nu exista. Din aceasta rara specie fac parte putini. Alt eminent exemplar al acestei specii pe cale de disparitie este si dna Elisabeta Lasconi, pe care o citim de catva timp in „Romania literara“, dupa ce „Adevarul literar si artistic“ i-a gazduit multa vreme o rubrica fermecatoare de carte straina. Ingeniul Elisabetei Lasconi consta atunci in descoperirea unor „carti-pereche“, unele chiar surori gemene, altele prinse in cupluri, in „casnicii“ surprinzatoare, dar, sub condeiul sau, plauzibile. In cartile ei „pereche“, Elisabeta Lasconi descoperea dupa scotocirea in maruntaiele lor similitudini neasteptate, radacini mitice comune, un paralelism esential care, in fine, il atragea si il instruia pe cititor asupra celor cateva motive si teme fundamentale din care se trage varietatea miraculoasa si infinita a formelor literare. Un stralucit „cititor de serviciu“ este, la randu-i, Ion Cretu. El isi intituleaza cartea cu maxima onestitate chiar asa : „Lecturi de serviciu“ (Editura Muzeului National al Literaturii Romane, 2008), avand pesemne si un zambet polemic fata de modul de a scrie cu ochii-n soare al celor orbiti de soarele Absolutului unde nu mai rezista niciun cititor. Scrietorii acestia care vorbesc (scriu) pe fir direct cu Absolutul, in dispretul afisat ori inconstient al cititorului de rand, mari specialisti, desigur, isi trag insa singuri pernele de sub tron ca imparatul inchipuit, ramanand sa domneasca singuri peste un popor de stafii. Autorul „Lecturilor de serviciu“, specialist de elita in cartea anglo-saxona, se afla la antipodul „elitistilor“ care in dialogul despre carti nu admit alt interlocutor decat pe bunul Dumnezeu, cititorul suprem. Lecturile profesioniste ale lui Ion Cretu se pun in serviciul cititorului de rand. Ele nu dispretuiesc asa-zisele „frivolitati“, dimpotriva, le folosesc si le intind – in chip, s-ar zice, populist – catre cititor atragandu-l intr-o plasa de informatii si idei din care acesta cu greu mai scapa. Seamana, pana la un punct, cu ludicul Dan C. Mihailescu, si el culegator nesatios de pitoresc si curiozitati de tot felul, de la care astept cu groaza-n suflet sa aflu ce „campanii“ am mai dus in ultima vreme. Spun „pana la un punct“, fiindca desi pare ca intra pe usa din dos in taina cartilor, Ion Cretu pune curiozitatile si informatiile, de multe ori senzationale, in slujba temelor majore si ajunge cu ajutorul lor catre miezul esential si grav al cartilor despre care scrie. Revin, ca sa exemplific, la „bibliofagie“. Eseistul pleaca in consideratiile lui de la un eveniment aparent sau poate chiar frivol, „Festivalul cartii comestibile“, nascut in 1999, cand o librareasa californiana a hotarat ca ziua cea mai potrivita pentru mancatul cartilor este 1 aprilie : ziua de nastere a celebrului gastronom francez Brillat-Savarin, pe care-l „mancam“ nu doar sub forma prajiturii ce-i poarta numele, dar si sub aceea a faimosului sau tratat intitulat „La Physiologie du Goût“ aparut in 1825. Dupa ce Ion Cretu il desfata pe cititor momindu-l cu feluritele chipuri de a „manca“ o carte in cadrul numitului „Festival al cartii comestibile“, ajungem la o librareasca din Statul Pennsylvania, care a aranjat felii de sunca – bacon – sub forma steagului francez, in onoarea lui Fr. Bacon, cel care a scris fraza memorabila : „Unele carti sunt facute sa fie gustate, altele inghitite si, foarte putine, sa fie mestecate si digerate“. De aici, inca un pas si eruditul eseist ajunge la… Biblie, cu cele doua cazuri de bibliofagie mentionate acolo, unul in Ezechiel, altul in Revelatii, cap. 10, acela cu ingerul care ii da lui Ioan un sul de papirus sa-l manance. Ca sa ajunga apoi la Menelik II, regele etiopian care se „trata“ cu pagini din Scriptura si la tibetanii care „inghit“ mantre, similare cu polivitaminele, ca tratament contra epilepsiei. Micul si spumosul eseu, amestec de lucruri aparent frivole si reflectii scaparatoare este caracteristic pentru maniera stralucita in care Ion Cretu izbuteste sa-i atraga si sa-i seduca pe cititorii care, din canibali, ajung sa cada ei insisi rapusi si „inghititi“ de carte. Fericit canibalism ! Scrie, in alta parte, despre volumul „Morti imaginare“ de Michel Schneider care, dupa propria-i marturie, „tine aici registrul mortilor imaginare ale unor scriitori reali. Trag perdeaua in momentul in care la commedia e finita…“. Registratorul noteaza ultimele cuvinte ale marilor muribunzi, reconstituie prin prisma documentelor „plecarea definitiva“, imagineaza scene, descrie finaluri negre si deplorabile, totul spre a conduce la principala tema, scriitorul si moartea, cu concluzia, singura adevarata, in pofida documentelor autentice : „Trebuie sa citesti cartile pe care acesti scriitori le-au scris : acolo se gaseste povestita moartea lor. Un scriitor este cineva care moare toata viata…“. Inainte de a muri, Tolstoi „moare“ in „Moartea lui Ivan Ilici“, dupa cum Balzac ori Flaubert mor cu toate personajele lor care „mor“ : ideea „banala“ ar fi ca viata marilor scriitori este supravietuirea dintr-o moarte repetata cu fiecare carte. Prozator si critic experimentat, traducator eminent, expert in literaturile anglo-saxone, dar nu numai, Ion Cretu este lectorul exemplar pe care orice scriitor si-l poate dori si, totodata, un mijlocitor ideal intre acesta si cititorul de rand, acela care iubind cartile cauta si culege din ele mai ales, daca nu exclusiv, „povestea“ (de se poate : cat mai „senzationala“ !) ignorand partial ori de tot „literatura“. Fara sa-l dascaleasca umilitor contrariindu-l pe acest cititor totusi disponibil si, teoretic, pretios prin asteptarile lui firesti, exegetul nostru are rarul talent si nesfarsita rabdare („epica“, s-ar putea zice) spre a-i descoperi cu mare abilitate si pricepere hermeneutica chiar „povestea literaturii“, instruindu-l asupra felului si procedeelor prin care scriitorul „fabrica“ in operele lui iluzia realitatii insasi. Vreau sa spun ca in analizele sale Ion Cretu nu destrama iluzia si farmecul „povestii“ de sub ochiul cititorului ci, printr-un admirabil si atat de necesar gest pedagogic, il ia pe acesta ca partener de lectura, prefacandu-se ca merge in pas cu el si inducandu-i astfel increderea in propria-i capacitate de a strabate invelisul spre a ajunge la miezul cartilor : cu alte cuvinte, Ion Cretu este un scriitor care dezvolta in eseurile lui o veritabila strategie a seductiei, punand in joc o inteligenta critica ascutita si multa stiinta de carte (eruditie si experienta a varstelor lecturii) pentru a improspata perceptia asupra unor opere si capodopere despre care totul s-a spus si inca ceva pe deasupra. Intr-un anumit sens, ceea ce face el e comparabil – pastrand toate proportiile – cu subtila si utila pedagogie a lecturii intreprinsa de Vladimir Nabokov in celebrele lui prelegeri literare. Isi intituleaza valoroasa lui carte „Lecturi de serviciu“, adica arta de a citi pusa in serviciul literaturii, scriitorilor si a cititorilor. Se va observa, totodata, simtul fin al umorului si ironiei din acest titlu ales cu o prefacuta dar senina modestie : de regula, scrierile „de serviciu“, cand nu sunt de mantuiala sau, dupa o vorba a lui Iorga „de porunceala“, poarta pe ele transpiratia rutinei, sudoarea rece a lucrului caznit si paloarea fada a scrisului fara bucurie.
Nimic mai strain de „lecturile de serviciu“ ale lui Ion Cretu: ele sunt in realitate splendide eseuri hermeneutice, excursii sau expeditii incantatoare in arcanele cartilor, lecturi destinse, de o agreabila si seducatoare colocvialitate care imbie cititorul astfel „prins“ spre lucruri cat se poate de serioase, instructive si academice dar expuse „neacademic“, evitand crampa specialistului considerat mai presus de adresantul intreprinderii sale – bunul, normalul cititor fara care actiunea lui e fara sens. De aceea trebuie pretuita la maximum aceasta rara performanta a exegezei si criticii colocviale, chiar „narative“ din eseurile lui Ion Cretu, lecturi de serviciu intreprinse cu doi parteneri de fata, mereu presupusi : scriitorul si cititorul intre care el mijloceste o fericita apropiere si intalnire. Cititorul beneficiaza din plin de talentul scriitoricesc al autorului ce-l instruieste fara ostentatie cu „trucurile“ care prefac fictiunea in realitate si dau „minciunii“ literare impresia de adevar. Ion Cretu citeste – reciteste – si-i invata si pe altii sa citeasca, eruditia lui instruieste fara sa intimideze, are talentul de a vorbi simplu si accesibil despre lucruri complicate ce raman, sub condeiul multor eruditi, inaccesibile : eruditia nu e la el o bariera, ci o poarta catre cititor. „Lecturi de serviciu“ este un admirabil ghid de lectura, in substanta academic, dar in expresie accesibil si cititorilor de duminica si recomandabil oricarui cititor de meserie: pentru toti, o carte utila si incantatoare, o „rubrica“ pe care, din pacate, nicio revista n-o mai are…