O tulburare a ordinii publice
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
Sa declari Petrila anului 2005 periferia culturala a Europei nu e treaba usoara. In orice caz, nu e deloc atat de usor pe cat pare, mai ales daca nu e vorba despre o actiune sociala conventionala, cu „program artistic“. Si mai ales ca trebuie sa produci o argumentatie. Operatiunea, ca sa ma adecvez stilului folosit de autoritatile publice si de vigilenta presa locala, desfasurata la Petrila in vara lui 2005, pe un suport social dintre cele mai solide, adica orasul real, mai exact zidurile lui, s-a soldat cu delimitarea unui alt spatiu. Acesta este insa un efect calculat, la polul opus fata de expresivitatea involuntara a orasului real, tot construit si deconstruit in happening-ul care le-a dat fiori „organelor“ abilitate si in albumul care i-a urmat acestui experiment care a durat mai multe nopti si a cerut mai multi doritori de peripetii, manuitori de vopsele si de photoshop.
Primul care s-a deschis a fost ochiul caragialian. Ce a vazut el in acele zile in „orasul de rezerva“? Ce a observat la atitudinea presei locale, aflata in cautare de subiecte „tari“? Citez fragmentul din album, publicat cu-adevarat in „Gazeta Vaii Jiului“, numarul din 1 august 2005. Nu-i lipseste nimic din cadenta si solemnitatea prostiei: „Urme de ritualuri sataniste? * Fanatici in libertate? * Orasul Petrila - vad bun pentru isteriile unor indivizi bolnavi? * Vandalisme permise cu prea multa usurinta? * Autoritatile adormite sau doar ignorante?“ De fapt, autorul articolelor (caci au fost mai multe) nu ne surprinde cu nimic. Plasate sub niste vorbe „in dodii“, nume precum Marin Sorescu, Adi Urmanov, Cristian Popescu, Ileana Malancioiu, Matei Visniec, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Gellu Naum, Petre Stoica, Daniel Turcea, Traian T. Cosovei, Nora Iuga, Nichita Stanescu, Paul Daian sau Lucian Blaga nu au starnit nicio amintire, daramite un déja entendu. Ci numai banuiala ca nu e treaba curata la mijloc: operatiune nocturna cu consecinte cromatice asupra unor spatii de lumea a treia. Asadar, petrileanul trebuia informat cu privire la un pericol care il putea afecta direct: satanismul!
Asa se deschide si albumul care consemneaza cu umor duios sau/si dezarmant noul spatiu pe care l-au adus la Petrila idealistii de inceput de secol XXI stransi de Ion Barbu pentru a work in progress, sa spunem, caci o definitie mai cuprinzatoare nu imi vine in minte. „Antologia poeziei romanesti la zid“ este doar una dintre cele patru componente ale mai amplului proiect „Petrila. Periferia culturala Europeana“. Ultimul volum este in curs de aparitie, iar celelalte doua au fost deja publicate („Frumosul din Petrila Adormita“ si „Petrila unter alles!“). Ordinea inca socialista a lucrurilor la Petrila, „tara trista, plina de umor“, se vede in instantaneele cuprinse in „Antologia...“, dupa stiinta mea singular in cultura romana. Asa cum se desfasoara in volum, aceasta ordine traduce anormalitatea unui oras din Valea Jiului. Cele peste o suta de „poeziduri“, un fel de graffiti, adauga o supra-realitate si creeaza, de fapt, un alt spatiu, caruia orasul ii serveste, cum spuneam, ca suport. Un spatiu care ii sperie pe petrilenii traitori la inceput de secol XXI, care nu stiu ca „poezia a coborat in strada“ odata cu avangarda, adica demult. Iar existenta fizica a versului perturba – fara gluma – ordinea publica. Intr-un spiritual text din volum, semnat „Carmen Mavrea si Ivan Andreevici, Cetateni de Onoare ai Strazii 1 Iunie din Petrila“, happening-ul pus la cale de Ion Barbu primeste urmatoare explicatie: „Daca vechea politie era obligata sa raspunda cu foc la atacurile insidoase ale poeziei care, sub cuvant ca era agresata, desfasura insinuant capcanele infinite ale metaforei si ale mistoului, actuala inlocuitoare a politiei se simte obligata sa faca misto de pix, sub cuvant ca hartia, ca si oamenii muncii rabda orice.“
Textele variate in ton, atitudine si continut, dar in general consensuale ca mesaj, acompaniaza fara incrancenare, afabil, un discurs fotografic ce portretizeaza o margine dezarmanta a lumii, artistic inepuizabila. Forma directa de existenta a poezidurilor si montura lor este amenintatoare numai pentru o lume anacronica, asa cum este, fotografiile o sugereaza, Petrila. Reactiile consemnate in volum, destinse si entuziaste, arata si ele spre o defazare fata de cultura occidentala, de care cultura autohtona sufera din vremuri imemoriale. Normalitatea unui astfel de gest, pe care Occidentul l-a cunoscut in intregul secol trecut, si subversivitatea lui deja temperata devin, in cazul Petrila, anormalitate si subminare serioasa. Anacronia, bat-o vina!
Discursul periferic care a afectat Petrila verii lui 2005, cu excentricitatea lui cu tot, redecoreaza sau, cum spunea Robert Serban, „incondeiaza“ orasul cu ritmurile diverse ale poeziei postbelice si nu numai: „Prin partile noastre si moartea e o comedie“ (Petre Romosan), „tara cea rara pentru care va iert“ (Daniel Turcea), „am arat cu unghiile trenului Brazda ferata“ (Gellu Naum), „imi pieptan frica“ (Marius Ianus), „Voi, fratii mei, ce alegeti din orasul care dispare?“ (Angela Marinescu). Iar albumul nu poate ramane perific in viata culturala, tocmai pentru ca este singular. Prin infinitele cute ale umorului destinde largul prezent caruia ii apartine.
Am mers la Petrila de dragul Mihaelei (Schiopu) si a dlui Barbu (Ion). Pe drum, m-am prins ca experienta in sine poate fi chiar mai mult decat atat. Am calatorit cu trenul ore nenumarate eu, Mihaela si alte cateva persoane pe care inainte de toate le percep ca oameni buni la suflet, cand citind in liniste, fiecare din poetii preferati, cand citindu-ne una alteia cu glas tare. Mihaela mi-a citit mult din Mariana Marin, eu i-am citit din Mircea Ivanescu si din Leo (Adrian Urmanov) si mai ales din Ianus (din volumul „Ursul din containar“). Cred ca Mihaela l-a descoperit atunci pe Ianus. La Petrila, nici nu stiu ce mi-a placut mai tare: casa roz ca din turta dulce a mamei dlui Barbu (acea delicata doamna iubeste culoarea roz si baiatul ei i-a facut aceasta bucurie), echipamentul obligatoriu de gherila urbana (haine negre, hanorac, lanterne etc.), faptul de a umple peretii unui oras, si nu orice oras, cu versurile mele preferate (si implicit de a le zgandari putin realitatile), sau scrisul pe pereti in sine (ca gest si ca miros, asta e). A doua zi, pe lumina, am avut parte de o reactie (de… scurtcircuitare a realitatilor petrilenilor) la cald: un copil se plangea ca nu intelege ce scrie, altul radea de scrisul (meu) urat. Autoritatile si presa locala ne-au numit satanisti. Singurul lucru pentru care as fi dat pe cineva in judecata sa fi fost in locul lor (si zau as fi dat) ar fi fost un vers prost (si ales de altcineva - sic) scris caligrafic pe peretele casei mele.
ADRIANA GHEORGHE