30 de ani de la aparitia walkmanului – de ce nu suntem fericiti?
articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28» cultura internaţională » presa internaţională
Autor: CATALIN STURZA
Anul acesta, pe 1 iulie, se vor împlini 30 de ani de la aparitia primului walkman Sony. Într-un articol din „Daily Mail”, prozatorul A. N. Wilson se întreaba: „E posibil ca, inventând ceea ce parea un nou gadget minunat care ne va îmbunatati tuturor vietile, Sony sa fi creat unul dintre cei mai mari paraziti ai existentei urbane?”.
Wilson comenteaza: „Cu una din chestiile alea infernale vârâte în cap, esti literalmente surd la nevoile altora si n-ai nici o idee ce pacoste reprezinti. Încuiat în propriile tale alegeri muzicale, nu poti sa auzi nimic din ceea ce ti se spune si devii foarte repede insensibil la faptul ca urme ale zgomotului tau dau navala peste calmul si linistea oricui ar alege sa calatoreasca fara fire la urechi”.
Mai nou, iPod-ul te face complet dependent de cutiuta cu casti: pe lânga muzica, acum poti urmari oriunde te-ai duce si filme, iar pe iPhone poti folosi o gramada de aplicatii insidioase: de la jocuri la email, la iexplorer si la yahoo mess. Pentru cei „cu firele-n cap” nu pare a mai exista nici o scapare din oazele de izolare în care singuri si de bunavoie s-au vârât.
Aceste device-uri, arata Wilson, sunt opusul adezivului social – ele îi arunca pe cei care le folosesc pe o alta planeta, în urmarirea „hedonismului privat”, a „placerilor solitare”. Walkmenul e, asadar, un „indiciu al separarii specifice pentru ceea ce numim o societate fragmentata”.
Am vazut si eu cum prietenii mei care folosesc iPhone-uri devin tot mai dependenti de acestea. Ele înlocuiesc lectura ziarelor si a cartilor în metrou sau în autobuz si, cu timpul, înlocuiesc cu totul ziarele si cartile. Când obisnuinta batatoreste sinapsele, ele tind sa înlocuiasca si conversatiile între prieteni, si miscarea, si tot. Ca niste zombies, oamenii cu iPhone-uri umbla pe strazi cu mintea captiva în ecranul telefonului. Ai crede ca si drumul îl vad tot prin cutiuta cu fire si ca în curând vor respira, îsi vor comanda muschii si se vor hrani tot pe acolo.
Pe de alta parte, A. N. Wilson se plânge ca, în Marea Britanie, bâzâitul castilor îi deranjeaza pe ceilalti calatori din „zonele linistite”: „Multi pasageri cred ca ei calatoresc în liniste pentru ca în urechile lor surde sunt înfipti bumbii aceia”. Ce n-as da sa am si eu asemenea tovarasi insensibili de calatorie! Dl Wilson ar trebui sa încerce experienta metroului bucurestean, unde afisele educative cu „muzica se asculta la casti” par a fi scrise doar pentru surzi si pentru orbi.