Sari la conținut

Remarcabil! Drumul unui cântec: „Il y a longtemps que je t’aime”

articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28
» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
Desi dupa ce am vazut-o în „Easy Virtue” sau “The Other Boleyn Girl”, am avut impresia gresita ca va ajunge sa se joace pe sine, la fel cum alti mari actori se pierd si o fac la un moment dat al carierei lor, în “Il y a longtemps que je t’aime”, Kristin Scott Thomas reuseste sa dea tot ce are mai bun si mai frumos din ea, construind cel mai reusit rol al sau de pâna acum.

De la literatura la film

În 2008, Philippe Claudel, un cunoscut romancier francez, a simtit ca e timpul sa regizeze una dintre povestile sale, pe care o avea foarte bine conturata în minte. Nu era prima oara când interactiona cu lumea cinematografica, având experienta de scenarist, dar era debutul sau în regie.
De la literatura pâna la film este o cale lunga, dar Philippe Claudel a parcurs-o frumos, fara a se împiedica, si a realizat nu un eseu cinematografic, cum ar fi fost de asteptat, ci una dintre cele mai reusite productii franceze din ultimii ani.
“Il y a longtemps que je t’aime” o aduce în prim-plan pe Juliette Fontaine (Kristin Scott Thomas), o femeie care si-a petrecut ultimii 15 ani din viata într-o închisoare, sub acuzatia de omor.
Ea trebuie sa o ia de la capat, cu ajutorul surorii ei, Lea (Elsa Zylberstein), care încearca sa o protejeze si sa-si spele vina de a nu-i fi dat nici un semn cât timp a fost închisa.
Juliette face mari eforturi sa se adapteze nu numai cu lumea, din care multa vreme ea nu a facut parte, ci si cu familia si prietenii surorii ei, care erau evident curiosi sa stie de ce ea lipsise atât de mult din peisaj.
Identitatea victimei si motivul pentru care Juliette a savârsit crima ni se dezvaluie încetul cu încetul pe parcursul filmului, pentru ca la final acest personaj ciudat si atât de „absent” sa devina o adevarata eroina.
Juliette îsi petrece majoritatea timpului închisa între zidurile imaginare ale pierderii si vinovatiei sale, flirtând din când în când cu strazile, sau parcurile, sau cafenelele, sau cerul.
Comunica greu cu cei apropiati ei, nu din teama respingerii, ci pentru ca simte ca nu merita atâta consideratie, desi acest lucru nu se „spune” raspicat în film.
Pentru a-si dovedi ca este femeie, se culca cu un barbat întâlnit într-un bar, îsi doreste pe ascuns o relatie cu politistul care o examineaza o data la doua saptamâni si în cele din urma leaga o prietenie cu aspect amoros cu unul dintre prietenii Leei.
Juliette nu pareaza niciuna dintre loviturile care i se dau, nici nu se fereste de privirea plina de reprosuri a lui Luc (Serge Hazanavicius), cumnatul ei, si nici nu minte atunci când este întrebata unde a fost si de ce, pentru ca ea era convinsa ca si-a meritat pedeapsa si poate chiar ca aceasta nu a fost destul de lunga, desi dusese dorul universului de dincolo de zidurile închisorii.
Astfel ca e nevoie de timp pâna sa se obisnuiasca sa fie acceptata de catre ceilalti, sa primeasca dragostea nepoatelor ei sau sa interiorizeze sentimentul apartenentei.
Titlul filmui este acelasi cu al unui cântec pe care cele doua surori îl cântau la pian si din voce cu mult înainte de tragedie. Reprezinta o istorie scrisa de altcineva si drumul anevoios parcurs prin ea spre regasire.

Doua interpretari de exceptie si o splendida viziune regizorala

Cu siguranta Kristin Scott Thomas, cu frumusetea ei desavârsita si cu aerul misterios în care este învaluita, a reusit sa fure tot filmul, dar nici Elsa Zylberstein nu trebuie ignorata.
Cele doua actrite, destul de asemanatoare din punct de vedere fizic, si-au jucat într-un mod ireprosabil si extrem de credibil partiturile.
De altfel, în filmul lui Claudel nu ai nicio secunda impresia ca ceea ce se întâmpla pe ecran nu poate fi real.
Fiecare replica, fiecare reactie a personajelor par veridice si reusesc sa nu fie deloc patetice sau deplasate. Povestea curge lin, prin cadre frumoase, într-o lumina rece.
Iar felul în care a fost rezolvata ultima secventa a filmului este pura dovada a unei sublime viziuni regizorale. Nimic literar, doar cinema.
Filmul a ajuns în România în cadrul Festivalului European de Film si a fost proiectat la cinematograful Studio. A obtinut numeroase premii în Europa si, în ciuda aprecierilor critice de pe continentul american, a fost ignorat la Oscar-uri. Pacat!
“Il y a longtemps que je t’aime” merita, fara doar si poate, vazut!