Lumea lui Petre Solomon
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura literara »
Autor: Felicia Antip
Istoria sacadata a Romaniei contemporane bruiaza memoria colectiva. In numai sase-sapte decenii, tara a sarit de cateva ori de la un mod de viata la altul. Pentru generatile mai noi, existenta parintilor si a bunicilor ramane de neinteles si nici macar nu starneste curiozitatea: pur si simplu, celor de astazi nu le trece prin minte ca ceea ce considera a fi normal ar fi fost de neconceput in regimuri precedente. Chiar si cei care stiu ca inainte a fost altfel isi reprezinta foarte vag si in orice caz nenuantat acest altfel.
Societatea romaneasca dinainte de primul Razboi Mondial si dintre cele doua razboaie continea un segment important (circa opt sute de mii in 1939) de evrei...
Desi a murit inainte de vreme, Petre Solomon (1923-1991) a apucat sa traiasca sub toate culorile cerului Romaniei. A fost, cred, singurul scriitor care, dupa ce a fost dat afara de la Agerpres inca din 1952, nu s-a mai angajat niciodata nicaieri, s-a intretinut si si-a intretinut familia, pana la sfarsitul vietii, din modestele venituri realizate prin exceptionale traduceri de literatura engleza. In cei aproape patruzeci de ani de viata de dupa aceea, s-a tinut departe de valtoare, continuand insa sa urmareasca atent tot ce se intampla, adnotarile sale pe marginea evenimentelor curente constituindu-se treptat intr-un tezaur de informatii si de reflectii judicioase inca inedite.
„Am sa povestesc candva aceste zile… Pagini de jurnal, memorii, insemnari“ este un volum postum alcatuit de sotia scriitorului, pictorita Yvonne Hasan. Materialul de baza a fost dosarul cu indicatia Memorii, cuprinzand 174 de pagini dactilografiate, aflat pe birou in momentul mortii lui subite (Petre Solomon a inchis ochii pentru totdeauna in fotoliul din care privea televizorul). Era un text pregatit inca din 1976, lasat neterminat si reluat abia in 1991, din pacate prea tarziu. Lui Petre Solomon nu i-a mai fost dat sa-si completeze marturia. Yvonne Hasan crede ca abandonarea proiectului timp de un sfert de veac s-ar fi putut datora faptului ca scriitorul „a crezut ca nu mai poate inainta scriind despre etapele care au urmat anului 1944, cu aceeasi libertate cu care sunt intocmite randurile de pana atunci“).
Petre Solomon a tinut un jurnal, a pastrat scrisori, taieturi de ziare, notite de curs, note de lectura, compuneri si poezii scolaresti, alte insemnari, dintre care unele au fost imbinate in „memoriile“ sale. Cele pe care n-a apucat sa le asambleze vor fi incluse, promite Yvonne Hasan, intr-un viitor volum. Suntem preveniti ca nu s-a pastrat (sau poate nici n-a existat) nimic din perioada 1946-1956. Am motive personale pentru a regreta acest hiatus. Daca evocarea unor vremuri in care am trait si eu mi-a reimprospatat si mi-a completat amintiri dintr-o copilarie si o tinerete pe care cei veniti pe lume mai tarziu nu pot si, cel mai adesea, nici macar nu incearca sa si le reprezinte, aproape fiecare pagina a noii carti mi-a revelat un Petre Solomon necunoscut mie, desi am lucrat cot la cot cu el, noi doi singuri intr-un birou, din ianuarie 1951 pana in toamna anului 1952 cand a fost dat afara de la Agerpres.
Petre Solomon, Petrica, mi-a fost coleg, chiar „sef“, si a fost primul si singurul meu profesor in meseria de editor de stiri externe pe care o invatam pe atunci din mers. Mai varstnic decat mine cu cativa ani, avea o experienta profesionala care mie, desi ma credeam atotstiutoare, imi lipsea cu totul. Se purta prieteneste, ma trata ca pe o egala, nu-si pierdea rabdarea si nu se arata condescendent nici macar atunci cand ma incapatanam sa sustin cate o aberatie in materie de limba engleza sau franceza sau de sintaxa romaneasca, dar nu se lasa pana nu ma facea sa inteleg unde greseam. Era si placut si instructiv sa stai de dimineata pana seara tarziu alaturi de o persoana atat de civilizata si atat de cultivata. Schimburile de vorbe se reduceau insa la discutii pe texte si la o conversatie degajata pe teme generale plus, cel mult, unele informatii despre poeziile lui si despre romanele englezesti pe care le traducea. Existenta lui in afara biroului de la etajul al doilea al cladirii de pe strada Matei Millo nu facea parte dintre subiectele abordabile.
Am fost extrem de surprinsa cand am citit, cu cativa ani in urma, cartea lui, „Paul Celan. Dimensiunea romaneasca“, din care am aflat cat de apropiati fusesera cei doi poeti in tinerete si ca au pastrat legatura pana la sfarsit, pana la sinuciderea lui Celan. Acum descopar alte orizonturi si zone despre care nu stiam nimic.
Datele sumare despre trecutul familiei lui lasa sa se intrezareasca forfota si culorile vii, contrastante, ale unui univers definitiv disparut, in care unii plecau sa-si caute norocul in lumea cea larga, cei mai multi ramaneau legati pe viata de locul de bastina, oamenii migrau nu numai dintr-o tara in alta, ci si dintr-un strat social in altul. Societatea romaneasca dinainte de primul Razboi Mondial si dintre cele doua razboaie continea un segment important (circa opt sute de mii in 1939) de evrei de toate soiurile, cei mai vizibili dintre ei fiind intelectualii si oamenii de afaceri. Viata lor era un caz particular al vietii societatii romanesti in intregul ei, ocupatiile, dramele si aspiratiile lor nu se deosebeau, in esenta, de avatarurile celorlalti compatrioti. Petre Solomon se multumeste sa numeasca o seama de inaintasi ai familiei lui, dar este evident ca aproape fiecare dintre ei avea trasaturi de personaj balzacian. Pacat ca n-a scris romanul (romanele) lor.
Iata-l de pilda pe bunicul lui matern, Bernhardt Grill, profesor de liceu la Suceava pana la casatoria lui cu Berta, o fetita de 13 ani si, pe deasupra, ruda de sange cu mirele (nepoata de frate), ceea ce a facut necesara obtinerea unei „dispense regale“. Berta a facut sapte copii si a murit la 57 de ani. Imediat dupa aceea, Bernhardt s-a recasatorit cu „o fata din Botosani“, s-a stabilit la Cernauti si a murit si el nu mult dupa aceea. Fusese toata viata, potrivit fiicei lui Zoe, mama scriitorului, „un mare crai“ si un la fel de mare amator de cai de rasa (poate chiar proprietar de grajduri). La Bucuresti facuse cariera in domeniul asigurarilor, ajungand directorul societatii Generala. Desi, in actul de nastere al fiicei sale, Zoe, se trecuse „liber cugetator“, familia il considera bigot. Oricum, frecventa cu regularitate sinagoga de pe strada Antim, unde descindea dintr-o trasura trasa de cai de curse.
Unul dintre baietii lui, Leon Grill, doctor in boli venerice, cu policlinica proprie si mare orator socialist, s-a sinucis prin otravire la varsta de 34 de ani, pentru ca sotia lui, fiica unui mic fabricant de corsete, il insela. Alt fiu, Saul, a plecat la varsta de 17 ani in America unde se crede ca a facut avere. A fost insurat de doua ori, a avut copii dar, aventurier din fire, si-a parasit familiile si a disparut fara urma. Al treilea fiu, Victor, a facut studii temeinice in Belgia, s-a intors in tara. Razboiul l-a prins in functia de director al Societatii de asigurari Adriatica. O ajuta din cand in cand cu bani pe sora lui, Berta, a carei familie saracise, dar nu se frecventau, intre cele doua familii existand „o bariera sociala greu de trecut“. Abia dupa razboi le-a cunoscut Petre Solomon pe cele doua fiice ale lui „nenea Victor“, care, spre batranete (a murit in 1974), „bolnav si amarat, dar demn“, se apropiase de „rudele sarace“.
Matusa Sophie, una dintre surorile mamei, maritata la 19 ani, impotriva vointei ei, cu doctorul Stroe, a dus o existenta chinuita, fiind detestata de sot si dispretuita de cei trei fii ai lor pentru extravagantele si pentru ceea ce parea a fi egoismul ei. Cand barbatul a parasit-o, lasand-o in mizerie si s-a recasatorit, femeia si-a iesit cu totul din minti. Spre sfarsitul vietii, umbla nauca pe strazi, se aseza in fata tramvaielor pentru a le opri si le predica trecatorilor un fel de filosofie mistica rudimentara. Apasati de atmosfera din casa, cei trei fii si-au luat lumea in cap: doi dintre ei au plecat cu o barca in Palestina, unde unul dintre ei a murit „de oftica“, celalalt a ajuns mai tarziu in Franta, a facut avere si, prin 1970, a murit la Bucuresti, dupa ce-a intrat in fantana Miorita cu automobilul cu care venise de la Paris si in care se afla impreuna cu „o dama“, dupa un chef la restaurantul „Doi cocosi“. Al treilea a emigrat in Ecuador.
Cealalta matusa materna, Anitz, absolventa a pensionului Notre-Dame, a fost maritata cu un blanar bigot si a dus o existenta lipsita de evenimente alaturi de un sot cu infatisare hidoasa (un „monstru burduhanos si slinos“), care copilului Petrica ii provoca o repulsie pe masura groazei insuflate de casa lor lugubra. Anitz isi iubea insa sotul devenit infertil in urma unei blenoragii contactate in tinerete si-l alinta ca pe un copil.
Viata parintilor scriitorului a fost mai zbuciumata si mai nesigura decat s-ar fi putut deduce din stapanirea de sine si din aparentul echilibru sufletesc ale colegului meu din tinerete. Tatal lui, Elias Solomon, nascut in 1886, apucase sa studieze cativa ani medicina la Viena, dar – prin 1908 – i s-a telegrafiat sa se intoarca imediat la Bucuresti, deoarece tatal sau murise. A mostenit o casa si o parte din capitalul unei pravalii si „a devenit, oarecum fara voia lui, negustor; un negustor nepriceput, cu vocatia falimentului, intr-o epoca prielnica falimentelor“. Petre Solomon a introdus in memoriile sale extrase din „Bucurestii de altadata“, de C. Bacalbasa, pentru a sugera atmosfera in care se traia inainte de primul razboi mondial. Parintii lui s-au cunoscut la Carlsbad, unde familiile lor isi faceau obisnuita, pe atunci, cura de ape minerale. La nunta lor, „masa a fost adusa de la Capsa“. Dupa aceea, au plecat intr-un voiaj de nunta de trei luni, cu opriri la Budapesta, Viena, München, Paris si Ostende. La intoarcerea in tara, Berta a inceput sa faca copii, iar Elias si-a vazut de negustoria din cea mai paguboasa. In 1916 a fost mobilizat in serviciul de intendenta. La sfarsitul lui 1918 a deschis un magazin la Viena, unde avea sa ramana, impreuna cu intreaga familie (aveau pe atunci trei copii), pana prin 1922. Petre s-a nascut in 1923, dupa intoarcerea parintilor la Bucuresti. Pana la sase ani a trait intr-o casa boiereasca luxoasa. Criza economica din 1929 a lasat insa familia pe drumuri. Scriitorul avea sa afle ca fratii tatalui lui au reusit ulterior sa se redreseze. Elias a fost singurul care nu si-a mai revenit niciodata din punct de vedere financiar. Dupa crah a plecat la Cernauti, unde mostenise o parte din averea socrului sau, Petre Solomon a facut acolo prima clasa primara si a trecut prin trei intamplari dramatice (a fost furat de tigani, aproape ca s-a inecat in Prut si a fost grav bolnav de scarlatina), dar, cum tatal lui nu izbutise sa se chiverniseasca, au revenit definitiv la Bucuresti.
„Procesul de pauperizare“ a familiei a continuat, patima jocurilor de noroc nu i-a ajutat pe parinti care, manifestand „o inconstienta reprobabila, jucau carti pe bani“. Mama juca poker pe sume mari, tatal nu renunta la ruleta, desi unul din fratii lui, Izy, se sinucisese dupa ce pierduse 100.000 de lei la Monte Carlo. Intrucat fratii si surorile lui o duceau relativ bine chiar si in vremurile cele mai grele, Petrica era trimis uneori la matusi pentru a le cere „cate un imprumut, de fapt o pomana“, ceea ce-l punea in situatii insuportabil de umilitoare. Respectul fata de parinti avea de suferit, mai ales ca, in lungile perioade de somaj dintre slujbe foarte modeste (baies la Baia Centrala, agent de asigurari), tatal lui isi pierdea timpul in compania unor „prieteni din ce in ce mai decazuti“.
Mediul familial a fost totusi, propice, in felul lui, dezvoltarii intelectuale a baiatului. Parintii vorbeau in casa frantuzeste si nemteste, nu erau bigoti si, pe masura posibilitatilor lor, au manifestat respectul obisnuit al famiilor evreiesti fata de instructiune, trimitand-si copiii la scoli bune.
Un capitol care inspira tulburatoare asociatii de idei este Moartea fratelui meu. Petre Solomon povesteste un episod foarte asemanator cu tragedia sinuciderii fratelui mai mare al lui Mircea Ivanescu, stralucitul Emil Ivanescu. Avea numai 12 ani cand fratele lui, Sony, in varsta de 23 de ani, licentiat in filosofie si autor al unor studii academice de inalta tinuta, considerat de profesorii sai una dintre sperantele filosofiei romanesti, a murit in mod misterios, intr-o noapte a anului 1935. Necrologul publicat in Revista de Filosofie indica drept cauza a mortii un atac de cord. Dupa 40 de ani, una dintre surori isi amintea de noaptea ingrozitoare in care Sony a facut un edem pulmonar si a sfarsit in chinuri. Chiar de pe atunci, insa, cineva i-a spus ca fratele ei isi luase singur viata. Jurnalul tanarului contine insemnari fara echivoc despre hotararea lui de a se sinucide dupa despartirea de Marcela, iubita care ii ceruse imperios sa se boteze, dar il parasise dupa ce el strabatuse un anevoios proces de constiinta pentru a indeplini aceasta conditie. Disparut inainte de a fi avut timp sa dea masura unei capacitati de creatie intelectuala iesita din comun, i-a starnit, probabil, lui Petre Solomon, temerea ca nu va putea atinge nivelul performantelor accesibile celui mai reusit dintre copiii familiei. Mircea Ivanescu si-a marturisit sentimentul de frustrare, de inadecvare, generat de temerea ca parintii il vor considera totdeauna inferior genialui lui frate. „Moartea lui Sony a avut asupra mea urmari dintre cele mai grave“, a scris Petre Solomon, dar reactia lui pare a fi fost foarte sanatoasa: a luat hotararea „de a cauta cu orice pret sa nu-l reeditez“. Si-a dat seama ca-i semana in multe privinte, ca putea sa cada si el prada unor temeri si tristeti rau prevestitoare si de aceea si-a interzis „tentatiile metafizice“ si si-a facut un program de viata „la nivelul realitatilor imediate“.
Consistentele capitole despre perioada dezvoltarii lui indica mai multi factori care l-au ajutat sa-si desavarseasca pregatirea culturala, sa ajunga atat de informat si de sigur pe ceea ce stia si mai ales sa-si pretinda singur si sa realizeze performante intelectuale iesite din comun. In momentul izbucnirii razboiului, isi termina studiile liceale, singurul element care-l deosebea pe atunci de majoritatea colegilor lui fiind, se pare, nevoia precoce de a scrie poezie, influentat, pe rand, de poetii pe care-i descoperea treptat. In anii prigoanei anti-evreiesti a avut sansa de a fi beneficiarul unui fenomen unic la vremea aceea: existenta unui sistem de invatamant particular evreiesc paralel cu invatamantul de stat care, desi era tolerat, nu era recunoscut, si, de fapt, nu putea emite diplome valabile. Alungati din scoli si universitati, elevii si studentii evrei care isi puteau permite sa plateasca taxele necesare functionarii acestor institutii improvizate continuau sa invete, chiar daca studiile lor erau lipsite de orice finalitate practica.
Isi pierdeau toate drepturile cetatenesti, erau din ce in ce mai amenintati sa-si piarda si viata, dar isi permiteau luxul unui fel de paradis artificial, in care, jucand cu aplomb rolul de studenti, isi largeau orizontul spiritual, profitand de prezenta la catedra a unor intelectuali de marca transformati ad-hoc in profesori. In cei trei ani petrecuti pe bancile Colegiului Onescu, mai intai la „grupa de studii medicina“, pe care a parasit-o insa repede, asa cum facuse si tatal sau, si ulterior la „litere si filosofie“, Petre Solomon i-a cunoscut, pe post de profesori, pe scriitorii Mihail Sebastian, Felix Aderca, pe filosoful si istoricul Th. Leowenstein, pe lingvistul Alexandru Graur, pe pictorl M. H. Maxy, pe medicii Darius Cuper si Benedict Menkes. Unii dintre profesorii de liceu care au ajuns sa predea in acest simulacru de universitate (Villy Marcus la Etica, Grubea la Istorie) au fost si ei dascali de exceptie, la fel ca eruditul si deloc dogmaticul rabin I. Halevy, detinatorul Catedrei de Istoria evreilor. Liberi sa-si organizeze cursurile asa cum credeau de cuviinta, incurajau studentii sa gandeasca independent: „Sistemul de invatamant imbina laxismul cu seriozitatea, scopul lui fiind de a forma personalitati mai curand decat de a le nivela. O atmosfera libera, degajata, cam ca aceea care adusese faima unora dintre colegiile englezesti de la Cambridge la Oxford in epoca lor de glorie, domnea in mod paradoxal in modesta cladire de pe strada Bradului, unde luase fiinta aceasta universitate neverosimila, impresurata de tenebrele razboiului si ale fascismului.“