Festivalul Filmului European 2009: eficienta si plictis (II)
articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
Dupa „Elevator” din 2008, regizorii debutanti ar face bine sa se gândeasca de doua ori pe ce îsi cheltuiesc banii de buzunar. George Dorobantu i-a investit într-un lungmetraj. Judecând dupa entuziasmul cu care a fost primit (premiul publicului la Los Angeles si la Festivalul Filmului European), plasamentul capitalului – deloc impresionant: doar 200 de euro! – a fost cum nu se poate mai întelept, desi defectele lui „Elevator” sunt departe de a fi putine.
Cel mai evident dintre acestea este sunetul. Dialectul emo se descifreaza cu mare greutate; spre final însa, filmul ar putea fi la fel de bine în swahili, în neerlandeza sau în idis, oricum nu se distinge nimic. Altfel, situatiile trase de par, cadrajul pretentios, imposibila muzica a Adei Milea, care si-ar fi gasit o întrebuintare mai potrivita într-un joc video nouazecist, toate poarta amprenta inconfundabila a filmului studentesc.
Noroc cu cele câteva minute de cinema pur ale finalului, care salveaza aparentele si ar fi facut poate un scurtmetraj impecabil.
Dupa proiectie, scenaristul Gabriel Pintilei a remarcat ca cea mai importanta lectie a lui „Elevator” e ca oricine poate face film, în România sau aiurea, cu conditia sa vrea. Echipa condusa de regizorul George Dorobantu cu siguranta îndeplineste aceasta conditie. Nu e însa si de ajuns.
Ce-ar zice Polanski?
Când perspectivele sunt sumbre iar alegerea e inevitabila, când doar priceperea noastra nu e de ajuns pentru a iesi la liman sau când vrem a ne corecta omenestile metehne, suntem adesea îndemnati sa ne punem în pielea Învatatorului. Ce ar face Iisus în locul nostru? Iata o problema la care sfiala gaseste cu greu raspunsul.
Pentru un tânar cineast polonez precum Lukasz Palkowski, întrebarea e mai degraba ce ar spune Wajda, ce ar gândi Zanussi, confruntati cu primele sale sondari pe teren cinematic. În privinta peliculei „Rezervatia”, din 2007, cu totii ar fi în cel mai bun caz rezervati. Istoria fotografului în devenire care se îndragosteste de lumea pestrita si cu miros de gratar a unui cartier marginas din Varsovia, în a carui denumire („Praga”) coexista în doze egale afectiune si ironie, e previzibila si sufera de pe urma unei indecizii paguboase. Nici film de autor nu e, nici prea mult vino-ncoace mercantil nu are.
Fata de creatiile ilustrilor sai predecesori, filmul lui Palkowski este ca Praga din Varsovia fata de Praga cea adevarata: sters si lipsit de clasa, dar prietenos, fara morga. Nu se ia foarte în serios, ceea ce în cele din urma îl salveaza. Nu e deloc memorabil „Rezerwat”, dar macar e tonic.
Doua nunti si o înmormântare
Cel putin în prima jumatate de ora, „Le silence de Lorna” ne lasa în ceata. Din ritualurile zilnice ale eroinei nu întelegem mare lucru, ceea ce în parte intriga, în parte irita. Într-un târziu, monstruosul adevar ne este revelat. Prea târziu: travaliul mult încercatei protagoniste ne lasa reci.
De origine albaneza, Lorna suporta cu greu rigorile unui mariaj de coniventa menit sa o ajute sa obtina cetatenia belgiana. Desi se împotriveste din rasputeri, devine complice la crima atunci când sotul sau este asasinat în beneficiul petitorului dintâi, comanditarul rus al operatiunii. Acesta priveste cu prea putina compasiune remuscarile ei tardive, asa ca soarta tristei neveste de împrumut pare pecetluita. Finalul nu ne gaseste însa cu sufletul la gura: pentru a functiona, „Tacerea Lornei” ar fi avut nevoie de o istorisire mai putin neutra. Indiferenta fata de soarta personajelor se instaleaza de timpuriu în acest ultim film al fratilor Dardenne, care se încapatâneaza parca sa tina culoarea si caldura umana cât mai departe posibil de universul pe care îl recreeaza din nou si din nou. O data în plus, au reusit.
Cireasa de pe tort
La polul opus se situeaza ultimul film al regizoarei Dorris Dörrie, „Kirschblüten – Hanami”, în acelasi timp eseu despre viata, moarte si dragoste, dar si melodrama ferita de excese. În acest „Lost in Translation” german, un batrân muribund descopera Tokio-ul, practica travestiul si se dedica butoh-ului, dans de avangarda japonez, toate pentru a recupera memoria sotiei sale, Trudi. O întrebare îl macina: „Nu înteleg ce s-a întâmlat cu nevasta mea. Unde e corpul ei acum? Amintirile despre ea sunt în corpul meu, dar când corpul meu nu va mai fi aici, ce se va întâmpla cu Trudi atunci?”. „Flori de cires” e o metafora despre temporaneitate, nu întotdeauna subtila, dar hipnotica precum bizarul butoh însusi. Un dans cu propria noastra umbra.