Gorzo

articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28
» cultura cinema »
Autor: MIHAI FULGER

Al doilea volum aparut în noua colectie “Cinema” a Poliromului poarta semnatura unui alt foarte cunoscut si popular critic. Desi Andrei Gorzo, Cronicarul prin excelenta al criticii noastre de film, n-a trecut cu mult de 30 de ani, “Bunul, raul si urâtul în cinema” este un debut editorial întârziat, deoarece autorul sau publica regulat, cu o admirabila prolificitate, înca din 1996. Astfel, cartea de fata (o culegere de publicistica, la fel ca si cea a lui Alex. Leo Serban) ar fi putut sa fie de câteva ori mai groasa, daca scriitorul n-ar fi recurs la o selectie foarte severa a propriilor texte, cel mai vechi datând din 2005 (iar cel mai recent, din februarie 2009).


Chiar daca ne raportam numai la ultimii patru ani, fanii lui Gorzo vor observa lipsa unor cronici memorabile, prin clarviziune sau corosivitate, precum cele ale filmelor “Moartea domnului Lazarescu” sau “Si totul era nimic...” (iar asemenea exemple sunt legiune). Oricum, textele incluse în volum ofera cititorilor comentarii, într-un stil inconfundabil, asupra multora dintre cele mai importante filme care au rulat în ultimii ani pe marile ecrane de la noi si, implicit, un tablou convingator al fenomenului cinematografic actual, pe plan national si mondial.
Criticfiction
Primul lucru care îl individualizeaza pe Andrei Gorzo între confrati este faptul ca majoritatea cronicilor sale sunt autentice fictiuni critice, care, prin observatiile subtile, demonstratia coerenta, umorul savuros si reflectiile de moralist transcend efemeritatea acestei specii jurnalistice, putând fi citite, independent de filmele la care fac trimitere, ca literatura de cea mai buna calitate. Doua sunt marile atuuri ale autorului: numeroasele întrebari pe care el si le pune (iar noi le simtim câteodata în text) cu privire la obiectul analizei, într-o încercare constanta de a ajunge la esenta lucrurilor, si lupta sa neobosita cu vorbele (este, fara îndoiala, cel mai calofil critic de film român), care trebuie sa ajunga sa exprime Adevarul Cinemaului si sa dainuie (si chiar dainuie!). Cu asemenea calitati, îndelung si temeinic exersate, Andrei Gorzo poate ajunge la acelasi nivel de profunzime cu modelul sau absolut, Pauline Kael, scriitoarea elogiata în primul text al volumului.
Nu pot spune ca sunt întotdeauna de acord cu verdictele exprimate de el în cronici, însa argumentele sale nu pot fi niciodata ignorate. De pilda, comparând mai mereu o ecranizare cu cartea care a inspirat-o (nu e nevoie sa mai spun în ce parte se înclina cel mai des balanta), în loc sa le abordeze ca opere de arta care functioneaza independent (uneori), Andrei Gorzo ajunge sa nedreptateasca unele filme mari (“Nu exista tara pentru batrâni” al Fratilor Coen e cel mai bun exemplu). Iar alteori câte o cronica a sa, cum este cea la “Cavalerul negru” al lui Christopher Nolan, ma determina sa exclam: omul asta îsi face prea multe probleme!
Paul Cernat si Fetitele Powerpuff
Ajungând la cinematografia neaosa, trebuie spus ca, în general, Gorzo are un umor nebun, chiar daca si amar, atunci când scrie despre un film românesc execrabil (doar trei exemple: “Azucena – Îngerul de abanos” de Mircea Muresan, “Pacala se întoarce” de Geo Saizescu si “Dincolo de America” de Marius Th. Barna). Comentariile sale pe marginea celor mai populare productii cinematografice autohtone din toate timpurile sunt de asemenea savuroase.
Referintele cronicarului sunt dintre cele mai diverse, dovedind o cultura remarcabila si o deschidere surprinzatoare: Gorzo îl convoaca pe criticul literar Paul Cernat în sprijinul opozitiei sale dintre “realismul adevarat” (Puiu, Muntean, Mungiu etc.) si “realismul subtire” (Nicolae Margineanu) din spatiul filmului românesc,  pentru ca, abordând ultimul titlu al lui Alejandro González Iñárritu, sa ajunga sa-i recomande cineastului mexican “influenta binefacatoare” a desenelor animate cu Fetitele Powerpuff. Alteori, criticul, care cunoaste clasicii literaturii britanice la fel de bine ca seria de filme cu James Bond, îi citeaza pe larg pentru a-si argumenta afirmatiile (de exemplu, în textul despre “Jane” al lui Julian Jarrold).
Înainte de lansarea cartii, scriam despre autorul ei ca poate fi considerat un “Nicolae Manolescu al criticii de film postcomuniste”. Afirmatia li s-a parut exagerata unora (si lui Andrei în primul rând), însa mi-o mentin: daca azi critica de film (sau critica în general) ar fi la fel de importanta în ochii “publicului larg” ca în perioada comunista, cronicile de întâmpinare ale lui Andrei Gorzo din anii 2000 ar trebui sa conteze la fel de mult pentru cineastii si spectatorii români (si nu numai) cât contau cele ale lui Nicolae Manolescu, din anii '70-'80 ai veacului trecut, pentru scriitori si cititori. Un motiv în plus pentru care consider ca orice român pasionat cu adevarat de cinema ar trebui sa parcurga volumul de fata.
În ceea ce ma priveste, deseori dupa ce citesc o cronica de Gorzo ma bate gândul sa abandonez acest domeniu, în care realizez ca nu voi putea fi niciodata cel mai bun. Apoi însa, dupa ce stau si cuget mai bine, îmi gasesc diverse motive ca sa n-o fac. De pilda, acela ca în lumea filmului-cult mai exista si Tarantino, nu doar Eastwood...   

---