Calamitati de ieri si de azi
articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28» cultura antropologică »
Autor: Cristina Bogdan
Inundatii, incendii, cutremure, epidemii devastatoare. Doar câteva dintre calamitatile naturale cu care oamenii s-au confruntat de-a lungul timpului si de care nici astazi nu reusesc sa se fereasca. Suntem mai informati decât stramosii nostri, uneori bombardati pâna la exasperare cu stiri despre nenumaratele pericole ce ne ameninta – gripa aviara sau porcina, încalzirea globala, iminenta unui uragan sau a unui val de inundatii. Dar nu dispunem nici în prezent de prea multe modalitati de „aparare“. Reactiile noastre în fata dezastrului colectiv nu par a fi diferite de ceea ce François Lebrun înregistra atunci când încerca sa schiteze tabloul modificarilor induse în sensibilitatea colectiva a lumii pre-moderne de teroarea mortii omniprezente: „În timpul epidemiilor, moartea înceteaza sa mai fie un spectacol sau o eventualitate, ea devine o amenintare personala, directa, imediata. De aici înainte, toate perspectivele sunt modificate, barierele morale rasturnate, legaturile de sânge si de afectiune nu mai conteaza, stratul de civilitate, acolo unde exista, se sterge. La majoritatea indivizilor nu mai subzista decât instinctul de conservare si dorinta de a fugi. În orasul sau în satul atins de epidemie se instaleaza pentru câteva saptamâni un climat de teroare si de egoism visceral.“
Sa trecem rapid în revista categoriile de surse pe care le putem convoca pentru a schita tabloul unei lumi disparute si felul în care aceasta stia sa traiasca în preajma dezastrelor: cronici, însemnari de pe manuscrise si tiparituri, relatari ale calatorilor straini, inscriptii tombale, iconografie religioasa sau dovezi arheologice (referitoare, de pilda, la cimitirele de ciumati). Uneori, chiar toponimele poarta în ele amintirea unor calamitati care au strabatut spatiul românesc. Nicolae Vatamanu ne supune atentiei câteva denumiri de localitati ce evoca ideea bolii sau a infirmitatii: „Asa este, de pilda, numele satului Ciumesti, de lânga Pitesti, sau al omonimului sau de lânga Filiasi, ambele din secolul al XVI-lea. Se poate crede ca acolo epidemia a avut cândva o mai mare violenta, care i-a impresionat pe contemporani si i-a facut sa dea acel nume. Pâna de curând au existat toponimice ca «Izvorul Ciumatilor» sau «Movila Ciumatilor».“
Câteodata, un obiect cu functie de ex-voto reconstruieste în imaginarul privitorului modern un timp al fricii. Boierul Iordache Cretulescu, de pilda, pune sa fie imprimata în piatra unei cruci recunostinta de a fi ramas în viata, într-un context în care boala secera necrutator existentele omenesti: „Precum aciia (evreii, dupa ce au scapat din robia egipteana, n.n. – C.B.) dar atunci au pus acea însemnare ca sa sa pomeneasca-n veci buna a lor scapare, asa si prea-cucernicul Iordache Cretulescul, ginerile lui Costandin-Voda Basarabescul, au gatit casa lui, aici aflând buna scapare de moartea cea naprasnica a ciumei cea prea-mare. Cu multa umilenie, cu mare multumire cruce-a radicat în semn.“
„A bello, peste et fame
libera nos, Domine!“ (1)
Însemnarile de pe manuscrisele din fondurile Bibliotecii Academiei Române, editate de Ilie Corfus si repartizate pe sectiuni tematice, ne pun fata-n fata cu evenimentele unei lumi „care tace“. Cei care le-au asternut pe hârtie au facut-o pentru a ne lasa marturie despre rastimpul vietii lor („sa sa stie“; „ca spre tinere de minte“), dar si ca pe o forma de supravietuire a memoriei personale. Formule de tipul „mâna va putrezi, iar cine va citi, tot ma va pomeni“ se întâlnesc frecvent în notatiile de pe filele îngalbenite de vreme. Nevoia de a împartasi bucuriile – nasterea unui urmas, savârsirea unei nunti, dar mai ales spaimele traite, transforma însemnarile într-un soi de mini-jurnale, tesute în marginea textelor cuprinse în miscelanee. Ele ne ofera informatii despre reactiile oamenilor „pe timp de pace si de razboi“. Într-un fel sau altul, calamitatile sunt legate între ele, alcatuind un cerc vicios din care greu se poate iesi. O iarna lunga, o perioada de inundatii sau o seceta puternica distrug recoltele, antrenând spectrul foametei. Daca izbucneste si o epidemie (adeseori provocata de deplasarile trupelor, care n-au ocolit teritoriile noastre mai ales în veacul al XVIII-lea, când Tarile Române devenisera teren de confruntare între cele trei imperii vecine absolutiste – otoman, tarist si habsburgic), ea va fi întretinuta si raspândita de starea precara de alimentatie a maselor. Un dicton grecesc stabileste o relatie de continuitate între cele doua dezastre – „ciuma dupa foamete“ –, iar zugravii itineranti care au împodobit câteva dintre bisericile de lemn din judetele Salaj, Satu-Mare sau Maramures au tinut sa le reprezinte juxtapuse într-o însiruire a „certarilor dumnezeiesti“, dupa cum le numesc, în spirit moralizator, cronicarii nostri. În pronaosul bisericii „Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril“ din Corund, judetul Satu-Mare, sunt înfatisate trei dintre simbolurile distrugerii: Moartea (în ipostaza de schelet, cu coasa într-o mâna si pocalul în cealalta), Ciuma (calarind pe un cal alb, cu o matura de nuiele si o grebla pe umar) si Lenea, cu furca în mâna stânga, din care îi cade fusul. Acelasi trio sinistru poate fi regasit si în pictura bisericii „Nasterea Maicii Domnului“ din Ulciug, judetul Salaj. În Maramures, la biserica cu hramul „Cuvioasa Paraschiva“ din Desesti, pe peretele sudic al pronaosului descoperim un fel de cavalcada a calamitatilor. Asemeni unor Cavaleri ai Apocalipsei, „calarind“ simbolic pe capace de sicriu, Foametea, Lenea, Ciuma si Moartea pândesc privitorul care trece pragul lacasului de cult, amintindu-i ca nu li se poate sustrage.
Nizam cu ponturi contra ciumei
Dintre toate tipurile de catastrofe, ciuma pare a fi ramas cel mai adânc impregnata în mentalul colectiv, sub denumirea ei ascunzându-se în realitate si alte maladii. De altfel, efectele i-au fost comparate cu urmarile unui dezastru nuclear (Em. Le Roy Ladurie). În unele parti ale Europei, populatia a scazut la jumatate în timpul pandemiei din 1348 ,– când au murit peste 25 de milioane de oameni pe batrânul continent! – sau al celor din veacul al XVII-lea: „Una dintre cele mai vestite epidemii (si pentru care dispunem de o documentatie ampla) este ciuma de la Londra din 1665. Orasul avea atunci 460. 000 de locuitori; în câteva luni au pierit aproape 70. 000 (potrivit statisticilor; dupa alte evaluari, chiar 100. 000). În prima jumatate a secolului al XVII-lea, Italia a pierdut din cauza ciumei 14% din populatia sa, iar epidemia care a lovit Napoli în 1656, a ucis între 240-270. 000 din populatia de 400-450. 000 a orasului, deci mai mult de jumatate. În Spania, tot în secolul al XVII-lea, sunt consemnate mai multe epidemii; la mijlocul secolului, orase ca Sevilla si Barcelona pierd jumatate din populatia lor. Dar si în Franta, aceeasi boala a provocat între 1660-1670, între 2,2 si 3,3 milioane de morti.“ (Lucian Boia)
Primele informatii referitoare la epidemiile de ciuma care au atins arealul românesc provin din Transilvania. Un medic din Sibiu, Sebastian Bausner, redacta în 1550 o lucrare despre necrutatoarea boala: Tractatus de lue pestifera.
Înaintând în istorie, stirile despre focarele de ciuma din spatiul românesc se înmultesc. Calatorii straini sau cronicarii vremii ne înfatiseaza adesea spectacolul dezolant al satelor parasite, caci una dintre „solutiile“ preconizate era fuga (recomandata de medicul Galenus înca din vremea ciumei din 168). În realitate, ea nu reprezenta decât o modalitate aproape sigura de a contamina si alte teritorii.
Însemnarile de pe manuscrise amintesc în repetate rânduri acest gen de comportament în fata dezastrului colectiv. Barbu logofat noteaza la 1758: „Sa sa stie de când eram fugit da ciuma, la luna lui iuli, 7250.“ Câtiva ani mai târziu, în 1765, un alt logofat, Neagoe, lasa la rândul lui marturie despre acest obicei: „... când (eram) esiti la Piiatra de ciuma si ne calcase si pa noi focul si era lovit Ion al mos popa Adam si au si murit.“ Un staroste de negustori, Serban, are bucuria de a-i fi botezata fata de catre doamna Marica, vaduva lui Constantin Brâncoveanu, retrasa la una dintre mosiile sale de teama contaminarii.
Fuga – ca mijloc de a scapa din zona „asediata“ de boala – este recomandata si în Pravila lui Matei Basarab. La rândul lor, cronicile consemneaza situatii de parasire a domiciliului de teama contaminarii. Radu Greceanu înregistreaza retragerile lui Constantin Brâncoveanu la Târgoviste, în perioadele în care ciuma asalta Bucurestiul.
Spre sfârsitul secolului al XVIII-lea însa, domnitorii încep sa fie constienti de riscurile pe care un asemenea exod le presupune si cer Divanului sa întocmeasca un regulament privind comportamentul populatiei, al persoanelor atinse de boala, al cioclilor sau al preotilor în vreme de restriste. Primul astfel de „nizam cu ponturi“ va fi redactat la cererea lui Nicolae Mavrogheni, în anul 1786. Dupa primul „pont“ de natura religioasa urmeaza 22 de prevederi practice menite sa împiedice raspândirea maladiei, prin izolarea bolnavilor sau a suspectilor de contaminare. Sunt rânduiti oameni care sa vegheze la respectarea si punerea în practica a hotarârilor: un boier ca sa gestioneze întreaga operatiune, doi capitani peste 40 de seimeni desemnati pentru paza lazareturilor si cercetarea mahalalelor, cioclii sub conducerea unui polcovnic, un logofat care sa înregistreze toate cazurile, femei ca sa se îngrijeasca de treburile casnice ale celor internati în spitalele „Sfântul Visarion“ si „Sfântul Pantelimon“.
„Enupere si pucioasa...“
Primele masuri de politie sanitara sunt luate în vremea domniei lui Grigore Ghica. El ctitoreste întâiul spital de ciumati din Tara Româneasca, ridicat la marginea Bucurestiului, în Pantelimon (început în 1735 si finalizat în 1750), si întemeiaza breasla cioclilor, însarcinându-i cu transportul si înmormântarea ciumatilor. Din porunca lui se izoleaza mahalalele contaminate, se ard obiectele sau chiar casele în care s-a murit de ciuma, mai ales atunci când nu au o foarte mare valoare financiara.
Fenomenul arderii caselor pentru eradicarea bolii este cunoscut în Occident din perioada „ciumei negre“ de la mijlocul veacului al XIV-lea. Jean-Noël Biraben citeaza, în ampla sa investigatie asupra epidemiilor de ciuma din Franta si din tarile europene si mediteraneene, cazul cartierului La Rousselle din Bordeaux care a fost ars în întregime, pentru a se evita extinderea bolii. Cu timpul nu se mai distrug casele, ci doar mobilierul, iar acoperisurile sunt scoase pentru a se aerisi mai bine spatiul interior. În porturi, corabiile sunt supuse câteodata aceluiasi tratament al focului, în timp ce echipajele trebuie sa treaca „testul“ carantinei.
Treptat, întelegându-se ca aglomerarile si contactele interumane contribuie decisiv la raspândirea molimei, vor fi stipulate si alte masuri precum interzicerea cersitului pe lânga biserici sau pe strazi (si „expedierea“ saracilor în custodia manastirilor), scoaterea tiganilor din Bucuresti, restrângerea sau chiar suspendarea târgurilor, oprirea vânzarii hainelor si a obiectelor vechi, închiderea cârciumilor si a cafenelelor etc. În Apus, chiar si procesiunile pentru invocarea ajutorului divin sunt frecvent interzise de autoritatile municipale, în scopul evitarii contaminarilor. O solutie ingenioasa este savârsirea ritualului, prin „procura“, într-un spatiu neatins de flagel: „În 1628, pentru a implora cerul printr-o procesiune sa opreasca ciuma, fara a risca aglomerarea populatiei, consulii din Lyon îi roaga pe cei din Bourg-en-Bresse sa o faca în locul lor.“ (Jean-Noël Biraben)
O recomandare ce revine în documentele epocii este aceea de a afuma casele si obiectele, fapt ce a lasat urme si la nivelul toponimelor (Afumati). Sursele vorbesc frecvent despre fumigatiile cu rasina, smoala sau fosfor. Obiceiul se mentine vreme îndelungata, caci Tudor Pamfile îl întâlneste la începutul secolului XX în urmatoarea varianta, desprinsa dintr-o „reteta“ populara: „Enupere si pucioasa sa aiba de afumat. Piatra sau caramida sa înfierbânte, sa torni otet pe ea si sa se abureasca de câteva ori pe zi.“ Occidentalii folosesc diverse parfumuri pentru îmbunatatirea calitatii aerului – tamâie, smirna, aloe – si recurg la arderea lemnului cu miros puternic: pin, brad, leandru, rozmarin s.a. Din secolul al XVII-lea, virtutile profilactice ale tutunului sunt exaltate în întreaga Europa, iar în Franta, între 1720 si 1722, el apare înscris pe lista ingredientelor farmaceutice capabile sa previna contaminarea.
Banii – care treceau inevitabil din mâna-n mîna – urmau sa fie „curatati“ prin cufundarea si spalarea cu otet, iar scrisorile – purificate printr-un jet de vapori de otet.
Din pacate, multe dintre prevederi nu erau respectate si molima se întindea cu repeziciune, din vina celor ignoranti sau lacomi. O însemnare din 1828 de pe un miscelaneu indica izbucnirea unei epidemii în Brasov, la originea careia s-a aflat gestul necugetat al împartirii hainelor unei persoane moarte de ciuma: „La aceasta vreme s-au întâmplat ciuma la Brasov, adeca întru acestas chip s-au întâmplat, ca o famee de la Brasov, fata unuia Gerih, ce au fost la Bucuresti, venind de acolo cu barbatul sau si trecând prin contromatul de la vama Timisului se-au facut lazaret. Deci, venind la Brasov, dupa vreo câteva zile au plecat sa mearga la Murasvasarhei
Alteori, cioclii sunt cei care, în loc sa împiedice propagarea maladiei, contribuie la perpetuarea ei. Avaritia îi determina sa ia bani în schimbul trecerii sub tacere a unor cazuri de contaminare, sa devasteze casele celor condusi în spitale, pentru a vinde ulterior mobilierul si obiectele de pret, sau chiar sa-i omoare pe drum pe bolnavi, pentru a le fura averea.
„Am petrecut sapte saptamâni la fum“
Cunostintele medicale sunt insuficiente pentru combaterea bolii, asa încât se încearca mai degraba prevenirea ei. Un moment esential al luptei antiepidemice îl constituie organizarea cordoanelor de sanatate si a lazaretelor carantinale la granitele provinciilor românesti. Vreme îndelungata, tarile noastre au fost nevoite sa se confrunte cu spectrul bolilor necrutatoare, venite dinspre Imperiul otoman, din pricina împotrivirii Înaltei Porti fata de adoptarea unor masuri sistematice de prevenire a molimelor. Abia dupa încheierea pacii si a tratatului de la Adrianopol (1829), masurile de sanatate publica pot fi instituite fara nici un fel de oprelisti dinspre exterior. Se organizeaza carantine atât în Tara Româneasca – în cele mai importante puncte de trecere: Braila, Calarasi, Giurgiu, Zimnicea, Islaz –, cât si în Moldova – la Galati si pe tot malul stâng al Dunarii.
Carantinele interioare, instalate la Bucuresti în principalele manastiri din jurul orasului (Cernica, Plumbuita, Vacaresti, Marcuta, Cotroceni) au functionat în timpul ciumei bubonice din 1828. Ion Ghica povesteste într-una dintre scrisorile sale traseul parcurs prin lazaretele din apropierea Bucurestiului, pentru eliminarea suspiciunii de contaminare: „Cel dintâi ni se îmbolnavise vizitiul si moartea lui ne procurase neplacerea de a fi dusi pe vremea de iarna la Manastirea Cernica, unde am petrecut sapte saptamâni la fum, în covergi de scânduri si de rogojini, de ne sufla vântul din toate partile si ne uda ploaia de sus si de jos. De-abia ne întorseseram acasa si cade bolnav arnautul care întovaraseste pe tata; atunci alta purificare, de data asta la (Manastirea) Plumbuita. Un al treilea caz a fost moartea feciorului, care înlocuise pe Ivancea arnautu; apoi alte saptamâni de fum si aer.“
„Filtrele“ de purificare sunt prevazute înca din „nimazul cu ponturi“ emis la cererea lui Nicolae Mavrogheni. Trei lazarete succesive, marcând gradele de „contact“ cu boala, sunt puse în functiune: unul pentru ciumati (în fapt, spitalul „Sfântul Visarion“), altul pentru cei „smreduiti“, adica suspecti (unde vor sta si cei care reusesc sa se însanatoseasca, dupa împlinirea unui soroc de 40 de zile în spital) si altul pentru „cei curati, cari sunt vecinii ce se ridica dupa împrejurul casei cei ciumate si au a sedea si ei într-acest lazaret 15 zile, mult douazeci, si apoi sa li se dee voie a merge la casele lor.“
„Septe gaini negre
ti-am dat hrana tie...“
La masurile de politie sanitara, se adauga nenumarate „rezolvari“ din sfera terapeuticii sau a magiei populare. În afara deja amintitelor fumigatii, se recurgea la cataplasmele cu urzici fierte (din care se bea si decoctul) sau la cele cu sfecla rasa si prajita. Se credea în virtutile profilactice ale uleiului, deopotriva pentru uzul extern si intern. Pentru spargerea furunculilor, în cazul formei bubonice, se apela la usturoi pisat sau la o combinatie de ceapa cu usturoi. Alimentatia prescrisa bolnavilor era limitata la câteva feluri de mâncare, bazate pe arpacas de orz si acrite cu otet sau zeama de lamâie.
În mediul rural, unele practici antrenau întreaga comunitate amenintata de spectrul maladiei exterminatoare. Se înconjura satul, afumându-l cu diverse seminte sau buruieni, arse într-o tigva de cal, sau se facea „o brazda împrejurul hotarului cu un plug tras de 4 boi negri, ca sa nu intre ciuma.“ (Adrian Fochi). Riturile circumambulatorii reprezinta un procedeu stravechi de protectie, cunoscut în întreaga Europa. Ion-Aurel Candrea citeaza si alte demersuri colective cu functie apotropaica: „Când mor într-o casa toti de ciuma, vecinii de la noua case din apropiere sa sara, cu mic si cu mare. Sa ia o gaina neagra ori un cocos negru cu ei si sa se urce cârd pe un deal, unde vor face noua vetre cu noua focuri. Apoi sa ocoleasca vetrele de noua ori, unul având gaina tot în mâna. Daca s-ar întâmpla sa moara vreunul din ei, sa nu se sperie. Sa-l îngroape acolo, pe brânci, cu gaina cu tot, iar ei sa se urce pe alt deal, sa faca alte vetre, si sa urmeze la fel, pâna n-o mai muri nici unul. Numai asa se va stinge ciuma.“
Un obicei atestat pentru aproape întreg spatiul românesc este acela al camasii ciumei, mentionat pentru prima data în scrierile lui Anton Maria del Chiaro, secretarul italian al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Parcurgând raspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densusianu de la sfârsitul secolului al XIX-lea, constatam unitatea de viziune asupra modalitatilor de îndeplinire ale acestui gest cu rol exorcizator (numarul si starea femeilor care vor confectiona obiectul vestimentar – 9 femei „iertate“; fabricarea camasii într-o singura noapte), dar si variantele de interpretare a finalitatii actului (înmormântarea ciumei sau alungarea ei catre un alt spatiu): „se aduna femeile, fac o papusa din zdrente, în forma de femeie, apoi cu toatele îi fac într-o noapte o ie, care în acea noapte se tese, se coase, în fine se îmbraca papusa (ciuma) cu ea. În dimineata urmatoare, se înmormânteaza papusa lânga o cruce într-o raspântie, facându-i-se mar, iar femeile se cânta (bocesc) ca la mort... Noua femei fac aceasta papusa, si sse facet numai una.“ Camasa poate fi perceputa si ca ofranda adusa Ciumei, pentru ca aceasta sa paraseasca respectiva localitate. În formulele cu caracter de descântec, rostite în timpul confectionarii camasii, revine ideea darului pe care comunitatea îl face spectrului bolii, pentru a-l îmbuna si a-l determina sa se îndeparteze: „Eu urzesc, eu tes, eu croiesc, eu tie singura ti-o cos.
Noua femei lucrara, nu numai una singura. Pentru tine am cusut, pentru tine ti-am facut-o, si pe magura o gasesti. Sa iei darul nostru din satul nostru, de pe magura N., iar tu sa nu mai vii pe la noi. Septe gaini negre ti-am dat hrana tie. Manânca si te hraneste. Cine gainile le va mânca si camasa o va îmbraca, prin satul nostru nu va mai trecea.“ Are loc un schimb simbolic între doi parteneri, un fel de do ut des a carui regula este explicitata în incantatia anterioara. Oamenii se raporteaza la Ciuma ca la un musafir ce trebuie ospatat si primenit, pentru a-si putea continua calatoria.
Ciuma lui Caragea
Epidemiile de ciuma si-au lasat definitiv amprenta asupra perioadelor temporale în care s-au manifestat. Timpul însusi începe sa fie denumit prin asociere cu spectrul calamitatii. Expresia, celebra, „ciuma lui Caragea“ e doar vârful de lance al unor astfel de numiri ce tradeaza perceptia asupra dezastrelor colective. Într-una dintre scrisorile sale catre Vasile Alecsandri, Ion Ghica surprinde ravagiile pe care cumplita boala din vremea lui Caragea le-a facut nu numai la nivelul vietilor pierdute, ci si al comportamentului uman: „A fost în multe rânduri ciuma în tara, dar analele României nu pomenesc de o alta boala mai grozava decât ciuma lui Caragea! Niciodata acest flagel n-a facut atâtea victime! A murit pâna la 300 de oameni pe zi si se crede ca numarul mortilor în toata tara a fost mai mare de 90. 000. (...) Spaima intrase în toate inimile si facuse sa dispara orice simtamânt de iubire si de devotament. Muma îsi parasea copiii, si barbatul sotia pe mânile cioclilor, niste oameni fara cuget si fara frica de Dumnezeu. Toti betivii, toti destramatii îsi atârnau un servet rosu de gât, se urcau într-un car cu boi, si porneau pe hotie din casa în casa, din curte în curte. Ei se introduceau ziua si noaptea prin locuintele oamenilor si puneau mâna pe ce gaseau, luau bani, argintarii, ceasornice, scule, saluri etc., fara ca nimeni sa îndrazneasca a li se împotrivi. Fugea lumea de dânsii ca de moarte, caci ei luau pe bolnavi sau pe morti în spinare, îi trânteau în car, claie peste gramada, si porneau cu carul plin spre Dudesti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumatilor. Se încretea carnea pe trup, auzindu-se grozaviile si cruzimile facute de acesti tâlhari asupra bietilor crestini cazuti în ghearele lor.“
Cu siguranta nu este întâmplatoare dezvoltarea unei iconografii a mortii si a lumii de dincolo în perioadele în care comunitatile se confruntau cu asemenea orori. Discursul pictural, alaturi de cel omiletic si de cel escatologic propus de o suita de carti populare (ce au circulat în spatiul românesc în secolele XVIII-XIX, fiind frecvent traduse si copiate în manastiri) încercau sa-l pregateasca pe om pentru un sfârsit cel mai adesea imprevizibil. În lumea veche, moartea era, în general, o prezenta familiara, însa în timpul epidemiilor spectacolul ei devenea obositor prin redundanta. Spaima resimtita în fata mortii trebuia cumva sa fie anihilata: schitându-i cu umor si ironie portretul, facând apel la învatatura Bisericii, respectând o serie de traditii pentru buna despartire a sufletului de lumea aceasta si integrarea în cealalta sau invocând ajutorul personajelor cu rol protector. Sfântul Haralambie apare figurat în icoanele pe sticla din spatiul transilvanean, în pictura murala sau în ilustratiile manuscriselor românesti în ipostaza de Biruitor al Ciumei, tinând-o strâns legata în lant. În Occident, aceasta competenta sacra a fost rezervata Sfântului Roch (care îsi etaleaza adesea în fresce sau statui „stigmatul“ bolii - buboiul siroind de sânge) sau Sfântului Sebastian.
Cu toate ca istoria calamitatilor este lunga, trista si sinuoasa, ea a exercitat o fascinatie semnificativa asupra cercetatorilor occidentali (Jean Delumeau, Jean-Noël Biraben, François Lebrun, Jacqueline Brossollet) si români (Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Lucian Boia). Lucrarile lor retraseaza contururile unor vremuri de cosmar, pe care privitorul contemporan le contempla uneori cu detasarea celui aflat la distanta de pericol, dupa cum prevedea Petrarca în chiar anul „ciumei negre“ (1348): „Fericiti stranepotii nostri care nu vor fi vazut aceste calamitati si care poate vor privi ca pe o fabula istoria pe care noi am consemnat-o“. Aceasta liniste nu poate fi decât aparenta, pentru ca spectrul Cavalerilor Apocalipsei se strecoara la fel de amenintator în realitatea zilelor noastre, chiar daca sub alte forme si înfatisari.
NOTA 1) „Mântuieste-ne pe noi, Doamne, de razboi, de ciuma si de foamete!“ este textul unei rugaciuni frecvent invocate în Occidentul medieval, care marcheaza calamitatile predilecte în epoca si teama pe care acestea o provoaca în rândul populatiei.