Însemnari despre „Delirul“ (I)
articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28» cultura literară » în ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Marius Tuca a preluat, inspirat, vechiul proiect al „Bibliotecii pentru toti“ si publica în fiecare saptamâna (în câte 200 000 exemplare, daca informatia mea este exacta) câte un roman românesc. Acum se pregateste sa retipareasca „Delirul“, cea mai citita si, în acelasi timp, cea mai controversata dintre cartile lui Marin Preda.
În asteptarea acestui eveniment, mi-am notat câteva observatii. Sa spunem întâi ca prozatorul ar fi vrut sa scrie acest roman înaintea „Morometilor“, când era tânar de tot si publicase o singura carte de nuvele: „Întâlnirea din Pamânturi“ (1948). O carte, e drept, exceptionala, menita sa marcheze o data în istoria epicii românesti. A avut un succes mai degraba de stima. Aparuse într-un moment politic cât se poate de rau. Literatura trecea si ea printr-o rasturnare radicala de stil, de conceptie, de relatie cu noua putere politica, în fine, literatura se pregatea sa-si piarda vechile libertati si sa devina ceea ce nu fusese niciodata pâna atunci: un instrument de propaganda în mâna unui sistem politic totalitar. Preda scrisese nuvelele si povestirile sale cu câtiva ani înainte. Apucase sa citeasca doua dintre ele în cenaclul „Sburatorul“ si reusise sa-l impresioneze, dupa cum povestea el, pe E. Lovinescu. „Are talent, are talent“, ar fi spus criticul cu o voce subtire. Putini si-au dat însa seama de originalitatea acestui talent în 1948. Printre ei se afla colegul lui de generatie, Petru Dumitriu, debutant si el, un an înainte, cu o carte de proze mitice, „Euridice“. Acesta scrie o cronica mai mult decât favorabila despre proza realista dura din „Întâlnirea din Pamânturi“ si prevede un viitor stralucit acestui prozator tânar venit din lumea taraneasca. Si-a pastrat aceasta opinie pâna târziu, prin anii '90, când Preda nu mai traia, iar el, Petru Dumitriu, era de peste 30 de ani în exil. Într-o „Convorbire“ pe care am avut-o la Metz cu el, a marturisit înca o data admiratia fata de talentul tânarului Preda, comparabil – zicea, fortând putin lucrurile – cu marii prozatori americani. Mi-a placut, trebuie sa spun, buna parere a autorului „Cronicii de familie“, mi-a placut si m-a uluit pentru ca stiam ca relatiile dintre ei nu fusesera niciodata idilice cât timp Petru Dumitriu traise în România... O dovada, totusi, de resemnare în fata valorilor estetice...
Amintesc aceste evenimente vechi pentru ca, dupa debut, Preda se gândeste sa scrie un roman al generatiei care tocmai trecuse printr-un razboi nimicitor. „«Delirul» – îi va marturisi el lui Mihai Ungheanu într-un interviu din 1975, dupa aparitia primului volum – cele doua volume din «Delirul» proiectate, dintre care unul este aparut, reprezinta pentru mine, a reprezentat adica înca de pe vremea când m-am gândit sa scriu un mare roman, tocmai acest punct maxim de aspiratie. Înainte de a ma gândi la «Morometii» m-am gândit, înca acum douazeci si cinci de ani, la «Delirul». Aceasta carte am vrut s-o scriu si nu alta. Asta nu înseamna ca nu mi-am dat repede seama ca trebuia sa scriu întâi «Morometii». Teza dumneavoastra cu privire la vocatie si aspiratie se vede confirmata. «Morometii» este romanul vocatiei, dar ceea ce vroiam eu sa fac în continuare, pornind de la el, reprezinta aspiratia. Am vrut sa scriu acest roman în anul 1949, iar acest vis este pe cale de împlinire, din el nemairamânând de scris decât al doilea volum al «Delirului». Aceste doua romane, împreuna cu „Morometii“ vol. I si II vor constitui nu un ciclu, cu alte cuvinte alte romane care se pot citi si împreuna si separat, ci un roman constituit din patru volume, o tetraologie, între care «Delirul» vol. I si II vor fi romanele din interior, iar actualul volum «Morometii» II va constitui finalul acestei tetralogii. Poate ca ar fi fost mai bine sa se faca aceste declaratii la sfârsitul eforturilor, cu alte cuvinte, când si sfârsitul volumului al II-lea al «Delirului» va fi terminat, dar sper sa nu am nenorocul sa nu termin acest volum ultim si tetralogia sa ramâna neîmplinita. [...].“
Nu l-a scris asadar, în 1949 si bine a facut. „Delirul“ ar fi aratat în mod cert altfel. Asa ca a parasit pentru moment proiectul. N-a parasit însa ideea de a reveni în alt moment la el. A scris între timp „Morometii“, pornind de la o schita („Salcâmul“) pe care, din motive misterioase, n-o inclusese în volumul din 1948. A scris, apoi, alte carti („Risipitorii“, „Intrusul“, „Imposibila întoarcere“ etc) si, pe la începutul anilor '70, se arata foarte preocupat de un roman în care sa spuna adevarul despre tragedia prin care trecuse lumea româneasca între 1939-1945. Mi-a vorbit de acest proiect prima oara când a sosit la Paris, în 1971, de nu ma însel. Eram profesor la Paris-IV Sorbonne si am stat de vorba seri de-a rândul în cafeneaua „Grand Cluny“ din inima Cartierului Latin despre aspiratia lui de a scrie un roman de tip tolstoian. „Sunt dator sa scriu despre tragedia generatiei mele“, zicea el. Citise deja multe carti despre cel de Al Doilea Razboi Mondial si, în Franta, si-a procurat altele. Pe una dintre ele (cea scrisa de Shirer) i-am dat-o chiar eu, daca îmi amintesc bine. Tot atunci mi-a vorbit, cred, despre doua evenimente din biografiile lui Stalin si Hitler. Doua evenimente cu consecinte aproape identice: sinuciderea Nadejdei Alilueva, sotia lui Stalin si, similitudine stranie, sinuciderea unei femei (o verisoara) de care Hitler era foarte legat. Ideea prozatorului era ca aceste doua femei reusisera, cât timp au fost în viata, sa domoleasca accesele de cruzime ale celor doi mari tartori ai veacului XX. Disparând, tartorii s-au dezlantuit.
Am discutat mult pe aceasta tema. Aceasta poate sa fie adevarata cauza a teroarei? – întrebam eu prea putin convins de justificarea data de prozator – de aici a pornit delirul, este posibil ca sinuciderea a doua biete femei sa dezlantuie fiara din mintea dictatorilor?... Preda voia sa prinda cauzalitatile obscure ale psihologiei personajelor lui, chiar daca, în cazul de fata, personajele sale nu erau indivizi obisnuiti, cu o psihologie determinata, ci doi dictatori care au însângerat veacul lor... Intuitii de prozator, credinta creatorului epic ca „eroii“ istoriei pot fi cititi nu numai prin faptele lor, dar si prin miscarile interioare ale vietii lor complicate. Teza romanului „Delirul“ este, de altfel, ca orice om – oricât de neînsemnat ar fi – face istorie si ca istoria nu este, cum crede Tolstoi, creatia fatalitatii este, deseori, opera omului. Rolul lui în determinarea evenimentelor mari poate fi esential... O teza pe care prozatorul o dezvolta în roman. Pornind de la aceasta idee, Preda a scris cele doua scene epice (una care se petrece în cabinetul lui Stalin si alta care are loc în cabinetul lui Hitler), dar în roman (editia I) a aparut numai una (întâlnirea dintre Antonescu si Hitler). Cealalta – moartea Nadejdei Alilueva – a fost respinsa de cenzura. Scriitorul calculase acest refuz, îl programase chiar, cum marturisea el prietenilor sai pentru a putea salva alte episoade, mai importante în logica naratiunii... A salvat, de pilda, în urma unei dure târguieli cu cenzura, scena din cabinetul lui Hitler, acolo unde marele tartor se confrunta cu un mic dictator militar (Antonescu), inflexibil si demn (episod ce a fost deseori comentat si contestat) (x)...
Marin Preda gândea sa scrie, s-a putut deduce din marturisirea din 1975, „un mare roman“ – romanul vietii lui – care sa acopere istoria lumii românesti pâna la moartea lui Stalin (1953). N-a apucat sa scrie decât primul volum, cum se stie. Nenorocul de care se temea în 1975 l-a ajuns, din nefericire. Avea deseori presimtiri rele în aceasta privinta. De pilda, sa nu i se întâmple ceva rau si sa-i ramâna copiii pe drumuri, sa nu se îmbolnaveasca si sa nu mai poata scrie, sa-i revina nevroza de la sfârsitul anilor '50 si sa nu mai poata, iarasi, sa-si duca opera la capat. Într-un rând – aflam din „Jurnalul intim“ – a decis sa abandoneze definitiv literatura. Sa nu mai fie, adica, scriitor. S-a simtit deodata eliberat, senin, împacat cu lumea. O euforie care n-a durat însa mult. Scrisul are, totusi, destinul lui. Asa ca îndoielile, spaimele, presimtirile au revenit în galop. Prozatorul a început prin 1973 sa se documenteze asupra evenimentelor din 1939-1944, desi pe unele dintre ele le cunoscuse direct (se vede acest lucru din caietele ssalet de atelier). Nu era suficient, voia sa patrunda, prin intermediul presei si al documentelor aduse de istoriografii epocii, în culisele marii istorii.
Când a aparut, romanul a avut un rasunet nemaipomenit. S-a zvonit numaidecât ca este vorba de o comanda facuta de Comitetul Central si rauvoitorii prozatorului (multi si neobositi) au speculat aceasta ipostaza. O ipostaza, pot sa spun, totalmente falsa. Preda nu era scriitorul care sa intre în asemenea combinatii. Au aparut, apoi, primele reactii internationale. S-au suparat întâi sovieticii pentru ca „Delirul“ ar fi încercat sa reabiliteze figura dictatorului militar Ion Antonescu, s-au enervat, apoi, nemtii (ma rog, gazetarii de la „Der Spiegel“), care decodasera naratiunea lui Preda în acelasi sens. În fine, nici în tara romanul n-a convins pe toata lumea. I-au fost reprosate erorile estetice lânga gravele erori ideologice. Toate acestea au avut ca efect cresterea interesului marelui public pentru acest roman care încerca sa prezinte o istorie traumatizanta pentru români în alt chip decât o prezentase pâna atunci istoriografia oficiala. Am luat atunci apararea romanului (n-am fost, se întelege, singurul) si încerc sa-l apar si astazi, spunând ca, înainte de a fi vorba de istorie, este vorba de fictiunea unei istorii dramatice si ca romanul traieste prin alte elemente decât prin ideologia lui care oricând poate fi discutata, contestata sau acceptata partial sau integral.
Discutia nu s-a încheiat nici azi. În momentul în care ma pregateam sa scriu acest eseu, deschid cartea recenta a lui S. Damian, „Zbor aproape de pamânt“, si observ în sumar titlul unui mic studiu care îmi da deja o sugestie despre punctul de vedere al criticului: „Mersul îndarat (Posteritatea lui Marin Preda)“. Îl citesc si-mi dau seama ca autorul (un critic pe care îl pretuiesc si cu care am lucrat multa vreme în redactia „Gazetei literare“ si, apoi, a „României literare“) nu si-a schimbat opiniile despre aceasta carte care, dupa el, sufera ca toata literatura de inspiratie urbana a lui Preda de „superstitia extinderii“. Am polemizat cu el pe aceeasi tema pe la începutul anilor '90 si, cum ziceam, constat acum ca nu si-a modificat judecata ideologica si estetica, nici despre „Delirul“ nici despre „Cel mai iubit dintre pamânteni“. Criticul e de parere ca Preda a facut mari concesii sistemului totalitar, înfatisând în culori pozitive chipul lui Antonescu. Accepta ca Marin Preda este un mare scriitor („în stare sa se înalte la capodopera“), dar ca, parasind linia „Morometilor“ (adica proza rurala), si-a maltratat vocatia, a devenit – în parte – complice si, mai grav decât orice – „a urlat cu lupii“... Acuzatie grava, acuzatie – dupa opinia mea – nedreapta. Nu-i locul sa dovedesc de ce. Voi încerca s-o fac altadata, cu toate documentele morale si estetice pe masa. Am facut-o deja în mai multe rânduri, dar, constat din nou ca, atunci când e vorba de literatura postbelica, fantasmele ideologice nu se risipesc usor. Nici fantasmele, nici umorile, suspiciunile criticii literare. Consult, de pilda, capitolul despre Marin Preda din cartea lui Eugen Negrici („Iluziile literaturii române“, 2008) si constat ca autorul „Delirului“ este integral contestat. Aflu de aici ca „Morometii“ (I) nu are valoare si ca reflectiile morale si sociale din „Delirul“ sunt „stânjenitoare, ca toate «filosofarile» prozatorului si ca aproape tot ce reprezinta, la Preda, portita de inteligenta preparata pe gustul criticilor si al cititorilor de elita ce trebuiau impresionati“... Ce-as putea spune despre aceste fraze nimicitoare, totalmente false, dupa opinia mea? Nimic înainte de a judeca, si noi, ceilalti, „fanii“ lui Preda (cum suntem deseori rusinati, insultati), cu mai mare atentie „portita de inteligenta“ a criticului care vorbeste în limbajul pietii de legume despre o carte de literatura. Comparând aceste doua texte, constat ca S. Damian îsi expune decent ideile, cu respect fata de opera literara, chiar daca nu este de acord ci ideile ei. Profesorul Eugen Negrici adopta, cum ziceam, un limbaj mai frust, nu se încurca în niciun fel cu nuantele. El este decis sa doboare toate miturile din literatura româna si mitul sau, mincinos, este în epoca postbelica Marin Preda. N-a reusit, pot sa spun, decât sa le confuzioneze... Efectul pozitiv (singurul, de altfel) este ca asemenea controverse întretin interesul cititorului pentru roman. Fac din el o „opera deschisa“, interpretabila si, deci, viabila...