Cum sa pierzi ceva, descoperind altceva – Dan Lungu, Cum sa uiti o femeie

articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28
» cultura literară »
Autor: CATALIN STURZA

Personajul celui mai recent roman al lui Dan Lungu, „Cum sa uiti o femeie“, este un tanar jurnalist din provincie a carui viata a intrat intr-un moment de deriva. Andi se misca printr-o lume sordida, care isi pune din plin amprenta asupra starii sale. Se angajeaza, plin de euntuziasm, la un cotidian oarecare, pentru a descoperi rapid ca singurul scop al presei este „sa ciupeasca“ ceva „malai“ de la potentatii zilei; in curand, Andi va ajunge intr-o situatie critica, trezindu-se fara bani, fara un loc unde sa stea, fara prieteni apropiati si, desigur, fara iubita. Tot ceea ce poate face este sa se lase purtat de voia sortii.



Jurnalisti vs neoprotestanti

Peste deriva lui Andi se construieste romanul, impartit in doua planuri temporale intercalate: unul al unui Eu, la persoana I, si altul al unui El, Andi, la persoana a III-a. Cele doua Eu-ri sunt una si aceeasi persoana, aici nu exista inca dintru inceput nici un dubiu. Intrebarea pe care si-o pune cititorul e de ce planul lui El e defazat in avans fata de cel al lui Eu si ce sens are aceasta miscare permanenta, inainte si inapoi, de la un capitol la altul. Pentru a primi un raspuns, va fi nevoie de rabdare si de multa atentie. Cheia sta in a urmari cum va evolua si incotro va duce criza tanarului erou.
Momentul cand toate certitudinile se prabusesc este foarte propice pentru o intalnire plina de semificatii. In viata lui Andi va aparea Set, un profesor de matematica devenit prezbiter adventist si om al lui Dumnezeu. Intalnirea e asezata la capatul unui sir de intamplari ce trece, in ordine inversa, printr-o ancheta jurnalistica despre sectanti, printr-o situatie dificila la ziar, legata de zgandarirea unui om de afaceri influent, prin pierderea garsonierei si prin despartirea, aparent fara nici un motiv, de Marga. Aceasta e o colega de ziar alaturi de care Andi a petrecut una dintre cele mai fericite perioade ale vietii sale. Romanul are doua repere cronologice fixe: despartirea de Marga, ce marcheaza punctul „mai rau de atat, nu se poate“ si intalnirea cu Set, sinonima cu „de aici incepe vindecarea“.
Primul plan temporal, acela al lui Eu, e strict delimitat intre cele doua momente, in vreme ce al doilea urmareste, in cea mai mare parte, viata alaturi de Set. Pentru ca, om al lui Dumnezeu fiind, Set ii va intinde o mana de ajutor lui Andi si il va lua sa locuiasca in apartamentul sau.
Evenimentele se succed, aparent, intr-un haos derutant. Andi se ciocneste de tot felul de personaje, de redactorul-sef burtos si poltron al ziarului unde lucreaza, de proprietarul infraenergetician al garsonierei, de un coleg de generatie, filosof si postmodern, care „sudeaza o bursa de alta“; fiecare intalnire are parte de unul sau de mai multe episoade dezvoltate. Personajele au, mai toate, cate o ticneala, proprietarul garsonierei, de pilda, e un infraenergetician crestin care vede aurele oamenilor. Dan Lungu stapaneste foarte bine caracterizarea prin dialog, insa figura sa favorita este comparatia metaforica. Iar Andi este doar in aparenta un tip logic si flegmatic; in realitate, e un ins prapastios, care vede lumea printr-o lentila metaforica, ce deformeaza si acutizeaza, in bine sau in rau, realitatea. Intr-un fel sau altul, Andi sfarsteste prin a scoate, din orice, o metafora. Cand e intr-o pasa optimista, e gata sa le dea dreptate tuturor ticnitilor si sa creada ca Universul este un mare spital de nebuni:
„Oamenii traiesc in lumi diferite, isi zise. Pentru unii totul e in ziar, pentru altii totul e in Biblie. La mijloc, o alta categorie de nebuni nu crede decat in carti. Stau in saloane diferite, dar sub acoperisul aceluiasi ospiciu. Fiecare se plange in secret, susotind pe la colturi, ca ceilalti sunt nebuni. Se intalnesc din cand in cand in curtea interioara, la o plimbare linistita sau stransi unul in altul, cand sirena ambulantei ii baga in sperieti“.
Episoadele dedicate personajelor pasagere, cu un rol secundar sau fara nici un rol in desfasurarea intrigii (cum ar fi  Flavius, filosoful bursier care trece meteoric prin roman) sunt dublate de flash-back-uri din fazele de inceput ale relatiei cu Marga, planurile temporale se rotesc non-stop, accentuind impresia de haos. La un moment dat, in roman sunt strecurate cateva pagini, la persoana intai, despre copilaria Margai (fata nu e numita ca atare, insa identitatea ei e implicita) care ar trebui, poate, sa explice decizia acesteia de a-l parasi pe Andi. E o incercare psihologica de lunga bataie, care nu-si atinge, neaparat, tinta. Asa cum si intalnirea cu Flavius ar putea sa marcheze polul entropic, autodistructiv al cartii, pe fondul justificarilor intelectuale sclipitoare, dar lipsite de fond, la polul opus fata de ordinea constructiva, sobra, pe care o intruchipeaza Set. A cauta, insa, in subsol asemenea intentii inseamna sa ii impui cartii o anumita grila de lectura, cu niste mize care nu pot fi, poate, subintelese.

Cand Eu se transforma in El

Aceasta grila porneste de la structura bipolara a romanului. Haosul evenimentelor e, in realitate, unul ordonat. Nu exista întâmplare, pare a spune, în final, Dan Lungu, totul are un sens. Fiecare plan temporal are tema sa predilecta. Momentul „Eu“ e marcat de inexplicabila disparitie a Margai, de numeroase flash-back-uri ce stau sub semnul resentimentelor si de degradarea existentei lui Andi, pe masura ce toxina afectiva ii sufoca sistemul. Aceasta faza e una prin excelenta entropica, autodistructiva. Momentul „El“ sta sub semnul intalnirii cu Set si e, dimpotriva, unul entalipic, regenerativ. Treptat, Andi pricepe logica crestina a lucrurilor, pe care i-o expune prezbiterul, si invata nu sa inteleaga, ci sa accepte. Acesta e, in fond, sensul titlului „Cum sa uiti o femeie?“: „Invatand sa accepti“. Odata cu impacarea, problemele lui Andi, lipsa locuintei si a banilor se vor rezolva, si ele, de la sine.
 Invatatorul e, desigur, prezbiterul Set, iar calea acceptarii este cea a crestinismului neoprotestant. Intalnirea dintre Eu si El, intre cele doua planuri de constructie poate fi decriptata, foarte usor, in paragraful urmator, decupat dinr-o discutie intre adventisti, intr-un moment de veselie din finalul povestii:
„Numai ca omul din lume are un Eu cu E, iar crestinul un eu cu e. Trecerea de la E la e se face prin El. Distanta de la E la e este cea dintre trufie si modestie, umilinta. Dar E nu intra asa usor la apa, ci printr-un proces plin de suferinta, prin care realizeaza cat e de slab si de pacatos si se caieste. E are planul lui, iar e intra in planurile Lui. E din Eu ii lasa loc lui E din El, restabilind prioritatile adevarate, adica eu si El. Atunci Paul spuse ca, asa cum intelegea el, atunci cand El apare in viata lui Eu, povestea lui Eu se transforma in cea a lui el si apoi in cea a lui eu“.

O rezolvare cu echivoc

Intriga e, de fapt, aceasta: un tanar ziarist parasit de prietena lui ajunge, treptat, sa se impace cu el insusi descoperindu-l pe Dumnezeu. Sau pe oamenii care cred in acesta. Nu e neaparat unul si acelasi lucru, si aici ne ciocnim de acele mize ale povestii ce nu pot fi, neaparat, subîntelese. „Cum sa uiti o femeie“ ar putea fi un titlu de fatada, un gest la deruta, romanul fiind, de fapt, despre „Cum sa-l descoperi pe Dumnezeu“. Andi pare, dintru inceput, un individ prea ironic si lucid pentru a deveni un membru „spalat pe creier“ al bisericii adventiste. Va intelege, desigur, ca pocaitii sunt niste oameni interesanti, pe seama carora circula multe barfe rautacioase si a caror imagine e, pentru cei mai multi dintre noi, una falsa, bazata pe o crasa ignoranta (vezi scena in care ciobanii ii biciuiesc pe Set si pe tovarasii sai, strigandu-le „Sa se duca in Palestina, in tara lor“). Dar nu lasa impresia ca ar fi genul care sa se converteasca. Pe de alta parte, e si el un membru al parcului uman, suferind, in propria sa exprimare, de „bube“ serioase pe suflet; altfel spus, e numai bun pentru „pocaire“. Iar paragraful cu care se incheie naratiunea la persoana intai, chiar in momentul de dinaintea intalnirii cu Set, pare sa indrepte lectura in acest sens: „Nici nu banuiam ca de a doua zi aveam sa fiu mai putin singur. Mai mult de atat, ca in curand voi putea vorbi despre „eu“ ca despre „el“, ca aveam sa incep s-o uit cu adevarat pe Marga“.
Dincolo de acest echivoc, Dan Lungu confirma, prin cel mai recent roman al sau, ca e un prozator inzestrat, stapanind cu multa inteligenta o constructie temporala dificila si explorand subiectul sensibil al unei revelatii religioase, in perimetrul cultelor neoprotestante, fara a face prozelitism. Desi registrul mizerabilist e omniprezent, „Cum sa uiti o femeie“ pluteste, cumva, pe deasupra lui, ridicand naratiunea la un nivel superior. Acesta e sustinut de trairile cat se poate de autentice ale lui Andi, de descoperirile si de revoltele sale si de un partener la fel de viu si de autentic, prezbiterul adventist Set.   

---