În Atlantida spiritului
articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Am scris aici cu mai bine de un an în urma, despre o excelenta carte a istoricului, eseistului si criticului literar Florin Faifer. Sub titlul „Pluta de naufragiu”, ni se înfatiseaza o suita de figurine, cu termenul autorului; adica de portrete ale unor scriitori, nu putini cu o opera remarcabila, pe care însa o posteritate nedreapta ori, pur si simplu, ignoranta i-a marginalizat sau i-a dat uitarii. Între cei pe care Florin Faifer i-a recitit si i-a fixat apoi în rame noi cu o pana vie, mereu inspirata, îl regasim si pe bucovineanul Traian Chelariu – „cerebralul”, cum îl caracterizeaza el, tragându-l la mal de pe „corabia naufragiatilor”. Un alt eminent critic si istoric literar, Mircea A. Diaconu, crede ca „Traian Chelariu, azi, nu mai este un autor care trebuie redescoperit, ci unul care trebuie citit. Si recitit”. Am reprodus din prefata pe care criticul sucevean o semneaza la volumul „În cautarea Atlantidei”, aparut sub îngrijirea sa, la Editura „Convorbiri literare”.
Prima editie a acestei carti dateaza din 1989, dupa ce, începând cu anul 1984, statuse mai mult timp la Editura Minerva. Avea sa fie tiparita la Editura Dacia. Cea la care ma voi referi acum este mult adaugita. Nu insist asupra odiseei ei , ci ma grabesc sa spun ca este vorba practic de un jurnal de idei, diferit oarecum de cel aparut în 1976 si intitulat „Zilele si umbra mea” (Editura Junimea). El cuprinde, de fapt, reflectii si microeseuri pe care Mircea Iorgulescu le considera „o revelatie pentru cugetarea morala si filozofica româneasca, pe deplin comparabila cu ceea ce a însemnat pentru proza publicarea povestirilor lui V. Voiculescu”.
Avem în aceasta carte ceea ce Mircea A. Diaconu numeste „Frânturi de gând” sau, cu o sugestie a lui Traian Chelariu însusi, „fragmente din purgatoriu”, în care conteaza – scrie criticul – nu atât adevarurile generale prinse în spiritul si litera lor, „ci fervoarea existentiala implicata în ele, ardenta trairii, asumarea cumva eroic-sceptica a existentei ca fapt. În realitate, nu e imposibil de reconstituit, daca nu un sistem, atunci un corpus de principii generale, aflate si ele în schimbare, pe care Traian Chelariu îsi fundamenteaza existenta (întâmplari concrete ale vietii sunt de recunoscut uneori în spatele cugetarilor), dar e inadecvat sa încerci o astfel de operatie – caci ceea ce conteaza cu adevarat este pasiunea trairii unui gând, a nasterii lui si a sondarii lui în ipotetic”.
Dar cine a fost Traian Chelariu? E necesar sa reamintesc câteva date privind biografia, mai bine zis destinul tragic al acestui ilustru intelectual bucovinean (1906-1966). Nascut la Hatna, Suceava, într-o familie modesta, învata la Liceul „Aron Pumnul” din Cernauti, studiaza apoi Literele si Filosofia la Universitatea din acelasi oras. Se specializeaza la Paris (scoala Româna de la Fontenay-aux-Roses) si la Roma, îsi însuseste 12 limbi straine, functioneaza ca asistent la universitatile din Cernauti, Iasi si Bucuresti, la disciplinele Psihologie si Logica. În 1950 este dat afara din învatamântul superior. Dobândeste cu mari dificultati, succesiv, postul de profesor la mai multe scoli. În cele din urma ajunge muncitor la Întreprinderea de Ecarisaj Bucuresti! În „Zilele si umbra mea” citim la un moment dat: „Am lucrat la Ecarisaj. Dupa-amiaza am tradus din Verlaine”. Din 1960, a functionat ca lector la Institutul Pedagogic din Suceava, dupa ce în 1958 fusese reprimit în Uniunea Scriitorilor la recomandarea lui Tudor Arghezi. A scris proza, teatru, poezie, eseuri, cronici literare si de arta plastica, cugetari, note de calatorie, studii de psihologie si pedagogie. A publicat mai multe volume în anii ’30 si i-au aparut postum câteva carti prin stradania devotatei sale sotii Ecaterina Chelariu. A sustinut saptamânal rubrica „Note germane” la „Universul literar”. Mare poliglot, a tradus din opera multor clasici ai literaturii universale. Ecaterina Chelariu, care a murit la o vârsta venerabila, (peste 90 de ani) a avut ca unic scop al existentei sale de peste trei decenii, cât a mai trait dupa moartea lui Traian Chelariu, punerea în adevarata lumina a operei si personalitatii acestuia: valorificarea manuscriselor, donarea unei biblioteci de o valoare exceptionala Filialei din Iasi a Uniunii Scriitorilor, peste care avea sa treaca urgia postdecembrista împutinând-o substantial (noroc ca cele mai multe volume sunt în limba germana, ceea ce i-a inhibat pe revolutionarii jefuitori, ca altfel disparea cu totul), ridicarea unui bust al scriitorului si profesorului în fata Universitatii „Stefan cel Mare” din Suceava (continuatoarea Institutului pedagogic), în 1995 (repede dat jos însa, fiindca îl încurca pe un ciocoi din conducerea institutiei sa-si parcheze masina!). În fine, si faptul acesta mi se pare tulburator în simbolistica sa, Traian Chelariu a fost modelul lui Marin Preda pentru memorabilul personaj Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pamânteni”, experienta sa de muncitor la Ecarisaj inspirându-i celui mai mare romancier român postbelic, între altele, terifianta scena a luptei cu sobolanii: „A doua zi echipa noastra se deplasa la uzina de tractoare. Aici sobolanii îsi faceau de cap, circulau nestingheriti prin sectii, mâncau sendviciurile muncitorilor, se urcau pe masini, speriau dactilografele prin birourile administratiei. Ni se povesti ca o functionara îsi scosese pantofii noi care o cam strângeau si îsi vazuse de lucrul ei si când la un moment dat îsi cauta cu picioarele pantofii sub birou gasi numai unul bun, celalalt fusese ros chiar acolo lânga ea de un sobolan. Alta avea un borcan cu dulceata în dulap, i se facuse pofta si vrusese sa ia o lingurita, deschisese usa mica a dulapului si vârâse mâna. În clipa aceea fusese muscata de unul care îi sari si în piept; lesina si în câteva minute i se rosi si i se umfla bratul pâna sus”. Urmeaza episodul distrugerii coloniei de sobolani. Dupa terciuirea scârboaselor vietuitoare, toti din echipa de ecarisaj se opresc la bufetul Tâmpa. Nimeni nu manânca, nimeni nu poate înghiti nimic decât tuica. „Dupa amiaza tata îmi dadu un telefon sa trec pe la el. «E adevarat, zise, ca lucrezi la deratizare?», ma întreba îndata ce sosii (nici nu ma lasa sa ma asez bine pe pat). A, da, parca uitasem, chiar la uzina lui fusesem sa distrugem colonia. «Da, e adevarat», zisei. «Si în alta parte nu puteai sa te angajezi?». «Nu, acolo am fost repartizat». «Si chiar ai întrebat daca nu se putea în alta parte?». «Chiar am fost avertizat ca daca nu primesc, n-am decât sa ma descurc singur. Bratele de munca nu se vor mai ocupa de soarta mea» (…) «Tu nu-ti dai seama, continua el, ca te faci de rusine?». «Nu eu ma fac de rusine, zisei, ci cei care nu vor ca închisoarea mea sa se termine. Sunt liber, dar de fapt sunt tot închis»”.
Traian Chelariu însusi, precum alti mari intelectuali, a ramas de fapt „închis” si atunci când de jure era liber. Temele cugetarilor si microeseurilor din „În cautarea Atlantidei” sunt diverse: morala, libertatea, politica, revolutia, statul, estetica, religia, idealismul, materialismul, socialismul etc. Lectura cartii este captivanta datorita, în primul rând, acestei varietati, dar e totodata si un exercitiu de gândire pe cont propriu, caci nimic nu e mai provocator decât gândul, ideea exprimate sententios. O lectura care se converteste într-o dezbatere tacuta din care nu lipsesc replicile urgente, chiar daca post-factum. Iata câteva:
„– Bietii oameni, toti cer libertate, iar când le-o dai, nici unul nu stie pentru ce este buna, ba, dimpotriva, fiecare simte ca aceasta libertate îl plictiseste sau îl face chiar rau si, drept prima masura pentru asigurarea linistii personale, se baga sluga la alt stapân. În fond, marile majoritati înteleg numai acest gen de libertate: libertatea de a te angaja mereu la alti stapâni.
– În persoana suveranilor iubiti, popoarele îsi iubesc propria lor suveranitate. Întru aceasta rezida si miraculoasa ascensiune a dictatorilor.
– Când vezi strada, îti vine sa spui: «Iata de ce nu trebuie sa faci nici un fel de politica». Dar când vezi strada esti obligat moralmente sa spui: «Iata de ce trebuie sa faci politica».
– O decenta a cuvintelor le interzice sa suporte vecinatati nepotrivite. Printre vecinatati cele mai penibile nu sunt cele ridicole, ci vecinatatile arogante. De exemplu: «Tovarasul ministru».
– Sunt oameni care, desi uriasi, se gasesc la posturi foarte modeste în viata sociala plina de nulitati cocotate sus, sus de tot. Când afli mai târziu ce rang le fusese atribuit ramâi rusinat. Si, totusi, acesti oameni mari nu trebuie sa se plânga niciodata. Ceilalti obtin numai surogatul maririi pe care o cunosc acestia. Eminescu e nemuritor. Ixigrec trebuia sa se aleaga membru al Academiei ca sa creada ca figureaza printre nemuritori. De altfel, Academiile sunt, de obicei, locul de întâlnire al celor ce nu mai pot muri, caci sunt morti.
– În afara de mama, care are o rara distinctie si duiosie în fizionomia cunoscuta din fotografia pastrata, Eminescu nu a avut în jurul sau femei care sa-l promoveze sufleteste. Diferitele Eufrosine din prima adolescenta au fost, se pare, marfa de bâlci; Veronica Micle – o femeiusca; Harieta, ca sora – geloasa ca o îndragostita fara nadejde, si Mite a cochetat în mod distins, desi nu mai putin lucid, deci vinovat, cu ispita de a fi în atentia unui poet despre care i se spusese ca este mare poet; însa doamnele gen Emilian nu i-ar fi putut produce decât scârba. Eminescu confirma adevarul ca situatiile si femeile nu sunt just împartite. si totusi, toate femeile acestea s-au ridicat în spiritual, sau s-ar fi putut ridica în spiritual prin Eminescu, chiar daca s-ar fi gasit si în mocirla.
–Orice s-ar obiecta, limba noastra româneasca are doua radacini mari: cea latina si cea slava. A pune temei numai pe una dintre ele e semn de prostie si pericol, caci tocmai în aceasta dubla masa a limbii noastre rezida puterea ei expresiva, registrul ei, volubilitatea, elasticitatea, claritatea si voalarile, luminile si necesarele-i umbre fara de care nici o adâncime nu este cu putinta.
– Caracterul e, deseori, confundat cu comportamentul asa-zis rectiliniar al cuiva, si deseori auzi afirmându-se despre cutare prost ca are caracter. Prostul însa nu are caracter, ci numai inertie.
– Am citit «Made in Germany» pe fabricate de cea mai precara calitate si «Copy right» pe «carti» publicate la Caracal.”
Când pleci din Bucovina – s-a spus – totdeauna cobori. Chiar si atunci când, precum Traian Chelariu, pornesti „în cautarea Atlantidei” si trebuie sa treci prin Germania, Franta, Italia. Darmite prin Caracal…