Cui i-e frica sa-l citeasca pe Caius Dobrescu?
articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28» cultura literară »
Autor: ILEANA RECEANU
Peste câteva luni se vor împlini doi ani de la aparitia celui de-al doilea roman al poetului, prozatorului si eseistului Caius Dobrescu: „Teza de doctorat” (colectia „Fiction Ltd”, Editura Polirom, 2007, 864 p.). În acest timp, în presa noastra culturala s-a scris despre carte scandalos de putin. Numarul recenziilor si cronicilor literare serioase dedicate masivului op (altfel favorabile) poate fi foarte bine decelat prin simpla elongare a degetelor unei mâini.
„Proiect experimental narativ”, „metafictiune supradimensionata”, „roman total”, „roman experimental”, „roman postmodern” care „se încadreaza deplin în schema «corintica» a romanului de succes al ultimilor ani, de la «Orbitorul» cartarescian pâna la «Teodosie cel Mic» al lui Razvan Radulescu”, „monstrum epicum” etc. (Antonio Patras, Ovidiu Pecican), romanesca „Teza” a scriptorelui, doctorandul Gheorghe (Gica) Ludu (purtând titlul complet si având ca subiect „Problemele dezvoltarii: o relectura la cumpana mileniilor”), coordonata de aulica nulitate post-decembristo-nomenclaturista acad. prof. dr. dr. doc. (em.) Octavian Tache, pare a fi avut, în mâinile majoritatii covârsitoare a cititorilor nostri profesionisti, exact aceeasi soarta ca aceea care o astepta, cu un caracter de fatala iminenta, odata ce a fost depusa pe biroul Lectorului Suprem, presedintele Înaltei Comisii (gratulate de doctorand cu toata simfonia de invocatii pioase ce se cuvin unei entitati imuabile): profesorul emerit, „cu luciditatea sa analitica, a trecut în zbor peste oceanul tezei de doctorat.” De altfel, nu s-ar putea spune ca doctorandul Gica Ludu ar fi fost neprevenit. Acelasi experimentat profesor coordonator Octavian Tache rostise deja limpede sentinta: „Ma Gica, ma baiatule, scrie-acolo, baga mare, tre’ sa umpli paginile-alea. [...] Bag-acolo, numa’ sa fie stiintific, ca îti spun io, nu mai sta nimeni în ziua de azi sa mai citesca ce zici tu pe-acolo.”
Slime & Jerk vs Mååmaje & Tååtaje
Romanul lui Caius Dobrescu împrumuta forma exterioara a unei teze de doctorat veritabile (însa intentionat-ironic expandata la dimensiuni „epice” de autor – cu precizarea necesara ca acest lucru nu poate fi deloc întâmplator într-o Românie etern populata cu o cantitate apreciabila de „autentice false teze de doctorat”, cum spunea, de altfel, autorul într-un interviu). „Teza de doctorat” e, asadar, un roman structurat formal pe cinci parti, fiecare din acestea cuprinzând mai multe capitole, care la rândul lor contin necesare subcapitole, purtând, toate, nume generice impecabil formulate în sonul pur al jargonului stiintific, veritabil limbaj de lemn arrière la lettre, si care, odata depasita starea initiala de perplexitate, trimit gândul cititorului fixat în mirajul umanioarelor la Lewis Carroll, Alfred Jarry, ori, la noi, într-o oarecare masura, la Cugler sau Urmuz. Iata câteva exemple: „Tomograful si tombola: saracia si morfodinamica relativa a dezvoltarii sectoriale în perspectiva multidisciplinara” (Partea Întâi); „Ariciul si vulpea: în jurul conceptului de «tranzitie» si al diferitelor sale instrumentari teoretice (Partea a doua); „«Dezolare» vs «dezvoltare» în teoriile institutionaliste (Capitolul III al Partii a doua); „Secretul lui Polichinelle sau riscurile si oportunitatile ohlo-globalizarii spectro-sistemice” (Capitolul IV al Partii a treia); „«Tranzitie» si «criza». De la «Sabia si Crizantema» la teoria «vitaminei culturale»” (subcapitolul 1 al Capitolului II al Partii a doua). Textul romanului e parazitat (cu intentie fals autenticista) de incipituri, climaxuri capricioase si concluzii, în acelasi jargon scientist, destinate simtului vizual al „sensibilei”, „auroralei”, „obnubilatei” Înalte Comisii, precum si de calculate inserturi care contin statistici, diagrame si procente inventate, în buna traditie a unei solide cercetari sociologice. Ca si cum toate acestea n-ar fi fost îndeajuns, trimiterile bibliografice fanteziste presarate la tot pasul în romanul-teza vin sa faca deliciul cititorului: Lovejoy & Pike, 1999; Siminie, 1973, Knife & Fork,1982; Spoon, 1991; Simmonson & Farts, 1996; Shame & van Guilt, 1978: 24-32; Slime & Jerk, 1978; Blowjob & Blowjob, 1993; Touraine & Tourette, 1970; Mååmaje & Tååtaje, 1969 etc.
O eterna victima a tranzitiei
În fond, „Teza de doctorat” este epopeea picaresca (ironica si auto-ironica, sarcastica si ludica) a evolutiei/devenirii constiintei turmentate si exasperate – deci secretoare de text defulatoriu – a uneia din miile de victime (privilegiate?) ale „tranzitiei” postdecembriste (întâmplator numita Gica Ludu) care ajunge la starea de constienta prin bilant autoreflexiv prelungit, consemnat cu o rabdare monumentala în fata calculatorului în care viata traita genereaza textul-confesiune: povestea de viata a doctorandului atins de morbul confesiunii eliberatoare, fost consilier al prim-ministrului Afloroaie, fost consilier al presedintelui Cristescu-Papumaru, fost redactor al televiziunii „Erasmus”, director al Teleuniversitatii „Barbu Paris Mumuleanu”, amic si victima a venalului politician Achim Cotor, în prezentul naratiunii manager, alaturi de americana Mebdh, al unei fundatii caritabile care are în grija un numar neprecizat de copii pusi pe sotii si pozne inombrabile.
Dincolo de textura sa complicata si deconcertanta pentru cititorul neprevenit (sau doar grabit), romanul este, în fond – pentru a prelua formula din acelasi interviu al autorului, aparut în „Suplimentul de cultura” din 17-23 noiembrie 2007 –, o „poveste”, „un combo de comedie cu thriller”, scris (pe portiunea sa cea mai consistenta) de Caius Dobrescu în Germania, la castelul Wippersdorf, lânga Berlin, unde – fapt nu lipsit de semnificatie – se spune ca fratii Grimm au cules basmul „Scufita rosie” („Cotidianul”, 25 iunie 2007). De altfel, cititorului aplicat (sau doar atent) al „Tezei de doctorat” nu-i vor scapa, cu siguranta, ancorele aruncate de autor în realitatea cea mai palpabila cu putinta, atunci când va descoperi în roman prototipurile reale ale multor personaje fictionale în jurul carora orbiteaza „povestea” lui Gica Ludu: Ion Iliescu (presedintele Cristescu-Plapumaru), Petre Roman (premierul Afloroaie), C.V.Tudor (Achim Cotor), Miron Cosma (Remus Racoare) si Marilena Nitu (Carmina), Gabriel Bivolaru (Aurel Ciubotariu) s.a. Intruziunea realului vine sa dea consistenta tribulatiilor vagante ale lui Gica Ludu, inducând în mintea cititorului o nota bine calculata de senzational si are, prin apelul la memoria recenta a acestuia, un indenegabil efect de seductie implicita. Remus Racoare are revelatia hamletiana a spectrului lui Eminescu în galeriile minelor din Valea cu Jepi; Gica are misiunea, trasata ferm de Achim Cotor, sa o spioneze profesionist pe Printesa Gratiela, fiica Împaratului Valentin (Iulian) al rromilor de pretutindeni – cel care descinde dintr-un simili-O.Z.N. generator de lumina orbitoare ce are echivalent posibil numai în consistenta incandescent-stroboscopica a coroanei sale imperiale; acelasi Achim Cotor, soseste mesianic, în marea scena finala, pe câmpul de la Valea cu Jepi calare pe un cal alb (coda con tutti) etc.
O carte de 1724 de minute
Prin urmare, care sa fie explicatia slabei reactii a criticii de întâmpinare la romanul lui Caius Dobrescu? Dincolo de efortul mental care ni se cere pentru descifrarea arhitecturii baroce a textului construit pe mai multe niveluri, i.e. diviziuni si subdiviziuni, etaje si subetaje narative, dincolo de polimorfismul înselator al semnificatului care trebuie demantelat cu rabdare si descifrat (iluzia oamenilor ca îsi înteleg propria viata, aflata în permanenta „dezvoltare” – nu întâmplator aminteste obstinatul doctorand, la începutul fiecarui capitol al „Tezei” sale ca „prezenta lucrare stiintifica are statutul de work in progress”), raspunsul potrivit îmi pare unul dezarmant de simplu: însasi masivitatea (fizica) a cartii. Am recurs, la sfârsitul lecturii romanului lui Caius Dobrescu, în calitate de cititoare de buna-credinta, la o operatie care ar putea fi etichetata de cineva drept maniacala: am încercat sa aflu, cu reflexul împrumutat al unui editor constiincios, numarul mediu de semne de pe pagina tiparita marunt, asa cum se afla, înmultind semnele grafice de pe orizontala cu numarul de rânduri. Am obtinut o medie de 2035 de semne grafice, cu spatii. Apoi, printr-o alta operatie simpla de înmultire, am obtinut numarul total mediu de semne grafice ale cartii: 1.754.170. Într-o editie cu pagina ceva „mai aerisita” romanul ar fi depasit 1000 de pagini. Pe de alta parte, este îndeobste cunoscut adevarul statistic ca un cititor atent, beneficiind de oarecare experienta, parcurge vizual-cognitiv o pagina de carte în doua minute. Cât timp îi este necesar unui astfel de cititor sa lectureze romanul lui Caius Dobrescu, într-o imposibila lectio continua? 1724 de minute, adica 28 de ore si 44 de minute. În plus, „Teza de doctorat” nu e un roman adresat cititorului obisnuit sa consume actul de lectura în alt loc decât la masa, aplecat asupra celor 864 de pagini cu creionul în mîna si a priori disposé à l’obéissance. Cui? Instantei auctoriale. Or, acest lucru poate sa deranjeze, poate provoca desteptarea unei reactii/instinct de autoconservare din partea lectorului onest, care nu vrea sa triseze, tradus prin alegerea doar a uneia din cele doua alternative: citeste sau nu citi (reactie care corespunde, în linii generale, solutiei fight or run, studiata de psihologia stresului).
Gica, magi(c)ster ludi
Cred ca autorul „Tezei de doctorat” a stiut foarte bine, de la bun început, ca scriind un roman „cult” îsi va selecta în mod automat o masa de cititori dedicati, dispusi (si dispunând de timpul necesar) sa urmareasca aventurile de picaro postmodern ale scriptorului locvace Gica Ludu la suprafata si în subteranele României postdecembriste: la mineriada, într-o grupare yoghina, în fratia secreta a Aurolacului, sau, mai ales, în propria sa memorie – ca în fermecatoarea poveste-alegorie istorisita copiilor de la Fundatie, strînsi ciopor în jurul blajinului performer, cea despre nobilul neam al pionezilor. Tot asa, am convingerea ca autorul a mizat în primul rând pe un succès d’estime mai mult decât pe unul de public. Un alt romancier, mai pragmatic, dar nu neaparat mai integru, ar fi putut sa dispuna imensa cantitate de material brut cel putin într-un triptic narativ cu balamale detasabile, inducându-i cititorului o senzatie de victorie temporara si, implicit, de expectatie febrila, ca în binecunoscuta strategie a mamelor care, dorind sa administreze copiilor meniul complet, recurg la producerea de „soldatei”, pe care acestia îi devoreaza fara mila, vizibil încântati.
Sfatul versatului profesor emerit Octavian Tache – neluat în seama, din pacate, de Gica – era, de altfel, cât se poate de explicit: „Ma Gica, te-am vazut, te stiu, esti baiat destept. De ce nu pui si tu mâna sa-ti faci un doctorat? Scrii si tu, acolo, o suta cincizeci de pagini ss.m.t. Vii la mine, te rezolv eu. Ce, vrei sa ti-o ia toti prostii-nainte?” În schimb, corpo-lentul Gica Ludu, jocularul suferind de flatulenta gargantueasca, bonomul poreclit cu instinct infailibil de gli putti de la Fundatie „Mr. Bear” (cu r, nu cu n), se lasa purtat pe apele Mnemosinei pe mai bine de 1000 de pagini, care cresc una din alta în „dezvoltare organica”, si pe care „gladiatorul” Gica le tasteaza, litera cu litera, tenace, privind mereu în ecranul monitorului. De altfel, în latina ludus însemna „joc”, dar si „scoala”. Gladiatorii erau învatati sa lupte de lanistae într-un ludus, iar întrecerea la care participau, în epoca Romei Imperiale, se numea de asemenea ludus. Ludi erau, apoi, si jocurile romane publice închinate zeilor – dar nu fac oare membrii Înaltei Comisii figura de zeitati sempiterne?
Ce-ar mai ramâne de spus
Fireste ca e imposibil sa condensezi în câteva rânduri impresia intens remanenta, dupa ce ai parcurs o carte de dimensiunea fizica si, mai ales, intelectuala pe care o are romanul lui Caius Dobrescu. Având cunostinta acestui fapt, mi-am propus un survol într-un aparat usor care sa semnaleze, pe un banner atasat în prelungirea ampenajului orizontal al acestuia, ca ecoul produs de „Teza de doctorat” în constiinta criticii literare contingente reverbereaza insuficient si trebuie negresit amplificat. Astfel, este foarte posibil sa aiba dreptate Cristina Timar, în cronica dedicata romanului în nr. 11-12 din 2008 al revistei „Vatra”: „o cronica a tranzitiei, uriasa sinteza a postcomunismului românesc, «Teza» lui Caius Dobrescu ar putea pune capat cu brio unei întregi literaturi create în jurul fenomenului”. Sunt, apoi, cu totul de acord ca, scriind teza de doctorat, Gica Ludu îsi descopera vocatia confesiunii si se releveaza siesi si, deopotriva, cititorului ca o supra-constiinta. Într-o lume inconsistenta, mercantila, atomizata imund în urma vidului produs de pierderea reperelor morale, ratacind bezmetica între cele doua extreme: bordeiele saracilor si palatele celor puternici, sub unica guvernare a legii darwiniene a selectiei naturale, Gheorghe (Gica) Ludu afla mântuirea si antidotul împotriva imposturii alaturi de Mebdh si de copiii de la Fundatie: „lepriconii”, „trolii”, „cobolzii”, „mini-anarhistii” care bântuie prin casa, îi pun pasnicului Gica guma de mestecat pe scaun, îi umplu noaptea fata cu pasta de dinti, îl trag de barba, de gene si sprâncene, de parul de pe piept, îl împing în somn cu jumatate de trup în debara, inventeaza „bomba cu bulion” s.a. Doctorandul nostru se salveaza prin memorie si prin vocatia proaspat descoperita a paternitatii, în general. În aceasta lume, Achim Cotor, presedintele Cristescu-Plapumaru, Remus Racoare, Aurel Ciubotariu, Împaratul Valentin, Printesa Gratiela et alii n-au ce cauta. Ramân, pentru totdeauna, ecranati de vraja puternica a Inocentei, inofensivi, goliti de sens, sortiti sa vegeteze ante portas.
Judecând dupa siajul produs printre receptorii calificati, a caror meserie se presupune ca e sa citeasca fara a se descuraja, dupa un asemenea tur de forta (cum se prezinta romanul lui Caius Dobrescu), care ia cititorul la palme corectionale, dar si în palme tandre, dându-i, la un moment dat, senzatia ca este un titirez rasucit în mâna auctoriala si, mai ales, dupa ce te simti prins în vortexul narativ al prozatorului, spaghettificat si apoi eliberat întreg, îti dai seama ca daca Thomas Pynchon ar fi scris, prin absurd, în România, n-ar fi avut nici macar soarta antuma pe care a experimentat-o James Joyce, în Anglia, cu al sau „Ulysses”.