(II) Noi si-ai nostri

articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28
» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

Exista în romanul ultim al lui Ioan Lacusta, pe lânga palierul realist si proiectul de distorsionare satirica, un al treilea plan, urmarit de prozator în aproape toate fictiunile sale. E un plan al psihologicului încadrat social si deci ilustrativ pentru unul sau altul dintre tipurile caracteristice de cetateni post-caragialieni. Personajele sunt vazute din afara lor, în succesiunea de episoade si scene în care sunt angrenate, ca si în parantezele ce întrerup cursul intrigii pentru a o documenta biografic. Autorul tine bine în mâna întreaga colcaiala, valmasagul de fapte din trecut si din prezent ori referirile (întotdeauna exacte) la un episod deja consumat, si vazut ulterior dintr-un alt unghi. Ioan Lacusta nu se lasa furat nici de peisajul uman – sau diavolesc – conturat, nici de secventele derulate si întrepatrunse într-un montaj remarcabil. „Replace all (Colcaiala)” este, în mod evident, un roman încheiat si finisat, oferit ca atare cititorului. Fara bruioane si fara parti descleiate, asupra carora autorul ar fi revenit, daca ar mai fi avut timp...



Revenind la planul psihologic, care mi se pare esential în roman, sa observam strategia autorului de a-l utiliza si modula. Când si cum se manifesta profilul psiho-moral al unui ins? În tot ceea ce face si spune. Dar daca faptele cer un anumit interval al acumularii pentru ca personajul sa se lase definit de ele, replicile pe care le da si discursurile pe care le tine îl pot proiecta în pagina cu o expresivitate apreciabila. Ioan Lacusta preia un procedeu dramatic si-l introduce în fluxul prozastic, însa nu pentru a face sa avanseze actiunea. Invers decât în piesele de teatru, în romanul de fata discursurile suspenda si amâna actiunea propriu-zisa. Ele dobândesc o dinamica proprie si o întindere semnificativa, fiindca autorul a sesizat potentialul caracterologic formidabil al confesiunilor si peroratiilor nesfârsite.
Desfasuratorul existential poate fi accidentat, sinuos, contradictoriu. Discursul personajelor e în schimb omogen si chiar holistic. În aproape fiecare secventa, în hipercorectitudinile si etimologiile populare, în tratarea cu pretiozitate a termenilor considerati banali, în toate marcile discursive se lasa ghicita conditia sociala a personajului, deopotriva cu ambitia lui de a o depasi. La usa lui Caragiale, Ioan Lacusta îsi aude exceptional eroii limbuti, facându-i sa vorbeasca si iar sa vorbeasca pentru a se auto-reprezenta.
Ambitia prozatorului „optzecist” merge însa si într-o alta directie. În câteva rânduri, confesiunile derapeaza, îndepartându-se de profilul psihologic abia închegat si de uzul social. Discursul devine o pasta groasa, un amestec grotesc de ambitii si regrete, pulsiuni si complexe. La suprafata paginii iese dinlauntrul unui personaj, ca dintr-un canal cu ape menajere, tot ceea ce zace în subconstientul unui biet „om de bine”.
Fara exageratiune, prin aceste sonde plasate în adâncul tulbure al personajelor, romanul lui Ioan Lacusta nu e mai putin abisal decât cele, consacrate astfel, ale lui Nicolae Breban. Sa vedem o mostra: „Cât a lipsit Macatist, eu nu l-am uitat, dar mi-am spus ca daca tot a venit dreptatea pe care o astepta tot românul a venit si momentul sa ma refac la Facultate, care am vrut mai demult dar tot nu s-a putut, ca chestia aia cu eliminarea din toate facultatile a tinut pâna la revolutie pentru mine, nici nu ma mai interesa la o adica, dar asta-i alta discutie, dar acum la libertate era o chestie de ambitie si de reparatie morala, mai ales când am vazut ca toti repara care ce putea, pe unde apuca, eu de ce sa nu repar, mai ales ca doctorul Wintris deschisese o universitate ecologica si m-am dus ca ma cunostea, i-am povestit ca la tatal meu toata suferinta ce-am avut si umilinta ce am avut de îndurat de la comunisti si securisti de când m-a dat afara din Facultate si persecutia ce am suferit, mai aveam actele, i-am aratat totul si i-a placut si m-a apreciat cât m-a ascultat si la urma m-a înscris direct în anul trei de Facultate, nu eram decât eu în tot anul, dar spunea ca în felul asta poate sa deschida si sa tina anul si chiar l-a tinut si dupa doua-trei luni au început sa mai vina si altii de prin alte parti, cu probleme, ca si ei patimise si se daduse anunt ca daca fusesesi persecutat asa ca mine puteai sa te înscrii direct în anul de care aveai nevoie si daca m-am înscris si am urmat am fost prima absolventa din prima promotie de la Facultatea de la Universitatea ce-o tine Wintris care a luat si sanatoriul mai apoi si a luat si orezariile de pa vremuri care facea pentru gospodaria de partid orez de mânca dictatura si tot ceceul si când s-a întors Macatist eu eram studenta pe terminate si n-a mai zis nimic, a înteles si el ca lumea se schimba pe alta fata, chiar de era tot oamenii aia, dar acuma se vedea ce ziceau ai mai batrâni, ca sa te fereasca Dumnezeu de câte fete are românul, ca oricum ai da-o el tot cu fata-n sus cade si cu gura deschisa sa te-njure. La un an dupa ce terminasem Facultatea si luasem si diploma, ca costa ieftin o diploma pe vremea aia, cu o mie cinci sute de dolari îti facea chiar profesorul de-l aveai lucrarea pe care o voiai, acum s-a mai schimbat lucrurile, e mai industrial, e mai multi care trage de bietul student pâna se vede si el cu o diploma, a crescut devizul, se cere pretentii de stiinta mai multe, umbla râma pâna si la rectorat daca studentul vrea sa se dea si la masterat sau de-o bursa p-afara, comisii peste comisii, a prins românul care studiaza boala comisiilor, chestia buna e ca nu te mai cheama la cursuri nici de frica, dai saramura toata si p-orma te duci si iei diploma, poti sa trimiti salaii si pe internet am auzit, e o chestie de-asta mai practica, sa nu mai streseze studentul, nici nu trecu anul si a aparut momentul fatal al destinului meu” (pp. 274-276).
Monologul Horcitei candelareasa, care s-a tinut cu soferul lui Goncea, Macatist zis Claxon, „si-acuma e doamna la cimitiriul de-l tine tot alde de-ai lui Brandaburlea”, este de nestavilit. Tine un capitol întreg (penultimul) si joaca pe mai multe planuri: suplimentare sau confirmare de informatie epica; reverberatie a epocii noi în constiinta, ca si în enteresul unui personaj din media statistica si antropologica; în fine, proiectare, prin confesiune, a tot ceea ce ocupa mintea si sufletul unei oarecare femei.
În postfata, Bogdan-Alexandru Stanescu face observatia fina ca „Goncea, Brandaburlea, Tomnea (intelectual, de altfel) si întreaga menajerie ascultata de Lacusta sunt nu numai personaje, ci stileme ale unui discurs amplu, necrutator, asianic”. De acord cu participatia personajelor, cu tot cu numele lor (Afinoghiu Bacanel-Obanceanu, Jambirica Brandaburlea, Tacsil Burtancureanu, Sevrolet si Ohaia Micigana...), la acest supradiscurs satiric, cu efecte caricaturale, adesea, memorabile. Pe de alta parte însa, prin sondarea profunda a psihologiilor si devoalarea lor, în adevarate turbioane de verbozitate, personajele îsi recapata dimensiunea de adâncime. Ce le-a luat cu o mâna (a satiricului), autorul le da înapoi cu o alta. Si anume, acea umanitate urmarita, explorata minutios de Ioan Lacusta în prozele sale.
Spuneam ca toti indivizii din roman sunt varietati sau virtualitati ale Securistului. Inclusiv profesorul Tomnea, personaj aparent luminos. Toti sunt de-ai lui Goncea, mai mult sau mai putin, constient sau nu. Dar reciproca îmi pare de asemenea valabila. În prima si ultima instanta, si Goncea este dintre noi, de-al nostru. Nu cade în afara umanitatii. O exprima bine, la capatul ei de abjectie.
Demonicul pur constituie un capitol separat, asa zicând, al romanului, desi facut sa interfereze cu vietile bietelor personaje. Aparitiile si disparitiile diavolesti sunt figurate cu o siguranta de mare prozator. Atât de bine se insereaza diavolii în banalitatea cotidiana pe care urmeaza s-o dizolve, încât oamenii nostri intra în conversatie cu ei, dau si primesc sfaturi, se bucura ca au cui sa-si verse ofurile. Si deodata, un declic în scena dialogata: când demonul îsi arata (la figurat sau la propriu) coarnele, omul o ia razna. Pâna si redutabilul parinte Bancila, care crede, saracul!, ca i-a putut veni de hac Aceluia: „...Acum, privindu-l pe insul din fata sa, care continua sa horcaie si sa se agite, popa Bancila izbucni cu naduf:
– Vezi ca ti-am venit de hac?! Credeai ca mult o sa ma mai chinui? De dimineata ma tot ispitesti, da uite ca acum te-am prins! Zvâcni bucuros si se protapi chiar în dreptul aceluia, facându-si înca de câteva ori cruce. Îngâna chiar si un imn de slava. Dadu sa cadelniteze, balanganindu-si mâinile. – Dom’le, te rog, aer... horcaia acela. Am aici, la piept, o cutiuta... O tableta... Mor... Popa Bancila îi prinse ultimele cuvinte. – Mori, satano, mori, ca puterea crucii te-a biruit. Înfrigurat, începu sa bata matanii, psalmodiind tropare alandala, de slava si bucurie a biruintei. Acela mai horcai o vreme, apoi dadu ochii peste cap si se linisti. Chiar în clipa aceea controlorul deschise usa compartimentului, cu un entuziasm pitigaiat: «Biletele la control!» Popa Bancila, urcat pe bancheta, facea întruna cruci si matanii, aproape topaind într-un înfocat joc dupa psalmodiata bucurie a crucii biruitoare. Acela, cu ochii larg deschisi, cu gura cascata, parea ca-l asculta bucuros nevoie mare.” (p. 108).
„Replace all (Colcaiala)” ne arata ce am pierdut prin disparitia lui Ioan Lacusta. Nu doar un om deosebit, discret, de un rar bun-simt, ci si un prozator de prima marime aflat, la saizeci de ani, în plina putere creatoare...    

---