Empirismul luminat

articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28
» cultura literară »
Autor: ANDREI TERIAN

Pentru cine nu îl cunoaste pe Paul Cornea (presupunere, fireste, absurda pentru orice intelectual cât de cât interesat de critica, istorie si teorie literara), cele 23 de comunicari cuprinse în volumul „Delimitari si ipoteze“ ar putea constitui o introducere numai buna. Regasim aici, înainte de toate, calitatile celui care a scris „Originile romantismului românesc“ ori „Interpretare si rationalitate“: un profesionist desavârsit, de o acuratete impecabila a informatiei si de o precizie aproape maniacala a expresiei; un hermeneut care conjuga exemplar „aproapele“ analizei de text cu „departele“ cadrelor istorice; o inteligenta mereu vie, care iubeste speculatia hi-tech, dar îi uraste pe speculantii de sofisme; si, nu în ultimul rând, un excelent causeur, care se pricepe sa sufle ironic colbul de pe cronicele nu foarte batrâne (precum în relatarea „sarbatorii revolutionare“ din 6 septembrie 1848), dar si sa portretizeze cu acuitatea unui David Lodge vedetele umaniste ale universitatilor occidentale din ultimele decenii (e greu sa uiti, dupa lectura volumului, ipostaza unui Robert Escarpit ridicând paharul cu vin rosu de Bordeaux si reiterând deviza oricarui comparatist: „Gustati si comparati!“).


De altfel, în compania ultimilor Paul Cornea pare a se simti cel mai bine. si nu doar prin afinitati editoriale ori institutionale, precum calitatea de fost vicepresedinte al Asociatiei Internationale de Literatura Comparata. Ceea ce îl apropie pe octogenarul bucurestean de Robert Escarpit, Hans Robert Jauss sau Siegfried Schmidt este, dincolo de o mai veche amicitie, o mentalitate comuna: Paul Cornea discuta cu ei de la egal la egal, fara complexele de inferioritate ale esticului, dar si fara parvenitisme de midineta în genul „uitati-va, Umberto Eco e pretenar cu mine!“. În definitiv, cea mai buna dovada în acest sens sunt chiar textele cuprinse în volumul de fata: dense fara a fi gongorice, scrise pe un ton de o politete ireprosabila, dar nu fara disocieri taioase, agreabile prin insertia unor exemple autobiografice ori extrase din experienta cotidiana, dar fara a derapa în frivolitate si, mai ales, fara a pierde  din vedere (ipo)teza centrala, ele ne ofera un preview al modului în care vor arata revistele noastre academice peste câteva decenii. Si, totodata, o vedere de ansamblu asupra modului în care a evoluat gândirea lui Paul Cornea în ultimii 35 de ani, prin tranzitia de la sociologismul începuturilor catre teoria lecturii si hermeneutica, nu fara a poposi pe parcurs prin diverse halte numite structuralism, constructivism empiric, istorie a mentalitatilor sau studii culturale. Or, din acest punct de vedere, „Delimitari si ipoteze“ constituie un raccourci al teoriilor si metodelor criticii occidentale din ultima jumatate de veac, pe care Paul Cornea le recepteaza cu bucuria primei întâlniri, dar si cu scepticismul celui care stie ca pasiunile exclusiviste, care trec drept virtutile cardinale ale vietii de familie, constituie unul dintre principalele vicii ale vietii intelectuale.

Luminisme si romantisme

Ce-i drept, în ciuda faptului ca (auto)reflectia critica strabate întregul volum, nu toate cele 23 de studii ale cartii sunt „teoretice“ în sensul strict al termenului. Astfel, primele doua sectiuni constituie, de fapt, extensii ale preocuparilor din „Originile romantismului românesc“. Temele sunt, fireste, eclectice, iar scopurile variate. Daca exista, totusi, un centru de greutate al primelor sapte eseuri, atunci el ar putea fi aproximat prin reprezentarea evolutiei literaturii noastre ca o perpetua „ardere a etapelor“, care genereaza, dupa Paul Cornea, „doua tipuri de consecinte“: mai întâi, „o anume destructurare a curentelor (care se dovedesc mai flexibile, mai eterogene decât cele similare din Apus)“; apoi, „o proliferare a mixajelor si coexistentelor de tendinte opuse (preromantice, neoclasice si romantice; realiste, romantice si simboliste), care dau o imagine destul de pestrita a câmpului literar“. Cum ar putea fi însa conceptualizat din unghi istoric acest tablou discontinuu? Alternativa nu e deloc usoara si ea ar putea fi rezumata în felul urmator: fie continuam sa operam tale quale cu marile curente/concepte ale literaturii si criticii europene, însa atunci literatura noastra va fi condamnata la un perpetuu anacronism (daca nu chiar „acronism“, pentru ca, oricât am focaliza directiile din câmpul nostru literar, ele nu se vor suprapune nicicând perfect peste liniile de forta ale Vestului); fie încercam sa redefinim conceptele criticii occidentale pentru a acoperi o plaja empirica mai vasta, dar în acest caz riscul, usor de intuit, ar fi acela de a supradimensiona valoarea Estului si de a deraia astfel în protocronism.
Meritul lui Paul Cornea e de a fi oferit o cale rezonabila de iesire din aceasta aporie. De pilda, în cazul iluminismului, el disociaza între un „câmp semantic“ al termenului („Luminile“ ca „ideologie“ definita de anumite trasaturi comune) si o „functiune istorica“ a sa („luminismele“ ca fundal socio-istoric, ca epoca de tranzitie de la feudalism la capitalism), pentru a atribui apoi culturilor din Estul Europei aceasta ultima proprietate, care face ca ideile Luminilor sa nu mai fie puse în serviciul fraternitatii universale, ci în slujba emanciparii nationale. Însa eseul cu miza cea mai ridicata din primul grup tematic e, fara îndoiala, „Din nou despre romantismul românesc (post-scriptum dupa 20 de ani)“. Cel putin doua elemente merita retinute aici. Mai întâi, explicatia oferita succesiunii inverse a paradigmelor în cadrul romantismului nostru, unde asa-zisul Low Romanticism se manifesta înainte de High Romanticism, si nu dupa el, asa cum se întâmpla în Vest. Paul Cornea se declara împotriva ipotezei Nemoianu-Manolescu, care, reducând pasoptismul la o mentalitate de tip Biedermeier, tinde sa devina în momentul de fata conceptia „oficiala“ în abordarea romantismului autohton. „Delimitarea“ lui Paul Cornea e pertinenta („Conceptul acopera oricum la Senglé si Nemoianu o faza de declin, un epigonism, pe când pasoptismul e un început de drum, o renastere, o palingenezie“) si ea ar merita, daca nu o acreditare nemijlocita, cel putin o redeschidere a dosarului respectiv. Un argument similar e folosit si în cazul modernitatii lui Eminescu, problema delicata, care, pâna la data primei publicari a studiului (1992), fusese tratata serios doar de catre Edgar Papu (cu, însa, multe observatii discutabile) si Ioana Em. Petrescu (lucrarile lui Caius Dobrescu si Nicolae Manolescu sunt, cum se stie, de data mai recenta). Cât despre Paul Cornea, el propune afilierea la „postromantism“ a operei eminesciene, pe care o sustine prin „purificarea“ si „critica limbajului“, dar mai ales prin „constiinta imposibilitatii vreunei reconcilieri cu alteritatea unui univers nici macar ostil, mai ales indiferent, sentimentul acut al zadarniciei sub un cer gol, dezertat de zei“. Ipoteza e, fara îndoiala, seducatoare; ramâne însa de vazut cine se va înhama la un studiu extins al problemei...

Cearta cu relativismul

Al doilea grup de eseuri, ceva mai eterogen, vizeaza felurite concepte, metode si practici ale criticii contemporane, precum canonul, istoria literara, teoria lecturii ori conceptiile unor S. J. Schmidt, Gilbert Durand si Northrop Frye. Oricum, în toate aceste situatii, Paul Cornea se face avocatul unui empirism luminat, mefient fata de arhitecturile conceptuale care plutesc în aer si atent fata de detaliul textual sau istoric; cu toate acestea, el nu devine astfel un pozitivist chitibusar, ci ramâne si aici un „practician al teoriei literare“ (cum singur se defineste), care stie sa mânuiasca imbatabil definitia, silogismul si analogia. Semnificativa sub acest raport e critica teoriilor lui Gilbert Durand, care cedeaza prea usor seductiei unei mitofilii nebuloase (atingând un anticlimax dezolant în „Science de l'homme et la tradition“, unde proclama sfârsitul „omului socratic“) si pe care Paul Cornea îl contracareaza aratând ca „nu suferim din cauza ratiunii în exces, ci mai degraba din cauza recurgerii insuficiente la serviciile ei“. Totusi, cele mai eficiente „delimitari“ ale volumului ramân de ordin empiric. Astfel se întâmpla în studiile consacrate canonului si istoriei literare, unde, pe lânga „modelul piramidal“ pe care îl propune în abordarea primului concept, Paul Cornea ne ofera suficiente motive pentru a abandona doua dintre prejudecatile curente ale criticii noastre: aceea ca edificiile canonice ar fi operele singulare ale unor critici „inspirati“ (când, de fapt, „rezultatul luptei scanonicet depinde, precum cotatiile la bursa, de jocul imprevizibil al pietei“) si aceea ca în Occident, si mai ales în S.U.A., canonul ar fi fost pulverizat de feluritele tipuri de relativism (or, examinarea câtorva istorii si antologii americane de prestigiu îl conduce pe autorul „Regulii jocului“ la concluzia ca „perspectiva unei rasturnari catastrofale a canonului este departata, foarte departata, aproape de neimaginat“).
Cu toate acestea, cearta cu relativismul – îndeosebi cu varianta sa extrema, de „relativism radicalizat“, construit dupa sloganele „este interzis sa se interzica“ sau anything goes – constituie nu doar materia unui ultim grup de eseuri („Criterii de identificare a operei literare si initiativele interpretarii“, „Provocarea relativista si întelegerea Celuilalt“ si „Homo seriosus sau homo rhetoricus? Între alternativa si impas“), ci un veritabil laitmotiv al cartii. Evident, Paul Cornea nu e un esentialist intratabil, ci adeptul unui model plural si flexibil, care sa substituie logica lui sau-sau prin aceea a lui si-si. Or, din aceasta perspectiva, cred ca ar trebui facute câteva observatii. Mai întâi, ca niciunul dintre promotorii de prima linie ai relativismului contemporan nu poate fi redus la schema vulgara a lui anything goes. Daca, de pilda, chiar Paul Cornea reaminteste pilda „pocaintei“ Derrida din „Limited Inc.“, cred ca pe o asemenea lista ar trebui inclusi si Richard Rorty, care sustinea ca nicio justificare a valorilor nu se poate face decât dintr-un unghi etnocentric (în sensul comunitar, nu nationalist al termenului), si Stanley Fish, care scria undeva urmatoarele rânduri: „Faptul ca nu exista un standard al adevarului independent de un anume set de credinte nu înseamna ca nu putem sti niciodata cu siguranta ce e adevarat, ci ca întotdeauna stim cu siguranta ce e adevarat (deoarece suntem întotdeauna prinsi într-o credinta sau într-alta), chiar daca ceea ce stim cu siguranta se poate schimba daca si când se schimba credintele noastre.“ Care ar fi, atunci, „radicalii“? Mai întâi, o mare parte a vulgului, precum liceenii francezi – exemplul îi apartine lui Paul Cornea – care au scris la examenul de bacalaureat ca „putem justifica orice asertiune“. Însa, oricât de deprimanta e o asemenea situatie, ma tem ca vina o poarta nu atât filosofii relativisti, cât alfabetizarea insuficienta si cultura media; si ca, din pacate, tot de acolo ar trebui sa vina eventualele remedii. Caci, în ceea ce-i priveste pe specialisti, a insista în aceasta directie ar fi la fel de inutil ca si încercarea de a-l convinge pe un profan ca „materialismul“ si „pragmatismul“ nu înseamna doar „goana dupa bani“ ori capacitatea de a te „descurca“ în viata. Mai grav e însa când asemenea atitudini razbat pâna si în mediile academice – de pilda, în cartea unui Norman Hampson, care ajunge sa scrie ca „atitudinile considerate a fi reprezentative pentru Lumini apartin unei alegeri libere, subiective, arbitrare“. Or, pentru asemenea cazuri, pledoaria lui Paul Cornea devine de-a dreptul sanitara. Si – cine stie? – poate chiar salutara.    

---