Natalia, femeia-drog (II)
articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28» cultura literară »
Autor: AL. CISTELECAN
Ce-a iesit din impreunarea celor doua temperamente (se casatoresc in 1911, la un an dupa divortul de Iosif) e un film de pandalii si istericale, de explozii senzuale si de nervi deopotriva; un film pentru distractia cartierului. Patima in cel mai violent, mai epic si mai clamoros stil, nebunie curata in doi, dupa insasi descriptia Nataliei: „Ce sfasieri, ce urlete desnadajduite, cand pe umarul unuia, cand pe-al celuilalt, ce amestec de ura si adorare in viata mea cu Fulga, ce porniri furibunde si reveniri insvapaiate, zbucium, inversunare, lirism si delir, ce lupta, ce blestem“ (i).
Romantism tensionat de dragoste-ura, bun, desigur, de literatura (Natalia ar merita un film, daca am avea o actrita atat de fatala), dar nu prea potrivit la casnicie, recunoaste singura: „E cea mai nenorocita casnicie!... Suntem doi intemnitati, doi osanditi, doi dusmani, doi... nenorociti! Prin casa noastra, se abat vartejuri, furtuni, uragane, taifunuri, si raman dezastre morale, fizice si materiale! Ramanem bolnavi, deprimati, stupidificati, si tot ce e mai fragil in casa, se preface in cioburi“(ii) . Literal. E drept ca Anghel era cam turbat si nu stiu zau cine ar fi scos-o la capat cu el. Mai ales ca era turbare progresiva, gradata, care nu ezita in fata niciunei violente. Gelos clinic, facea sechestru de persoane cu Natalia: „La inceput, ma incuia in odaie, isi lua cheia si se retragea la lucru. Nu lasa pe nimeni sa patrunda pana la mine“ (iii) . Viata zilnica trebuie sa fi fost un iad (cu interesante reprize de compensare, desigur); cel putin asa reiese de la Natalia: „Statea incruntat la masa, imi vorbia cu brutalitate, imi dadea ordine, nimic nu-l multumia, ma ironiza, si la ripostarile mele, imi raspundea: haide, mars sau ma injura ca un surugiu“ (iv) . Unele scene sunt, totusi, de un naturalism excesiv, chiar si pentru un pasional ciclotimic; sclipeste in ele nu doar perversiunea, ci si nebunia; caci iata ce rezulta dupa o cearta la masa, cand Natalia a fugit in dormitor, cu Anghel dupa ea, fireste: „M-a tras, m-a intors, m-a sucit, m-a chinuit, ca sa revin la masa... Eu n-am vrut. Atunci, m-a impins jos, cu saltea cu tot, si a turnat peste mine o cofa cu apa. Eu totusi nu m-am sculat. S-a dus furios, a luat cutia cu crema neagra de ghete, si m-a uns pe toata fata /.../ in aceste momente, gasia de cuviinta sa ma intrebe daca-l iubesc!... /.../ Fara veste, ma treziam cu o palma peste ochi, sau se repezea, si ma strangea de gat, cu furie de nebun“ (v) . Ce-i drept, si Anghel era victima a propriei patimi, una de nestapanit si care era oricand dispusa sa sparga usile. Asta se intampla chiar asa, literal, nu doar ca figura de intensitate a sentimentului, ca-n versul lui Pablo Neruda („am intrat la tine daramand usa“); Anghel o darama de-adevaratelea, tot dupa o cearta (se vede ca aceste certuri serveau de catalizator senzual), fireste, si tot dupa o retragere a Nataliei: „Strica usa, i-am raspuns, inchipuindu-mi ca lucrul acesta e cu neputinta. Fulga a stricat usa, patrunzand in odaia mea. A cazut in genunchi, mi-a imbratisat picioarele, si a plans cu zbuciume“ (vi) . Plansul cu „zbuciume“ si scenele tari, de santaj absolut, sunt specialitatea lui Anghel. Iata una, relatata de menajera lui Anghel, venita in disperare peste Natalia (e drept, dupa o cearta mai grava, caci Natalia il surprinsese petrecand intr-un restaurant cu o mai veche amica; e de prisos sa mai spunem ca la restaurantul respectiv a condus-o chiar Iosif, cu speranta ca o va intoarce din hotarare; si nu era departe): „De o saptamana intreaga nu mananca, nu doarme si plange cu hohote. Azi, din zori, de cand se trudeste cu un revolver, il incarca, il descarca, il incearca la inima, la tampla“ (vii) . Teatru mare, desigur, dar teatru de sinceritate, caci Anghel era efectiv drogat, nu doar obsedat, si facea repede sevraj: „Un singur lucru imi sta ca un cuiu in cap – si acela esti tu. Ma doare, si sufar, si ador suferinta asta, cum adora un opioman raul de care moare“ (viii) . Delicatul poet, consacrat florilor, avea reprize grobiene si vedea singur, dar degeaba, ca-l apuca toate nevricalele si patimile cand se gandeste la Natalia. Dar baremi el se inchipuie ca sinteza de contrarii si sfasieri – si probabil ca traia oximoronic toata aventura: „Cand imi amintesc de tine, eu sunt ca un inger cu picioarele de faun, sunt o bruta cu imaculate aripi de serafimi!“ (ix) . Cum se petreceau lucrurile in starea de serafim nu prea stim, dar in starea de bruta era capabil de orice, inclusiv de canibalism erotic (traducere concreta a unei mari metafore de iubire, desigur): „Vedeti, cicatricea dela mana stanga! De-aici a muscat el o bucata de carne vie!“ (x) , ii spune Helianta (alias Natalia, pacienta in spital dupa sparatoria lui Anghel) doctoritei R. in orice caz, amenintarile cu moartea erau declaratie frecventa – si ferventa nu mai putin – de amor definitiv: „de atatea ori imi spusese, sa nu ma gandesc vreodata ca as putea ramane in libertate, fiindca el era gata sa vie dupa mine, si sa ma omoare!“ (xi) . Porniri siciliene Anghel avea din belsug; nu mai putin rezolut spaniole, facandu-si faima de provocator la duele (targul asta i-l propune si lui Iosif, cand ii marturiseste ca e indragostit de nevasta-sa, urmand ca Natalia sa ramana „celui care va supravietui“ (xii) ; iar in toiul barfelor de dupa divortul de Iosif, „a provocat la duel doi insi odata“, pentru o notita malitioasa (xiii) ; noroc doar ca provocatii si-au cerut iertare). Nu se poate zice insa ca Natalia nu dadea motiv de explozie si geloziei lui Anghel, nu doar patimilor senzuale incontrolabile si iesirilor isterice tot asa de necontrolabile; caci dupa divort facuse dependenta de Iosif, pe care trebuia sa-l vada zilnic: „daca nu vedeam o zi pe Steluta, mi se raceau extremitatile picioarelor si mainilor, si simtiam ca asta inseamna moartea“ (xiv) . Va fi fost Iosif rival suav si cam evanescent cata vreme era sotul Nataliei, dar devine rival redutabil dupa despartire si de-a dreptul imbatabil dupa moarte. Pana la urma, solutia trebuia sa fie tot radicala: pistolul. O nuvela iute despre incident si urmarile lui dramatice face G. Calinescu in „Istorie“ (xiv) . Desi vesnic provocator la dueluri, Anghel a fost nevoit sa imprumute pentru asta pistolul lui Minulescu, cauzandu-i apoi acestuia remuscari.(xvi) Facand regie romantica de drama, Anghel trage mai intai in Natalia, dar n-o nimereste decat in coapsa. Se vede ca nu doar Anghel, ci si pistolul era psihanalizabil si avea aceeasi obsesie. Ultimul gest e de galanterie impresionanta: „Ritul si felul – dupa care as dori sa-mi dorm ultimul somn, – ar fi cel al iubirii in bratele tale!“. (xvii) Daca moartea e, cum zice Graham Greene, „o dovada de sinceritate“, Anghel a dat-o. Iar Natalia va ramane „beneficiara“ acestor drame, macar ca a treia ei casatorie (cu Ioan Gh. Savin, profesor la Facultatea de teologie din Chisinau (xviii) ) pare sa fi fost una linistita. Dar si viata ei a devenit una anonima; un lung anonimat, ca al multor poete ale vremii (nascuta in 1882, la Buciumeni, Galati, moare in 1962, la Tecuci); poate al ei si stigmatizat pe nedrept de dramele in care a fost protagonista.
Iuresul acesta erotic, intins pe vreo zece ani buni, a conditionat, fireste, definitiv si literatura Nataliei. Nu numai „Helianta“, carte de explicatii anume dedicata, se trage din peripetiile celebrului triunghi, dar si „Legenda“ (xix) proceseaza – doar ca alegoric – acelasi material epic, ridicat acum la simbolic si lirico-feeric. Literatura Nataliei devine, dupa ispravile amoroase, una explicativa, justificativa, incercand sa exorcizeze o constiinta vinovata – sau pe care o tineau altii vinovata. Nu va fi fost usor, cu toata bravada – si bravura – Nataliei: „Simt o placere diabolica sa biruiesc prin dispretul privirilor mele – toata lasitatea omeneasca, – eu, care duc pe umeri pacatele tuturora, eu care am fost pradata de tinereta, de energia, de viata mea... ca sa raman in cel mai dezastruos faliment moral si material!“ (xx) . E, desigur, si o tendinta de victimizare aici, de inteles, la urma urmei, dar e, mai ales, o constiinta vinovata care ezita in fata spovedaniei (de unde si bravada). Nu doar lunga tacere dintre evenimente si carte arata o trauma de vinovatie, dar si ezitarea in fata confesiunii, chiar odata hotararea luata. Jumatate cartea e umpluta cu rememorari si consemnari de tot colaterale: o galerie de scoala, cu eleve, profesoare, si apoi o galerie de tara, cu taranci si tarani pictati concret, plus o mica excursie meditativa prin istoria si soarta lumii. Abia apoi, cand nu mai era pe unde ocoli, vine la marturisirile dureroase, la chestiune. Dar si atunci cu scrupule greu surmontabile: „As vrea sa-ti spun povestea /.../ Dar cum au sa ma inteleaga,/ daca eu nu pot spune tot?/ Sunt amintiri asa de cumplite/, ca-mi injunghie inima, lacrimile/ ma ineaca si suferinta geme/ – nu poate vorbi!“ (xxi) Dar daca reuseste sa scandeze scrupulele in versuri inseamna ca, intr-un fel, le-a imblanzit deja. Odata rana atinsa, se poate vorbi, intr-adevar, de „scenariul autentic al unei drame intime traite alaturi de Iosif si Anghel“ si de „adevarul confesiunii“, cum face Livia Gramada. (xxii)
Interesanta – mai mult psihologic – e prelucrarea acelorasi teme (faptele au disparut in subtextul alegoric) in „Legenda“, venita la un an dupa „Helianta“. „Legenda“ e o alegorie cu feerie, din categoria literaturii cu teza: crestinismul triumfa peste miturile si legendele pagane. Dar dezbaterea se duce, in principal, intre Legenda, Mit, Cant si Viata – toate precrestine. Adoratori ai Legendei, frumoasa precum Natalia, Cantul si Mitul nu sunt insa decat Iosif si Anghel mascati vag alegoric, dupa cum se vede din aceasta discutie intre Legenda si Mitul gelos: „iubirea Cantului, ma adauga pe mine insa-mi, imi da viata si voiosie... Iubirea ta imi cere jertfe, ma prada, ma turbura, ma doare“ (xxiii) . Identificarea e de tot transparenta, caci Mitul (Mitif, de!) vorbeste direct cu citate din Anghel: „nu-ntelegi tu ca viata e facuta din bucati, ca ieri si azi nu se aseamana, ca am uitat tot ce-a fost, ca la focul dragostei de-acum amintirile toate au ars“ (xxiv) . E ceea ce propaga Anghel in „Helianta“, luand-o spre postmodernism: „El sustinea ca viata e facuta din bucati“ (xxv) . Obsesia istoriei de amor e atat de acuta incat nu exista nici o ambiguitate (darmite confuzie!), caci Mitul practica acelasi temperament impetuos ca si Anghel, declarand radical: „ori te voi invinge, ori voiu muri...“ (xxvi) . Si proferand aceleasi amenintari teribile: „Hm... dar te voiu ucide mai inainte... Crezi tu, ca te voiu lasa o clipa pe lume? Esti legata de mine, fatalitatea si nu-mi vei scapa“ (xxvii) . Fantasmele Legendei, daca nu si ale Heliantei (daca nu si...), merg insa spre reveria unui triunghi amoros de maxima idilitate: „Intre tine si intre Cant eu as sta ca intre doi prieteni, doi tovarasi, doi frati, caci nu-ti dai seama tu, cata inrudire este intre noi trei?“ (xxviii) . Ba inca si mai vartos, caci, ramanand „un loc liber“ in inima, Legenda se daruie Fluturului, in mare beatitudine: „M-ai robit, m-ai absorbit! O, suprema beatitudine de-a putea spune in sfarsit cuvantul: iubesc...“ (xxix) . Extazele senzuale sunt intens telegrafiate: „O nu... inca nu... Vreau sa mai dureze clipa fermecata... As geme... As plange cu hohot“ (xxx) . Asta, desigur, in vreme ce Fluturul o iubeste pe Cicoarea, care si ea il iubeste pe Cant, care o iubeste pe Legenda, care-i iubeste si pe Mit si pe Cant si pe Flutur, intr-o reverie de concupiscenta maximala: „Ce frumos e simtimantul de infratire, de iubire fara prihana, fara umbre, fara gelozie, fara patimi... Ce spuneti voi, nu-i asa?“ (xxxi) . Fireste, toata lumea e de acord cu aceasta perspectiva juisanta a amorului liber si general; consimte chiar si Mitul furibund. Alegoria Nataliei e, de fapt, o reverie de amor liber, vis pur de betie senzuala, fara tulburari morale sau sentimentale. Nu-ncape vorba ca Natalia era o hippie cu anticipatie.
NOTE: (i) Idem, p. 222. (ii) Idem, pp. 204-205. (iii) Idem, p. 205. (iv) Idem, ibidem. (v) Idem, pp. 206-207. (vi) Idem, p. 157. (vii) Idem, p. 186. (viii) Idem, p. 156. (ix) Idem, p. 158. (x) Idem, p. 211. (xi) Idem, p. 193. (xii) Idem, p. 152. (xiii) Idem, p. 210. (xiv) Idem, p. 180. (xv) G. Calinescu, op. cit., p. 691. (xvi) Claudia Millian, „Despre Ion Minulescu“, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1968, p. 95. (xvii) Natalia Negru, „Helianta..“, p. 224. (xviii) Victor Durnea, „Dictionarul general al literaturii romane“, L-O, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 591. (xix) „Legenda. Poem dramatic“, Bucuresti, Editura Casa Scoalelor, 1922. (Ce trista soarta au unele carti. Paginile exemplarului citit de noi n-au fost taiate, iata, aproape o suta de ani). (xx) Natalia Negru, „Helianta...“, pp. 44-45. (xxi) Idem, p. 122. (xxii) „Dictionarul scriitorilor romani“, M-Q, Bucuresti, Editura Albatros, 2001, p. 429. (xxiii) „Legenda“, ed. cit., p. 20. (xxiv) Idem, p. 21. (xxv) Natalia Negru, „Helianta...“, p. 171. (xxvi) Natalia Negru, „Legenda“, p. 22. (xxvii) Idem, p. 41. (xxviii) Idem, p. 21. (xxix) Idem, p. 32. (xxx) Idem, p. 61. (xxxi) Idem, p. 66.