Arhaicitati sau Occidenturi triste?

articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28
» cultura literară »
Autor: AUREL CODOBAN

Într-un sens facut sa difere pentru ca nu numai ca judecatile sunt diferite, dar si finalitatile se opun dialectic, ceea ce Remo Guidieri (i) spune despre Marshall Sahlins i se potriveste într-un fel si lui: „Luare de pozitie a unui moralist (sunt valorile valori?), care judeca prezentul si Occidentul prin contemplarea imaginii unui trecut restaurat, si a unui filosof, care se interogheaza asupra veracitatii acestei imagini sterse datorita ideilor care au facut din ea o efigie a unei barbarii nefericite.” (p. 92) Cu accentul suplimentar si clar guiderian de data aceasta — sa-i spunem metodologic? -, al interogatiei care chestioneaza o antropologie „care mijloceste identitatea prin alteritate, examinîndu-l pe Altul pentru a descoperi ceea ce în noi însine ne împietreste în alienare si orbire.”


Desigur, scopul antropologiei sau etnologiei ar fi reînnoirea, compatibila cu realitatea, imaginii primitivitatii ca mod de viata, chiar cu riscul de a contrazice reprezentarile universal admise în Occident.  Dar axa interpretarii guideriene a etnologiei ne arata ca aceasta disciplina tipic occidentala deformeaza iremediabil arhaicul în numele unei spiritualitati înradacinate cultural în valorile pietei: „Etnologia a construit o fantosa, primitivul, pe care l-a deghizat în purtatorul de valori pe care ea însasi le nutreste si le apara: masura, ordine, securitate, parcimonie, bunastare, pasivitate într-un tipar social solid, în timp ce gesturile sau gîndurile arhaice descriu o fiinta umana pentru care securitatea existentei nu are probabil nici un sens; orizontul sau e provizoratul material acceptat ca atare”. (p. 28)
Aici începe opozitia gînditorului Remo Guidieri fata de o directie clasica, traditionala a antropologiei/etnologiei, între reprezentatii careia el îi invoca aici mai ales pe Marcel Mauss sau pe Marshall Sahlins. Pentru o astfel de antropologie traditionala „pare de la sine înteles ca notiunile noastre sunt clare prin ele însele si ca pot, fara prea multe pagube hermeneutice, sa-si asume confruntarea cu acele notiuni care au fost judicios izolate în gîndirea alteritatii”. În schimb, pentru Guidieri, care, frecvent pe parcursul demersurilor sale, constata neputinta traducerii, „lucrarea de translatie, care este noutatea hermeneutica a practicii antropologice, consta în a efectua simultan o munca de definire a unor notiuni care, în mod intuitiv, par a-si corespunde de la o cultura la alta, pentru a ajunge la un rezultat care sa fie o dubla reformulare”. (p. 34) O astfel de lucrare de translatie, model de analiza semantica si de evitare a capcanelor atît de greu de evitat ale conceptelor traditiei metafizicii occidentale, efectueaza Remo Guidieri în capitolele „Tupu” si „Despre raportul masculin/feminin”.
Acelasi deziderat, mai mult decît metodologic, este urmarit apoi, în studiile care compun cartea si în care am putea spune ca, cu multe detalii, trimiteri si invocari, interogatia se învîrte în jurul Darului si Contractului social. Aparent, ceea ce fac cei doi reprezentanti ai antropologiei clasice, Marcel Mauss si Marshall Sahlins e perfect stimabil si, cumva, în rezonanta cu sufletul nostru romantic si melancolic de occidentali admiratori ai paradisului arhaic. Astfel, Marcel Mauss face din dar arhetipul oricarei tranzactii parînd ca elogiaza într-un fel superioritatea omului arhaic. La rîndul lui Sahlins pare ca face, împotriva imaginii eronate a Occidentului, pentru care societatile primitive sunt prada mizeriei, saraciei si imperativului alienant al muncii, o reparatie: „Este fals sa vorbim în cazul acestor culturi despre inadecvarea dintre nevoi si capacitatea de a le satisface”.
Conceptia lui Sahlins asupra arhaicului reia si exprima clar o reprezentare difuza în Occidentul postindustrial, care face din aceste comunitati „primele societati ale abundentei”, niste culturi  oarecum mai naturale decît altele, din care „obsesia muncii si spectrul foamei sunt absente”. Dar, observa Guidieri în „Abundenta saracilor”, capitol care da titlul cartii, nevoile sunt multiforme, însa toate – organice si eudemonice, de supravietuire si culturale – imperative. Iar daca tendinta acestor societati este de a refuza superfluul si a pastra numai activitatile de subzistenta, atunci devine destul de dificil de distins în mediul arhaic superfluul de necesar si de explicat în ce fel „abundenta neoliticului ar fi garantata de o saracie suprastructurala”. Or, constatarea de teren a etnologului este mai degraba inversa: aceste culturi arhaice cheltuie o imensa cantitate de timp si de energie pentru acte cultuale.
Eroarea antropologului occidental este de a interpreta timpul nededicat activitatilor subzistentei în cheia timpului liber occidental, care, în baza distinctiei dintre munca si timp liber, face din timpul liber ceea ce ramîne dupa munca, adica nici munca, nici cult, ci timp dedicat vidului si definind alienarea noastra. Revenind la ideea abundentei acestor societati, Remo Guidieri gaseste ca termenul mai adecvat ar fi o „stare de bine”. Aceasta stare de bine defineste mai precis societatile arhaice, incomparabil mai omogene decît aceasta lume contemporana a abundentelor si lipsurilor, unde inegalitatile între societatile consumului si cele din lumea a treia sunt extreme.
Desi aceasta stare de bine se dovedeste a fi, în cele din urma si în istorie, relativa deoarece modul de productie arhaic îsi contine în sine propria limita: subproductia, faptul ca unitatile autarhice, izolate si egale care îl compun nu produc toate lucrurile de care au nevoie, chiar daca, tot local, poate aparea totodata si excedentul. Se impune schimbul si vedem refacuta, pe o cale economica, formula contractului social al lui Rousseau. si, totodata, problema darului, care „difera de Contract prin aceea ca pastreaza libertatea individului” si în care Sahlins vede rezolvarea rationala a conflictului si izolarii pe care le presupune starea de natura, cu razboiul ei si cu ordinea întemeiata pe absenta Legii. Dar rezolvînd astfel problema, Sahlins revine la Hobbes si are de înfruntat critica de principiu a lui Rousseau: Contractului social îi revine în absolut prioritatea logica în constituirea oricarei forme de societate.
Motivul pentru care Sahlins opteaza pentru dar este ideea ca socialitatea se poate realiza fara contract, prin vointa suverana, care pastreaza identitatea, si nu neaparat pe calea Contractului, care introduce dreptul si alienarea. Dar, cum spune Guidieri,  „alienarea si noua libertate, libertatea colectiva dobîndita prin Contract sunt simultane”. Mai mult, „Darul introduce alienarea la fel cum face si Contractul”,  iar mijlocul de a o evita e efemer si nu face decît sa produca de fapt o forma recursiva de alienare, care se întoarce ca un bumerang asupra celui ce s-a crezut scapat de ea. (p. 106-107) Solutia lui Remo Guidieri mi se pare si logica si bine gîndita în detaliile ei, întrucît el plaseaza Darul dupa Contract si vede în acesta punctul de unde începe alienarea în societatea primitiva.
„Eseul despre împrumut”, al doilea în ordinea capitolelor cartii, rectifica titlul celebrului „Eseu despre dar“ al lui Marcel Mauss, si analizeaza logica erorii acestuia care face din împrumut un dar si confunda pozitivitatea darului cu obligatia cametei, respectiv „reduce ceremoniile la tranzactii deghizate”. Or, cum, „parcimonia nu înseamna opulenta (welfare nu este affluent-ul), si nici ostentatia distrugere, un ritual nu este un «sistem de prestatii» totale, si nici angajamentul prin împrumut o obligatie de reciprocitate”. „Reducerea sacrificiului la o «cheltuiala ostentativa», care presupune un fel de angajament reciproc între factorul divin si cel uman, este tot o maniera de a banaliza, «secularizîndu-l», un fenomen caruia nu ajungem sa-i dam altfel un sens.” (p. 48)
Urmînd lui Mauss, în noul context postbelic al penuriei occidentale generalizate, Bataille modifica perspectiva acestuia asupra darului prin aceea ca „respinge utilitarismul în favoarea pozitivitatii originare a cheltuielii”. Astazi însa, abundenta este realizata si rivalitatea si ostentatia, pentru a institui puterea si pentru a cîstiga, mentine sau spori autoritatea, iau forme inedite în actuala stare de dezordine geo-economica. Se impune de aceea o regîndire a ceea ce în antropologie sau alte discipline, mai degraba decît stiinte, socio-umane a însemnat primitivul. Împotriva a ceea ce este schimbul în societatile noastre, etnologia s-a complacut în a face din schimbul/împrumutul din societatile primitive, dar; împotriva rupturii dintre om si comunitate, s-a elogiat solutionarea ei arhaica, în favoarea unei corelari bine temperate; împotriva îndoielnicei noastre libertati, cea a primitivului, care a parut deplina. Dar toate aceste prejudecati si iluzii care au functionat ca ideologie trebuie demontate, deconstruite, dezamorsate. Or asta este ceea ce se petrece în cele doua capitole, primul si ultimul care ambele se numesc „Babel”. Ma marginesc, pentru a oferi o mostra, la unul din citatele pe care le-as multiplica cu draga inima: terapiile propuse de stiintele umane „sunt mai degraba gestionari stîngace ale anomiei, asumate de «experti» a caror competenta demonstreaza doar siretenia politicianista. Cel mult, etnologia a contribuit la aceasta gestionare, sugerînd alibiuri arhaice tuturor falselor remedii. Între aspiratia revolutionara, care nu se mai manifesta azi decît prin tresariri tragice si fara viitor, si consimtamîntul tacut la imperativele colectiviste ale societatii de masa, ce sens mai poate avea sa afirmam ca suntem discipolii Salbaticilor? Ce mai pot ei sa ne învete, printre toate neîntelegerile inevitabile atunci cînd începem dialogul cu ei, atît de aproape de convingerile noastre si atît de departe de ale lor?” (p. 143)  Proza exceptionala, de nerezumat, ele fac, împreuna cu „Postfata” mult pentru splendoarea unei carti de o forta a gîndirii, marturisirii si rememorarii cum de multa vreme nu am mai întalnit.   

---