O întrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28» cultura literară » accent
Autor: Angela Martin , Kjell Espmark
Angela Martin: In discutia noastra despre studiul comparatist tarziu vorbeam despre influente „modelatoare“, pe de-o parte, si „catalitice“, pe de alta parte. Un alt model, la care am apelat in discutie, vede stimulul literar sub forma unui dialog cu textele precedente. Ne puteti explica mai pe larg care este contributia unui astfel de model la felul in care percepem literatura?
Kjell Espmark: Asa cum spuneam si atunci, cei carora trebuie sa le multumim pentru ca au vazut conexiunile intre diverse scrieri literare ca pe un dialog sunt Mihail Bahtin si Julia Kristeva. Dupa Bahtin, fiecare noua reprezentare a unei teme poarta un dialog cu reprezentarile ei anterioare, cu alte cuvinte, pentru a se face auzita cum trebuie, orice voce individuala trebuie plasata intr-un cor format din voci deja cunoscute. In anii '60, Julia Kristeva a luat nota de conceptul de „dialogism“ si l-a botezat „intertextualitate“, un termen care a avut un mare impact international. Un document important pentru aceasta dezbatere este volumul Dialog der Texte (1983), care rezuma un simpozion de slavistica.
Un studiu in termenii dialogului si ai „dialogarii“ poate pune un scriitor intr-o cu totul alta lumina decat o facea inainte vanatoarea de „influente“. Alegerea unui partener de discutie presupune deja un element de originalitate, iar pozitionarea fata de textul anterior sub forma unor obiectii, nuantari si elaborari lasa loc studiului componentei personale in procesul de transmitere. Poemul devine un raspuns la o provocare si nu o continuare care presupune un anumit grad de imitatie. Un castig este faptul ca in felul acesta luam act de intentia scriitorului, in loc sa ne oprim la explicatiile cauzale.
Cuvantul „dialog“ ramane insa o metafora si nu trebuie interpretata ad litteram. Doar in cazuri exceptionale este vorba de o comunicare prelungita, de ceva mai mult decat un simplu raspuns dat unui predecesor. (Un exemplu de astfel de dialog este o suita de poeme ale poetilor suedezi Katarina Frostenson si Erik Beckman, in care fiecare strofa se raporteaza la cea precedenta.) Dar fiecare model are limitele sale, fapt valabil si pentru imaginea mecanicista a „influentelor“, si pentru „cataliza“, figura de stil imprumutata din chimie. Modelul nu ofera decat o aproximare, ca si in cazul „dialogismului“, dar poate inlesni intelegerea fenomenului.
Este insa important sa facem o distinctie intre „dialogul“ care nu exista decat in constiinta cititorului si „discutia“ in care scriitorul respectiv se implica realmente. Prima situatie poate avea valoarea sa pedagogica sau ilustrativa, dar nu aceasta constelatie accidentala ma preocupa aici. Studiul „dialogului“ real trebuie – ca si studiul genetic comparativ, de altfel – sa inceapa prin a stabili daca scriitorul respectiv chiar l-a citit pe presupusul interlocutor.
Exista, fireste, si situatia in care replicile sunt indreptate catre un susur anonim, in care vocile nu sunt distincte si identificabile. Un astfel de dialog nedefinit are in minte Roland Barthes cand defineste fiecare text ca pe un ansamblu de ecouri ale unor texte anterioare, neidentificabile si totusi familiare, ca si cum ne-au trecut vreodata prin fata ochilor. El numeste aceste citate anonime „déjà lues“.
Dar si legatura cu acest freamat anonim de voci poate fi studiata serios, in ideea de a proba o conexiune directa. Vedem exemple de felul acesta la scriitori care se raporteaza la o anumita norma literara – de tematica, limbaj sau versificatie, o asteptare pe care o respecta, incalcand-o in acelasi timp. Este ceea ce se intampla la reinnoirea unui gen literar. Poemul „Gerontion“ de T. S. Eliot se afla intr-un dialog cu un gen infloritor despre care stim ca ii era familiar, si anume monologul dramatic – de la poemele elizabetane si pana la Robert Browning. Eliot abordeaza genul, oferind astfel textului o confortabila libertate de miscare in ceea ce priveste limbajul, dar renunta la elementele narative si dramatice, monologul devenind meditatia vorbitorului asupra propriei disolutii. Eliot isi face astfel loc intr-un zumzet de voci acumulate de secole, cu o contributie care modifica si imbogateste discutia.
Pentru scriitor, studiul din punct de vedere al „dialogismului“ este o usurare. In timp ce observatiile legate de „imprumuturi“ si „influente“ nu pot decat sa-l irite, un studiu al dialogului cu alte spirite inrudite, parteneri de discutie alesi de el insusi si pe care ii considera demni a-i provoca si a le trezi respectul pentru punctul sau de vedere, ii va parea cat se poate de firesc.