Clopotul turmei
articol aparut in Cultura, nr. 225 din 2009-05-28» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
În ciuda zarvei de pe ecrane, în ultimul timp nu s-a mai întâmplat nimic nou, nimic neasteptat sau neobisnuit în spatiul carpato-danubiano-pontic. Poate doar faptul ca un suporter stelist a muscat un jandarm. Dar nici asta nu mai surprinde pe nimeni caci arsenalul grotelor e la loc de cinste: pumni, foc, bâte, ca sa nu mai vorbim de crime si violuri. Prin urmare, era firesc sa se ajunga si la muscaturi, semn ca, treptat, am început sa abandonam si vocabularul. Din moment ce ignoram scoala, la ce ne mai trebuie atâtea cuvinte? De la zecile de mii folosite altadata, s-a ajuns la cel mult doua sute, pe care le utilizeaza cum poate marea majoritate a asa-numitei clase politice. E adevarat, periodic apare câte un neologism pe care-l folosesc toti, exasperant, dar el dispare de îndata ce papagalii natiei nu-l mai aud din gura sefilor. Stiut fiind ca acestia nu prea au tinere de minte. A fost la un moment dat în voga verbul „a disipa“.Acum, pe post de cireasa pe tort sunt „deconcentratele“, „curicula“ si, desigur, „punctual“. Toate sunt „punctuale“. Fara îndoiala ca cei ce s-au straduit din rasputeri ca oistea natiei sa ajunga cât mai repede în gardul istoriei – vreau sa spun clasa noastra politica – au si obsesii verbale, vechi de doua decenii: „coruptie“, „reforma“, „descentralizare“. Altfel, cuvinte la fel de goale precum bugetul patriei. Ca întotdeauna înainte de alegeri, balul îl deschide Justitia: catuse fluturate, iar procurorii DNA si ANI cânta în disperare aria coruptiei. Dupa care, lucrurile se linistesc, în buna traditie sunt pedepsiti maruntii hoti de buzunare, dar nu si cei de tara, Justitia ramâne cum a fost: fara balanta si legata la ochi. Cât despre reforma, vede oricine ca nimeni, în niciun domeniu, n-a reformat, practic, nimic: cei ce au „gândit-o“ nu ne spun când se va face, cum se va face, în ce consta ea, de ce trebuie si la ce foloseste. Pâna una-alta, ca în practicile magice, se schimba firmele ministerelor de parca o data cu asta realitatea ar capata o noua înfatisare. Toate, sub imperiul superficialitatii si al improvizatiei. Iata, de exemplu, valul reformator a ajuns chiar si la Uniunea Scriitorilor. La atâtea premii Nobel câte s-au dat pe Dâmbovita, era necesara si o schimbare de nume. Cineva mi-a trimis un mesaj electronic în care ma anunta ca Uniunea Scriitorilor urmeaza sa se numeasca „Societatea Scriitorilor Români“. Probabil, din motive anti-comuniste, caci altele n-ar fi. Înca o improvizatie ca atâtea altele. Asa stând lucrurile, ma grabesc sa precizez ca nu am absolut nici o treaba cu Uniunea Scriitorilor, nu vreau si nu astept nimic de la ea, nici pensie, nici onorarii de vreun fel, ba mai mult, nu ma intereseaza vreo functie. Mai ales ca nu sunt nici macar mâna de vot. Dar sunt membru al ei si, în amintirea a ceea ce a însemnat Uniunea înainte de Revolutie, nu pot sa nu spun ca, dupa mine, propunerea face parte din categoria aflatului în treaba la români.
S-a gândit cineva la legile care vor trebui schimbate în cel mai anticultural moment al acestor ultime decenii? La câte pensii s-ar putea pierde din nebagare de seama? La câta apa ar curge spre moara domnului Emil Boc, reformatorul de serviciu care de câteva luni, fara odihna reduce pensii, modifica salarii, elimina drepturi dobândite tot prin legi ale parlamentelor si hotarâri ale guvernelor postrevolutionare. Nici macar vajnicii anticomunisti nu ar avea ceva de câstigat si nu fiindca lumea n-ar fi descoperit ce-i mâna pe ei în lupta, ci pentru ca, odata cu apa din albie, ar putea fi aruncati si copiii tuturor ONG-urilor si ai fundatiilor de aparare a democratiei foarte lucrative. Si, la urma urmei, la ce ar folosi o schimbare de firma, când, în minunata noastra patrie scriitorii sunt cu desavârsire ignorati, când spatiul nostru geografic a devenit un tarâm al manelelor si al inculturii. Schimbând firma, se va schimba odata cu ea si situatia scriitorimii? Se va descentraliza si Societatea Scriitorilor Români? Iar aici, ca si în toate celelalte domenii, avem, oare, oameni pregatiti pentru o adevarata descentralizare? Sau se fac toate pentru a satisface orgoliul si setea de putere ale potentatilor locali care au impus în partide o dictatura a periferiei? Cum e mai bine? Realitatea arata ca prea putini îsi pun aceasta întrebare. „Când un român sta la îndoiala, spunea C.Radulescu-Motru, fiti siguri ca el nu sta fiindca are o convingere personala de aparat, ci fiindca nu stie înca de partea carui grup sa se dea. Sa mearga dupa cum bate vântul din dreapta sau dupa cum bate cel din stânga? Iata suprema lui neliniste. Pentru risipirea acestei nelinisti, sfortarea românului se îndreapta în afara, ca sa prinda cu urechea mai bine zvonul cel din urma; mai niciodata sfortarea nu merge înauntru, spre forul constiintei. Omul de caracter, la români, nu este acela care e consecvent cu sine însusi, ci acela care n-a iesit din cuvântul grupului, adica acela care a urmat totdeauna clopotul turmei.“ De aceea nu trebuie sa ne uimeasca bataliile verbale – si nu numai! –, între suporterii unor partide sau grupari sportive si, de ce nu, si literare. Am strabatut oare drumul de la gregarism la solidaritate? Din banca mea nu se vede. Convingerile ferme nu îsi au sediul pe aceste meleaguri unde s-a nascut absurdul. Aici,cum ar spune Pessoa, poti „sa fii mare fara sa fii nimic.“ Si atunci de ce sa te mai miri ca unii musca la propriu?