Ne-am pus iar tichie...
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura sportului » venind din iarbă
Autor: CORNEL DINU
Rar se întâmpla în ultimii douazeci de ani, ca atunci când se intentioneaza sa se celebreze ceva, starea natiunii sa fie si în acel domeniu prospera.
Este, acum, cazul fotbalului. Se zice, dar este greu de certificat, ca s-ar împlini 100 de ani de la înfiintarea Federatiei Române de Fotbal. Sa fi fost noi, oare, atât de precoce în organizarea acestui joc pe meleagul valaho-moldav? Ma-ndoiesc si ne îndoim destui si pentru ca stim bine ca, desi Carol I era înca în putere, noi cu organizatul aveam în continuare destule necazuri. Eram si pe atunci, ca si acum, maestrii dezorganizarii, chiar daca coroana germana era facuta din otel românesc bine strunjit, cu Bratienii la comanda.
Cert este ca fotbalul a patruns la noi prin în Transilvania, coborând pe ruta Londra-Viena-Budapesta-Timisoara-Arad-Oradea-Cluj. Nu trebuie sa ne surprinda ca actualul C.F.R. din Cluj are, cu adevarat, certificat de nastere la începutul secolului trecut. În Moldo-Valahia, cum precizam, se juca fotbal, dar mai mult pe maidane. Iar jucatorii, în aceste începuturi, erau mai mult angajatii unor societati straine care ne faceau drumuri de fier si strazi, cochetând, pe ici, pe colo si cu câte un stâlp purtator de electricitate sau telegrafie. Sa nu ne fie rusine sa recunoastem acest adevar. La fel s-a jucat, la începuturile sale, fotbalul si în Milano sau la Viena. Începuturile capitalismului revolutionar stiintific apartin Angliei si astfel s-a exportat si jocul de fotbal. Poate si de aceea spiritul acestui joc-fenomen este unic în insula lor. Sa mai recunoastem ca nu întâmplator, ci tocmai datorita mentalitatii, comportamentului si ardorii lor de neimaginat, englezii au ajuns cu trei echipe în semifinala competitiei supreme europene a cluburilor în acest an.
Dar sa lasam spiritul englezesc si sa revenim la centenarul nostru. S-a scrutat calendarul, s-a socotit cu aparenta atentie, fara documentare impecabila însa, si s-a stabilit ceva în jurul celei de-a doua saptamâni a lunii mai. Firesc, o astfel de serbare se pregateste cu mult timp înainte, dar sa nu avem dubii: asa au stat lucrurile si de data aceasta. Actuala echipa federala se misca bine – si cu foarte mici scapari – în astfel de ocazii. Si am impresia ca asa s-a petrecut si de data acesta -totul culminând cu o adunare generala a federatiei noastre, pasnica si mai mult decât atât: cu panglicute si confetti în locul deciziilor asteptate si necesare, adunare completata si de un comitet executiv U.E.F.A., din care a facut parte mai toata floarea cea vestita a acestui for pastorit de cavalerul Michel Platini.
În prima parte s-au declansat nostalgiile reunirii lumii atât de diverse în aceste decenii ale fotbalului nostru. S-au strâns mâini, au curs chiar sfintele lacrimi ale revederii. Presa s-a plimbat provocatoare peste toti si prin toate, nescapând, iarasi, prilejul sa filmeze si sa prezinte varietatea gastronomica de apreciat, în astfel de momente, a federalilor. Si chiar sa emita rautatile cu care ne-au obisnuit, desi nimeni nu le interzice, ba din contra, sa se-nfrupte si ei din darurile de hameseala ale pamântului. Nu-i exclus ca tipii cu microfonul si camera de filmat sa pofteasca si ei câte ceva de mâncat, dar presiunea care-i mâna sa-si fabrice stirile îi opreste de la gustare. Si atunci plimba vinovat teleobiectivul peste cârnati, antreuri si sosuri...
Serbarea a mai fost onorata si de decernarea unor distinctii. Se spune ca si de... diamant, ceea ce te pune pe gânduri. Sa fim noi atât de bogati si în acelasi timp de darnici încât sa ne permitem astfel de accesorii onorante? Realitatea însa este cu totul alta si trebuie sa o recunoastem, punând degetul pe rana. Multi oameni din fotbal, convocati si onorati cu felurite distinctii în acea zi, au marea problema a sigurantei zilei de mâine – lucru care, indiferent de anomalia vremurilor, nu se petrecea pe timpul socialismului si a asa-zisului comunism multilateral dezvoltat. O dilema cu adevarat mistuitoare ce ne framânta pe toti care am trecut si prin timpurile de care am amintit.
Sa recunoastem ca toate aceste zâmbete si festivitati s-au petrecut într-un moment de mare cumpana al fotbalului nostru. Cu nationala ne-am împotmolit din plecare, cluburile ies rapid din încercarile cu alte echipe europene, în fine, credibilitatea si forta financiara a acestui fenomen sunt si ele în mare suferinta. As mai aminti alaturi de aceste probleme cu efect de burghiu sfredelitor în carne vie, starea deplorabila, doar cu câteva exceptii de numarat pe degetele unei singure mâini, a infrastructurii fotbalistice. Nimeni nu face nimic, în acest domeniu construindu-se cu siguranta cel mai putin, sau aproape deloc în ultimele doua decenii, când românasii nostri, mutati cu de-a sila în blocuri de la curtile lor pasnice si frumoase cântate de cotcodacituri, s-au îngrijit si au pus ban pe ban cu suferinta pentru a se întoarce la sfânta batatura a stramosilor.
Suntem jalnici domnilor, dar nu ne dam, iarasi, în laturi de la a ne fandosi cu tichie de margaritar. Sunt convins ca nimeni, cu acest prilej, nu si-a amintit vorba de capatâi a lui Virgil Economu, comandantul de pe „Conte Verde“, cu ocazia primei noastre participari la un turneu final de campionat mondial: „Ca la noi, la nimeni!“...