Dialoguri
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura antropologică » Barca lui Noe
Autor: Cristian Robu-Corcan
Braila. Institutie de cultura. Un hol mare. Oameni pe hol. Mai sunt 10 minute pâna la lansarea unei carti. Grupuri si grupulete. Buchete de flori, mari, gigantice. Zâmbete. Priviri piezise.
Dau sa ma strecor printre invitati si sa merg direct în sala unde are loc lansarea. Sunt acostat de doi domni.
Interlocutor 1: Ce faci, mai, care-i treaba?
Eu: Bine, am venit la lansare.
Interlocutor 2: Care lansare? Ce lansare?
Eu: Lansarea de carte...
Interlocutor 2: Care carte? Aia-i carte? E un rahat, nu o carte.
Interlocutor 1: Lasa, ma, femeia, a scris si ea o carte, a avut bani, a tiparit-o si gata.
Interlocutor 2: Are relatii, vezi-ti de treaba...
Ma îndepartez. Salut tot ce-mi iese în cale. Ma simt apucat de mâneca. Ma opresc. Doua doamne si un domn.
Doamna 1 (referindu-se la Interlocutor 2): Puiule, nu mai sta de vorba cu javra aia, a fost turnator la Securitate.
Doamna 2: Nevasta-sa lucra la ICRAL, o întindeau toti pe acolo.
Eu: Nu stiu...
Domnul: A fost amanta procurorului X. Pe urma s-au certat si ea s-a angajat profesoara.
Eu: Ma scuzati...
Plec. Sunt oprit iar. De un pensionar.
Pensionar: Mi-ai promis ceva si nu te tii de cuvânt.
Eu: Ma scuzati... ce anume?
Pensionar: Scrie, ma, un editorial acolo despre mine, scrie clar ca sunt scriitor si gata, ce mare cacat, sa iau si eu pensie de la Uniune. Toti nenorocitii iau... ce, eu nu pot sa-mi fac dosar? Nu pot sa manânc si eu o pâine? N-am muncit eu toata viata în Laminorul, cine facea textele pentru Brigada? Aud? Ãsta nu era tot scris? Scrie acolo doua vorbe, ca sunt asa si pe dincolo... Dau si eu o tuica, ca nu-s animal, sunt om.
Eu: Dar nu stiu dac-o sa va ajute cu ceva...
Pensionar: Lasa, ma, tu scrie, ca ma descurc eu... (se apropie de urechea mea)... fiica-mea lucreaza la un muzeu din Bucuresti.
Eu: O sa încerc... ma scuzati...
Plec. Dupa doi pasi sunt abordat frontal. De data asta e un tânar poet.
Tânarul poet: Bai, numai basinosi pe-aicea... m-am uitat prin cartea asteia, era sa mor, frate, are rime...
M-a rugat si pe mine sa spun doua vorbe.
Eu: Felicitari!
Tânarul poet: Hai, ma, lasa mangleala... Nu stii cum e cu astia? Ai vazut când am încercat sa spun nu stiu ce si mi-au sarit toti în cap. Onanisti... ar trebui sa le spun: bagati, fratilor, sex la greu si-o sa va relaxati, o sa aveti si voi putin umor...
Eu: Ma scuzi...
Tânarul poet: O freci...
Eu: Am treaba...
Plec. De data asta fac trei pasi. Ma izbesc de un buchet mare de flori. În spatele buchetului – autoarea cartii.
Eu: Buna ziua, felicitari!
Autoarea: Multumesc ca ati venit... Vai, ce-am mai patit cu cartea asta! Îl stiti pe profesorul V? N-aveti cum sa nu-l stiti, e un mare scriitor. Stiti ce mi-a zis? Mai, fato, tu habar n-ai ce-ai putut sa faci în cartea asta, si mai bine ca nu-ti dai seama, ca te-ai face îngâmfata, a citit-o si senatorul P, a zis ca-i traznet. Eu, când am auzit, asa am ramas, încremenita. Dar stiti cum e profesorul V, ce mai, îi datorez mult...
Eu: Felicitari înca o data!
Plec. Ma îndepartez putin. Ma apropii de sala. Dau sa intru. Sunt împins în sens contrar. De o burta. Un domn asudat si cu un ac de cravata auriu înfipt în nod... (m-am tot gândit de ce-si înfipsese acul în nod, dar n-am reusit sa-mi dau seama)... ma îndeamna autoritar sa ma dau „putin asa“. Ma dau putin asa, respectând întocmai indicatiile lui severe.
Domnul cu ac în nod: Ba, tu esti un fel de gazda p-aici... Hai, ca esti, ce mai! Fii atent! Le spun la fraierii astia de nu stiu cât timp... îi stiu cam pe toti, cu asta care a scris cartea sunt un fel de ruda, da' si ei degeaba îi zic ca nu pricepe... tarani, nene! A, io-s director la Societatea de Asigurari Z, de asta-i vorba... uite cartea mea de vizita! Faceti, ma, si voi asigurari, civilizati-va, baaaaaaaaaa, unde-ati mai auzit voi în Franta, sau în Anglia, sau în Germania, sa stai fara asigurare pe casa, pe bunuri, pe viata, pe copii, pe Sfântul Duh... si pe sula se asigura aia. Daca io, ca vreau eu asa, pentru voi, fac reduceri de 30 la suta, voi ce faceti?! Va uitati ca curca la lemne? Va uitati ca gaina la gard? Va uitati ca proasta la camasa noua? Fii atent! Mâine la ora 10 te astept la mine-n birou. Tie-ti fac reducere 50 la suta, ca asa vreau eu si esti baiat destept. Si daca ai o masina o rezolvam, o asiguram întâi, dup-aia o zgâriem si dup-aia o facem noua. Da' acuma ma duc s-o felicit pe ruda asta a mea cu cartea, sa nu zica ca-s neam-prost...
Intru, în sfârsit, în sala. Ma asez pe un scaun. Instantaneu, lânga mine se asaza un tip. Îmi spune rapid ca-i soferul unui director prezent în sala si ca directorul este un bou. Da, da, sa nu ma uit asa, pâna si pe mine m-a bârfit. Ca sunt asa si pe dincolo si am scris o carte cu expresii golanesti, lucru total neadevarat, a citit-o si el, soferul, si a vazut ca nu-i adevarat. Un director bulangiu, asta-i...
Eu: Nu înteleg.
Tipul: Ei, nu întelegi... si apropo, felicitari pentru carte!
Eu: Multumesc, dar care carte?
Tipul: Ei, care carte... cartea. Misto de tot!
Eu: Care dintre ele...
Tipul: Ei, cartea ta misto de tot... Ai o tigara?... (se cauta prin buzunare)... Nu stiu ce am facut... Ti-o dau înapoi când iesim...
Eu: Poftim!
Ia tigara, se ridica si pleaca.
Începe lansarea. Se multumeste din suflet directorului institutiei-gazda. Se multumeste Primariei. Se multumeste Consiliului Judetean. Este amenintata America, caci cultura româna autentica va veni peste ea ca un trasnet. Este implorata asistenta ca sa faca un mic efort, unul mic de tot, si, în fiecare seara, cu inima curata, sa îngâne o mica rugaciune sincera pentru sufletele adormite ale marilor nostri oameni de cultura care si-au iubit tara si poporul. Se procedeaza apoi la prezentarea personalitatilor însirate la catedra festiva, dupa care se vireaza brusc spre critica de forta. În raport cu autoarea, se identifica hibe grave în operele lui Sartre, Montale si Borges. Se aplauda. Se trece direct la abordarea unei mese pline ochi cu mâncare si bautura.
Plec. Dinspre sala spre iesire. Nu-mi mai numar pasii. Sunt oprit de mai multe ori. Nu mai spun nimic. Doar ascult.
Interlocutor 2: Vinul este extraordinar si are si muschi tiganesc... S-a pregatit, domnule, femeia! Si sa stii ca m-am uitat putin prin cartea ei, nu-i rea deloc, dar deloc!
Pensionar: Toti scriu acum câte în luna si-n stele, fiecare cu stilul lui. Nu era asa pe timpuri, era o ordine, niste oameni responsabili, dar ce sa faci, poti sa-i spui omului: nu scrie, ma!? Nu uita de editorial...
Tânarul poet: E buna, frate, tipa aia cu rosu, o stii?
Doamna 2: Daca s-a descurcat, bravo ei!
Tipul: Mai ai o tigara? Ti le dau pe amândoua când iesim.
Mai am un pas si ies afara. În usa sta administratorul institutiei, cu un maldar de chei pe care-l învârte pe degete. Zâmbeste cu subînteles.
Eu: De ce râdeti?
El: Toti e cu vasturili în caraimane, astea-i timpurili. Alearga ca câini' lesinati dupa cateli. Lovelili, alea-i totul. Ca nu vini ei digeaba la mesili astea.
Ies. Fac doi pasi si începe sa ploua.