Florarul
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura antropologică » Barca lui Noe
Autor: MARIA ELLIS
Are nasul atât de ascutit si pielea, bronzata rosu închis ani la rând, îi e atât de întinsa pe oasele fetei, încât seamana foarte bine cu o vulpe dintr-o carte pentru copii. Are si aerul siret al unei vulpi, cum adulmeca si se uita în jur cercetator, cu ochii mici si putin înclinati. Poarta caciula rotunda din blana de miel, jacheta de fâs peste haina de costum, un pulover gri de lâna tricotata de mâna, pantaloni de stofa si pantofi butucanosi, dati bine cu crema. Sa tot aiba vreo cincizeci de ani.
Se învârte prin centrul orasului, de la un capat la altul al piatetei mari, cu o sacosa de rafia plina cu plante de vânzare. Într-o zi cara mâtisori, într-alta flori uscate, într-alta narcise sau ce alte flori are, de preferat rezistente, care au putina nevoie de apa si nu le pasa de înghesuiala. Poarta un buchet într-o mâna si îl clatina usurel în ritmul cântecelor. Ca asa îsi atrage el musteriii – cânta.
Vede, de pilda, doua fete de liceu, cu cercei mari si rotunzi identici, mergând repede brat la brat. Le alege din multimea de oameni care trec grabiti cu treaba pe lânga el, caci se afla în partea piatetei aproape de niste banci si un sediu al Politiei Judetene si începe sa improvizeze sacadat, cu un zâmbet smecheresc din care se vede un canin îmbracat în aur:
„Uite-asá merg fé-té-leeeeeeee,
Sa se-nchi-da sco-li-leeeeee,
Ca sa mear-ga la ba-dita,
Colo sa în po-ie-nita.
Doi lei buchetuuuuuu'!
Doi lei buchetuuuuuu'”
Fetele trec chicotind mai departe, fara ca macar sa ridice capul si sa se uite la el. Sunt amuzate doar de cuvinte si probabil ca vor avea ceva de povestit la „badita”, în „poienita” înecata în fum de tigara si presarata cu sticle goale.
Florarul le lasa sa se duca, iar fata nu îi înregistreaza nici un strop de dezamagire. Mai spune de câteva ori pretul buchetului, timp în care îsi alege urmatorul musteriu – o femeie care plimba agale un carucior cu un copil mic. Se da mai aproape de ea, dar cumva într-un fel galant, fara sa puna presiune.
„Foáie vérde Ma-ri-neeeeeel,
Uite-te la mi-ti-teeeeeeeeel,
Pe ma-mica lui iu-beste
Uite cum o dra-ga-leste.
Doi lei buchetuuuuuu'!
Doi lei buchetuuuuuu'”
Femeia zâmbeste si-i face semn cu un deget ca nu doreste flori. El înclina capul într-un salut si, în felul acela complet lipsit de dezamagire sau ranchiuna, îsi gaseste alti clienti – doi barbati tineri, îmbracati în treninguri lucioase albe, cu lanturi groase la gât si parul negru plin de tepi scurti umpluti cu gel. Se grabesc, probabil înspre sediul Politiei caci au în mâna dosare si numere de masina provizorii. Vorbesc animat. Florarul ridica vocea înspre ei, dar tot zâmbeste aratându-si dintele de aur.
„Ia nea-mu-le flo-ri-leeeeeeee,
Sa du-ceti la doam-ne-leeeeeeee,
Sa va deie nu-me-reeeeeeeee.
Doi lei buchetuuuuuu'!
Doi lei buchetuuuuuu'”
Unul dintre barbati bufneste în râs si comenteaza ceva catre celalalt, apoi înspre florar:
– Ce, tataie, zice, crezi ca le mai place florile lu' matale? Astea vrea bani acu'!
Florarul tot zâmbeste, da din cap a salut sau, poate, aprobare si îi urmareste putin cu privirea pe cei doi, pâna e clar ca nu au de gând sa cumpere ceva, apoi o ia de la capat. Gaseste alti musterii, carora le cânta doua, trei sau patru versuri, cântecele personalizate pentru fiecare, dupa cum îl inspira momentul. Uneia îi cânta despre ochii ei verzi. Alteia despre haina de blana, prea calduroasa pentru primavara. Unui tatic îi zice despre nevasta care îl asteapta acasa, unei femei în vârsta, despre nepoti. Vinde rar flori, dar asta nu pare sa-l deranjeze. Îsi pastreaza zâmbetul si lipsa de ranchiuna iar daca el însusi ar putea fi descris cu ajutorul muzicii, s-ar putea spune ca este o singura nota. Nu se schimba nici atunci când cineva îi cumpara flori – nu se bucura în mod special si nici nu se grabeste sa mai faca un cântec de recunostinta poate. Zice simplu „Multumesc” si trece iute la urmatorii potentiali clienti.
Duminica, de dimineata si pâna la prânz, e la cimitirul cel mare al orasului. Sta la câtiva metri de poarta, cu florile lui îndesate în sacosa, dar de data asta nu cânta si nici nu-si arata caninul de aur. Sta simplu în picioare, uitându-se la oameni.
– Buna ziua! Ce faceti? Îi zâmbesc, crezând ca ma tine minte fiindca îmi cântase si mie un cântec de-al lui, ceva cu telefonul mobil caci îl aveam la un moment dat la ureche cât am stat sa ma uit la el în piateta orasului.
Nu ma recunoaste si nici nu face vreo încercare de apropiere.
– Bine, zice sec, la munca.
Îi dau doi lei si iau un buchetel, fiindca-mi paruse rau ca nu cumparasem în ziua când m-am oprit sa-l ascult cântând cântece oamenilor pe strada.