Cuba. Vedere de pe Malecon
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura politică »
Autor: GEORGE APOSTOIU
Lumea latino-americana intra într-o noua perioada. Evolutiile politice nu sunt rapide, dar se manifesta cu o anumita energie. Totusi, predictibilitatea ramâne dificila si pentru cei mai avizati diplomati. Noul si tânarul presedinte american Barack Obama considera ca Washingtonul nu poate ramâne insensibil la convulsiile si modificarile ce se produc pe continentul sud-american. La summitul UNASUR din Trinidad-Tobago din 17-18 aprilie, el declara fara complexe ca a existat o perioada în care „noi (SUA, n.n.) ne-am dezangajat uneori sau am încercat sa ne impunem conditiile“ si a continuat: „va promit ca vom cauta (sa avem n.n.) un parteneriat de egalitate“.
UNASUR este organizatia economica si politica din care fac parte Statele Unite ale Americii si tarile latino-americane, cu exceptia Cubei. Dar Cuba nu a fost absenta nici din preocuparile sefilor de state latino-americane, nici din viziunea presedintelui american care a reafirmat la summit si în discutiile bilaterale promisiunea facuta în campania electorala de a relaxa relatiile americano-cubaneze. Primele masuri le-a si luat: liberalizarea vizitelor refugiatilor cubanezi si renuntarea la limitarea ajutoarelor financiare pentru cubanezii din insula. Ramâne problema embargoului instituit în 1962 prin care sunt interzise sau restrictionate sever relatiile politice si economice cu insula aflata la mai putin de 200 de km de Florida. În ultimul deceniu au existat masuri de deblocare partiala, mai ales în domeniul comertului cu produse alimentare, dar acestea s-au dovedit insuficiente pentru normalizarea relatiilor dintre cele doua state vecine. Unul, cel mai puternic stat din lume, celalalt, cu o influenta înca importanta asupra regimurilor politice din unele tari de pe continent.
Agenda summitului UNASUR a fost întocmita în conditiile cresterii sentimentului de nesiguranta declansat de criza alimentara, mai ales de cea financiara si a evolutiilor spre stânga din unele state. Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Paraguay, Uruguay si, cu un ton ceva mai ridicat Venezuela, au evocat la reuniune consecintele acestor crize pentru popoarele sarace de pe continent. Sa mai adaug, pentru ca este semnificativ, ca summitul a avut loc la numai patru luni de la vizitele presedintelui Chinei, Hu Jintao, si cel al Rusiei, Dmitri Medvedev le-au facut în Cuba si Venezuela si în alte state din regiune.
Departe de noi, continentul latino-american pare ca nu mai intereseaza pe nimeni în România. Nu si în Europa. Din când în când la Bucuresti se fac declaratii conjuncturale privind reluarea relatiilor cu lumea de la sud de Statele Unite dar ele au viata efemeridelor. Legaturile economice si comerciale care aduceau cândva profituri evidente economiei românesti au aceeasi soarta. Motivatii? Nepotrivite. Cel putin cu mentalitatea ceruta de economia de piata. Dintre acestea distanta, presupusa lipsa de solvabilitate si riscul. Pretexte care ascund adesea o rezerva politica sau o aliniere automata la cine stie ce presupuse cerinte. Nu este nevoie sa aratam cine pierde sau daca drumul va mai putea fi vreodata refacut. Ceva ma face sa cred ca nici macar modificarea strategiei Washingtonului, la initiativa presedintelui Barack Obama, nu are ecou la Bucuresti. Pentru cei care ramân „încremeniti în proiect“ consecintele nu vor întârzia sa coste.
Dupa experientele regimurilor dictatoriale din deceniile sase si sapte, continentul latino-american a fost sedus din nou de ideea revolutiei si a socialismului. Acum se vorbeste de „socialismul secolului XX“. Influenta liderului cubanez Fidel Castro a avut greutatea ei în aceasta noua directie. La urma-urmei, ce este „socialismul latino-american al secolului XXI“? O ideologie? Nu. Cel putin în prezent. Ar putea deveni o realitate pe continentul latino-american? Franta, cu traditie în inovatii politice, nu a putut sa aseze socialismul pe drumul cel bun desi socialistii francezi îsi propusesera sa-l revolutioneze înca din deceniul opt al veacului trecut. Este o deosebire din start în conceperea proiectelor. Europenii au pus în cauza întotdeauna întârzierea trecutului în prezent. Latino-americanii asalteaza prezentul continuu. La ei tentatia ideilor de stânga vine din perpetuarea insucceselor, din esecul tentativelor de a schimba, de a umaniza lumea, cum le place sa spuna. La ei inegalitatile sociale alimenteaza permanent, si pe drept, lupta împotriva injustitiei. În limbajul latino-american aceasta lupta se numeste revolutie.
Nu este înca limpede daca adeptii sud-americani ai „socialismului secolului XXI“ sunt preocupati de clarificari doctrinare, de limpeziri ideologice. Deocamdata socialismul lor nu îsi propune decât sa devina alternativa la neo-liberalismul nord-american. Pentru ca, de exemplu, acest continent a facut surpriza unor tentative reusite în literatura nu putem exclude ab initio un eventual succes si în politica. Literatura latino-americana a secolului trecut s-a primenit printr-o formula inedita în care fantezia a intervenit, în proportii diferite, pentru o mixare a realului cu imaginarul avansând proiectii sociale într-un tablou imaginativ din care nu a putut fi înlaturata banalitatea cruda. Putem sa ne asteptam la formule proprii latino-americane si în politica? De ce nu? Preocupari pentru solutii noi de dezvoltare economica exista. Câteva tentative de solidaritate socio-economica par sa dea deja rezultate. Castro si Chavez au initiat ALBA, o organizatie în care trocul economic se face în echivalente ciudate: petrol contra medici, petrol contra asistenta educationala si sportiva, eradicarea analfabetismului prin exportul de învatatori. Lipsit de sprijinul fostei Uniuni Sovietice regimul comunist din Cuba s-a salvat valorificând patrimoniul intelectual, academic si stiintific important acumulat în cele cinci decenii de la instaurare. Într-un moment în care consumismul neo-liberal este indiferent la activitatea creativ-spirituala, „noii socialisti ai secolului XXI“ îsi propun sa gaseasca formule pentru circulatia culturii si stiintei pe seama bogatiilor lasate de Dumnezeu. Cel putin cei din America Latina.
Timp de o jumatate de secol statele latino-americane nu au recurs la o politica de adversitate, cu atât mai putin de ostilitate, fata de regimul castrist instalat la Havana în 1959. Nu trebuie sa se înteleaga de aici ca modelul cubanez ar fi sedus popoarele acestui continent. Nu este cazul. Se mai poate spune, cu un risc de eroare destul de redus, ca nici anti-americanismul care fermenteaza ici si colo pe acest continent nu îsi are izvoarele în Cuba. Daca aici a functionat ceva prin contaminare - si înca mai functioneaza - atunci nu este vorba de modelul cubanez, ci de tentatia organica a revolutiei.
De doua secole pe continentul latino-american razmeritele, revolutiile si loviturile de stat nu mai contenesc. În Cuba, de ex., aborigenii au fost practic exterminati nu numai prin munca istovitoare la care îi puneau colonistii spanioli, ci si prin reprimarea cu armele a revoltelor lor. În locul lor au fost adusi sclavi din Africa. Si acestia s-au rasculat, din aceleasi motive. În statele vecine lucrurile nu stateau altfel. Venezueleanul Simon Bolivar, „El Libertadore“, a condus miscari de independenta în câteva tari latino-americane. Poetul cubanez revolutionar Jose Marti, simbol si el al luptei revolutionare, a murit în razboiul de independenta. Revolutiile conduse de Bolivar si de Marti au ramas, paradoxal, neterminate. Che Guevara a avut iluzia de a continua drumul. Toate miscarile politice de azi au obsesia acestei traditii revolutionare. Se poate constata cu usurinta la statele latino-americane în care s-au instalat în ultimul deceniu conducatori de stânga. Hugo Chavez vrea revolutie. Mai mult, el a anuntat ca Venezuela va trece la constructia socialismului. Alti lideri latino-americani, desi se considera de stânga sau pot fi plasati pe acest esichier, nu merg atât de rapid si nici atât de departe ca Fidel Castro sau Chavez. Par ceva mai prudenti, deocamdata. Evo Morales în Bolivia este bolivarian. Lula da Silva în Brazilia, Alvarez Colomb în Guatemala si Rafael Carrera în Ecuador proclama nevoia unor reforme radicale, nu le numesc neaparat revolutii. Toti sunt, însa, în gratiile lui Fidel Castro si toti resimt nevoie, apropierii de acesta. Poate chiar mai mult. Ei fac parte din noua generatie a liderilor iesiti din lumea mereu în fierbere a continentului si au dobândit un bun exercitiu de populism pe care îl folosesc cu destul succes pentru dinamitarea mediilor sarace, nemultumite si revoltate, din statele lor. Succes asigurat înainte de toate nu de o optiune politica - ideologica si mai putin -, ci de speranta ca li se prefigureaza o alternativa, pentru unii o cale, pentru iesirea din saracie. Nici unul dintre noii lideri de stânga latino-americani nu este teoretician. Ei nu au timp si, probabil, nici chef de doctrine. Nu sunt atrasi (cu exceptia lui Chavez, daca nu mimeaza) de marxism. Chiar si Fidel Castro a renuntat la Marx. Poate ca aici îsi are explicatia nevoia pe care o resimt de a-l consulta pe Fidel Castro. Aproape toti sefii de stat latno-americani au facut vizite la Havana în 2008. si nu numai ei. Fidel a fost si ramâne modelul de revolutionar doctrinar, de intelectual cu constructie politica. În treacat sa spun ca în Cuba comunismul a fost si este apanajul unui grup de intelectuali care a reusit sa ramâna la conducerea statului o jumatate de secol. Longevitatea liderilor cubanezi se explica nu numai prin folosirea pârghiilor puterii politice, desigur coercitive si cu vigoare exersata, ci si de autoritatea intelectuala pe care au conferit-o masurilor de care s-au folosit pentru impunerea comunismului ca o continuare a razboiului de independenta si a revolutiei. Este o diferenta între tipul de mesaj revolutionar al comunistilor cubanezi si cel al liderilor instalati de Kremlin în statele din Europa în conditiile ocupatiei militare de dupa razboi.
Sa revenim la „socialismul latino-american al sec. XXI“. De ce este perceputa aparitia pe scena politica a noilor regimuri de stânga ca un pericol? Raspunsul este si simplu, si complicat în acelasi timp. Platformele lor politice sunt construite pe ideea salvarii prin solidaritate, pe ideea nationala si pe dreptul popoarelor de a fi stapâne pe propriile bogatii, ceea ce la popoarele sarace este esential. Ele exploateaza cu succes evident esecul dictaturilor militare latino-americane din deceniile sase si sapte si efectele crizelor alimentara si financiara. Nu mai ramâne decât un pas pâna la culpabilizarea capitalismului si, în special a Statelor Unite si, pe aceasta cale, la cultivarea sentimentelor anti-americane. Lucrurile se dovedesc, însa, complicate pentru regimurile de stânga sud-americane în conditiile pierderii sprijinului material al fostei Uniuni Sovietice dupa prabusirea comunismului în Europa de Est. Dintr-un instinct politic explicat în parte de istoria continentului, liderii de stânga latino-americani s-au pozitionat unidirectional în raport de puterea si politica Statelor Unite. La unii, aceasta este o obsesie mai puternica decât imboldurile nationale în numele carora poarta stindardul. Ei plaseaza tot raul prin care au trecut sau trec popoarele pe care le conduc numai în responsabilitatea marelui vecin. Pâna si esecul castrismului în Cuba îl pun sau îl vor pune exclusiv pe seama subminarii acestuia de catre Washington.
Dar se poate pune si altfel întrebarea: este modelul castrist agresiv? Este sau mai degraba a încercat sa fie. Dar de îndata ce s-a manifestat agresiv el a devenit vulnerabil. A probat-o Che Guevara în Bolivia. A probat-o Fidel Casto în Angola, în Yemenul de Sud, în Africa în general. Astazi, în conditiile speratului „socialism al sec. XXI“, cel mai ferm si cel mai zgomotos adept al castrismului a devenit venezuelanul Hugo Chavez. El a ajuns la putere printr-o campanie electorala care a aruncat în fata alegatorilor iluzia egalitatii si izbânda în lupta împotriva saraciei. Venezuela este unul dintre marii producatori de petrol, deci potential bogata, în care majoritatea populatiei traieste sub sau în aproprierea pragului de saracie. Când unei astfel de populatii sarace i se promite iesirea din mizerie prin lupta pentru recâstigarea dreptului asupra avutiei nationale este de la sine înteles ca va fi câstigata.
Pâna la summitul din Trinidad-Tobago, Hugo Chavez vorbea de revolutie, îl elogia pe Fidel Castro si se declara încrezator în victoria împotriva imperialismului american. I-a fost de ajuns sa-l întâlneasca pe noul presedinte american Barack Obama la summitul UNASUR pentru a-i întinde mâna si a-i marturisi „Vreau sa fiu prietenul dumneavoastra. Sa dam istoria înapoi si sa o luam de la capat“.
Istoria statelor latino-americane nu poate fi deconectata de la forta, puterea si rolul Statelor Unite pe continentul sud-american. Cu noul presedinte Barack Obama perspectivele descatusarii energiilor pozitive sunt reale. Se întelege usor acest lucru din ultimele gesturi, din ultimele declaratii amintite la început. Primul pas pentru destindere priveste relatiile dintre SUA si Cuba. El este necesar si a fost deja facut. La 13 si 27 aprilie la Washington au avut loc consultari exploratorii între Tom Shannon, adjunctul secretarului de stat pentru America Latina si înalti responsabili cubanezi. Neîncrederea instalata cu o jumatate de secol în urma si, mai ales, cultivarea ei în tot acest timp nu pot fi usor depasite. A recunoscut-o chiar Shannon: „Suntem gata sa facem proba bunei noastre vointe, dar avem nevoie de gesturi reciproce“.
Declaratia presedintelui Raul Castro facuta în preziua deschiderii summitului UNASUR a sunat promitator: suntem dispusi sa discutam cu Washingtonul orice problema. Ea a fost facuta la mai putin de o saptamâna de la primirea de catre Fidel Castro, astazi fara responsabilitati în stat, dar înca secretar general al Partidului Comunist, a unei delegatii de congresmeni democrati americani.
Pe frumoasa faleza Malecon de la Havana cubanezii continua sa se plimbe, ca si pâna acum, destinsi. Poate ceva mai încrezatori decât altadata.
Lumea începe sa se schimbe.