Apogeul lipsei de bun-simt – „Carol I”
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
Primul imbold pe care l-am avut când am intrat în sala de cinema la premiera (prea)mult-asteptatului „Carol I“ a fost sa-l crut pe Sergiu Nicolaescu si nici macar sa nu pomenesc de cea mai recenta „realizare“ a sa; am mers de fapt la cinema din pura curiozitate morbida, dar la sfârsitul proiectiei, când mi-am dat seama ca am pierdut inutil o ora si jumatate din viata, am decis totusi sa consemnez.
Aveam doua formule în minte: prima ar fi fost sa las pagina de revista goala, pentru a se întelege ca filmul este… nul (dar nu stiu nici acum daca redactia mi-ar fi permis o asemenea excentricitate), iar a doua sa scriu ca acum, folosindu-ma de toate resursele pentru a desfiinta aceasta pseudo-docu-drama.
Supravietuitorul Nicolaescu
Ca Sergiu Nicolaescu a fost tolerat, respectat si ovationat înainte de '89 înteleg, însa ceea ce se întâmpla azi în ceea ce-l priveste, mi se pare inadmisibil: obtine întotdeauna finantare de la CNC, când are scenarii mai proaste decât un student de anul I, este promovat si înteles ca un maestru, un regizor de geniu si, cel mai rau, publicul român, mediocru sau nu, înca umple salile la filmele domniei sale.
Nostalgicii sunt liberi sa ma contrazica, dar mitul Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit sa se stinga odata cu regimul comunist si nu sa i se puna la dispozitie toate mijloacele posibile pentru a se juca – deoarece asta face, e ca un copil fara copilarie care a descoperit acum cai pur-sânge, soldatei, masinute de epoca si, mai nou, regi si regine, reusind, în opinia mea, sa denigreze imaginea uneia dintre cele mai importante personalitati istorice din România, prin simpla asociere.
În „Carol I“, Nicolaescu se joaca de-a facut documentare, trisând, evident.
Aici regizorul (când ma gândesc ca împarte acest „titlu“ cu Polanski, Spielberg sau Fellini, ma înfior) interpreteaza (bineînteles) rolul regelui Carol I, încercând sa surprinda ultimele decizii majore, respectiv clipe din viata sa.
Nicolaescu nici macar nu se oboseste sa joace, doar se muta de la scaun la fereastra si de la fereastra la scaun, mijind ochii si „rememorând“ secvente dintr-un film de propaganda pe care l-a regizat în 1977 – „Pentru patrie“ – unde a facut greseala sa întruchipeze acelasi personaj.
Asadar, îl vedem defilând prin Peles, flirtând cu Principesa Maria (din jocul actoricesc al celor doi asta se întelege) sau tinându-se de brat cu nostalgica Elisabeta (ultra-teatrala Marina Procopie), careia i s-a construit o imagine îngrozitoare în film.
Si, pentru ca se pare ca aceste episoade nu erau de ajuns ca publicul spectator sa se prinda ca e vorba de o docu-drama, Nicolaescu s-a gândit sa introduca în scena un „amfitrion“ cu cravata pestrita (Cristian Motiu), un contemporan ce priveste detasat peste destinul Regelui, intra de prin tufisuri în film si aduce explicatii suplimentare. Pare mai degraba un curator de muzeu…
Detalii tehnice si de distributie
Viorel Sergovici si Nita Chivulescu s-au ocupat de imagine, respectiv de montaj, ambele surprinzator de proaste, cei doi fiind totusi profesionisti – deci regizorul e de vina!
Cadrele sunt oribile din punct de vedere compozitional, amorsele sunt facute prost si inestetic, modul de filmare este indecis, nici clasic, nici modern, unghiurile variaza, dar fara o logica anume, reusind sa… deruteze plictisul – întâi esti plictisit de aceeasi derulare a cadrelor si apoi esti derutat de o încadratura neasteptata.
Sa nu mai vorbim de un transfocator de undeva de la cota 1400 (sau cel putin asa pare) spre Pelesul ascuns dupa copaci: Carol I îsi privea opera. Un zoom pe care ochiul uman nu ar putea sa-l realizeze niciodata.
Iar editarea pare facuta de un amator abia asezat la masa de montaj, care lipeste prost, cu întreruperi si decide sa devina ridicol, lasând sa curga pe ecran peste imagini de arhiva alb-negru un scris galben-lamâi.
La interpretari pateticul Sergiuuuuuu Nicolaeeeeescuuuuuuu ne-a tinut tot timpul pe jar, asteptându-ne sa scoata un pistol si sa redevina comisarul Moldovan sau chiar sa spuna, pe patul de moarte al Regelui, transpirat si îmbracat în camasa de noapte lunga, alba, eternul „un fleac, m-au ciuruit“.
Andreea Macelaru-Sofron a jucat stupid si denigrant rolul Principesei Maria, în timp ce Geo Dobre, în rolul lui Ferdinand I, a fost o alegere la fel de neinspirata precum Razvan Vasilescu în rolul lui Ion I.C. Bratianu. Degeaba acesti doi minunati actori s-au straduit, daca nu se potriveau cu personajele.
Altfel, în afara de aceasta cronica, singurul meu gest de revolta a fost faptul ca nu m-am ridicat de pe scaun si nici nu l-am aplaudat pe Nicolaescu atunci când a urcat pe scena la premiera.
Faptul ca toata sala a facut-o, dupa ce în timpul proiectiei am auzit hohote de râs înfundate, e rusinos pentru spectatori. Sa încurajezi lingusitor lipsa de bun-simt a unui regizor care nu stie unde sa se opreasca dovedeste faptul ca suntem un popor care gândeste si se scalda într-un provincialism patologic de care nu vom scapa… nici în urmatorii 50 de ani.
Reactia spectatorilor m-a dezamagit de doua ori mai mult decât filmul în sine. Daca asa ceva se poate numi film…