Festivalul Filmului European 2009: surprize si socuri (I)
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
Câteodata, superlativele sunt înselatoare iar succesul, un judecator lipsit de întelepciune.
Milcho Manchevski, cel mai în voga regizor macedonean, este prezent în programul Festivalului cu ultima sa productie, inclasabilul „Senki“ („Umbre“) din 2007. Epurarile etnice, respectul fata de legea din strabuni, mica si marea coruptie, refuzul emigrarii, toate aceste grave subiecte prilejuiesc personajelor momente meditative mai scurte sau mai lungi, parca anume gândite pentru a împaca si capra, si varza. Divagatii precum acestea dau luciu unui talmes-balmes altfel destul de original, în care pretentiile festivaliere fac casa buna cu propaganda oficiala (filmul poate fi vazut ca un clip extins pentru brandul de tara al Macedoniei) si cu dorinta niciodata disimulata de succes de casa. Acestui ultim scop îi sunt subordonate o sumedenie de mijloace. Odiseea detectivistica a personajului principal are logica genului giallo: deznodamântul este imposibil de prevazut, dezvoltarea scenariului e nefireasca, suspansul artificial, conteaza doar ca eroul principal sa se plimbe de colo-colo când prin peisaje de catalog, când prin camere prost luminate, în care locuitorii eterului apar atunci când ti-e lumea mai draga.
În ciuda pretentiilor, „Senki“ se plaseaza într-o filiatie deloc ilustra, mai degraba continuator al liniei aduse la perfectiune de Russ Meyer în anii '60 decât exponent al cinema-ului de autor. Cu exceptia momentelor când personajul principal e singur în camera sa, fiecare cadru e populat de frumuseti locale (exceptie de la exceptie – protagonistul privind filme porno); scenele de sex ridica serioase probleme de întelegere: doua dintre ele au loc între personaje al caror rost de a fi nu e clarificat niciodata, o alta, între erou si o naluca, planturoasa si cât se poate de materiala! Una peste alta, nu pricepem mare lucru din „Umbrele“ lui Manchevski, dar nici nu ne plictisim.
„Il papà di Giovanna“, pe de alta parte, spune conventional o poveste conventionala, dar macar emotioneaza. Actorul Silvio Orlando face înca un rol mare, la fel si Alba Rohrwacher în rolul Giovannei, în aceasta melodrama ce reuseste performanta deloc de lepadat de a nu judeca, desi actiunea se petrece în Italia fascista.
În ciuda vremurilor, indiferent la ororile razboiului, tatal Giovannei stie una si buna: sa fie alaturi de fiica sa, autoare a unei crime oribile de care în parte se simte responsabil. Asemeni personajului interpretat de Roberto Benigni în „La vita è bella“, acesta creeaza o realitate imaginara în care totul se explica, nimic nu e înca pierdut. Impresioneaza eforturile lui, adesea absurde, inutile, de neînteles, impresioneaza inocenta Giovannei. Nimeni nu e vinovat în filmul lui Pupi Avati, nici sotia pagubosului protagonist, nici amantul acesteia, nici victima, nici parintii sai, nimeni.
În acelasi timp, nimeni nu iese în evidenta, toti încearca sa supravietuiasca si atât. Cu o exceptie: Charlot-ul modern, eroul improbabil, profesorul Michele Casali. Tatal Giovannei.
Marionete
Mai putin convingator este „Cele trei maimute“ al regizorului turc Nuri Bilge Ceylan, cunoscut în România prin pelicula „Uzak“ („Departe“) din 2002. „Departe“ cucerea prin simplitate si prin firescul personajelor, teza centrala impunându-se drept consecinta a unor întâmplari de o veridicitate pe care nu ne pierdem timpul punând-o la îndoiala. Daca lui „Üç maymun“ îi lipseste forta, aceasta se întâmpla deoarece mecanismul este invers. De dragul simetriei sacrificiu oferit – tradare – razbunare – sacrificiu cerut, Eyüp, Hacer si Ismail se comporta dupa reguli doar de ei stiute. Ca atunci când insistam sa folosim un mecanism în care piesele nu sunt potrivite cum trebuie, Ceylan îsi sacrifica personajele în favoarea unei teze careia îi lipsesc deopotriva puterea de convingere si originalitatea, dar care i-a adus Premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes. Schimbul ramâne inechitabil.
Doar cu acordul bunicilor
Interzis tinerilor sub 18 ani, desi potentialul erectil al peliculei, cel putin în privinta publicului adolescentin, este minim, „Wolke 9“ are cel putin o calitate indiscutabila: socheaza. Dupa intraductibilul „Baise moi“ din 2000, „Intimitate“ al lui Patrice Chereau sau „Seul contre tous“ al lui Gaspar Noé, s-ar fi zis ca e imposibil sa mai surprinda cineva pe acesta linie altfel decât cantitativ (mai multa nuditate, mai mult sex, mai mult incest). Si totusi, „al noualea cer“ nu e rezervat doar celor tineri sau la vârsta a doua, iar acest experiment al lui Andreas Dresen ne-o dovedeste cu prisosinta. Problemele pensionarilor nabadaiosi sunt însa la fel de reale; o data depasit blocajul pricinuit de prima scena de asternut, le întelegem ca si cum ar fi ale noastre. Replicile, în întregime improvizate, lasa uneori impresia unei repetitii cu public, dar performanta regizorului german ramâne. Tabu-ul este încalcat cu respectul cuvenit unor batrâni: în soapta.