Un policier critic
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
De cum a inceput sa bata si la noi primul vant structuralist sau stilistic, s-a si format, repejor, un front al salvarii eseului de pericolele hiperconceptualizarii. Comentatorul structuralist joaca, nici mai mult, nici mai putin, rolul „acelor carnivore, al caror nume il stie toata lumea, care asteapta moartea unui animal spre a-l putea devora“. Formularea metaforica ii apartine lui Nicolae Manolescu, unul dintre principalii paznici la portile patrunderii exceselor „stiintifice“ in comentariul literar romanesc. Cred ca se poate spune ca la noi, structuralismul si metodele lingvistice au intrat concomitent cu negarea lor. Cele mai interesante comentarii teoretice vor rezulta, in mod paradoxal, tocmai din „ciocnirea“ dintre metodele hard ale criticii si indoiala sistematica fata de ele. Inainte de a avea un structuralism romanesc naiv, am avut deja unul critic. Ar fi interesant de studiat strategiile prin care exegeza romaneasca isi propune sa „inghita“ gogoasa cam indigesta a structuralismului. Unul dintre exemplele cele mai elocvente ale unei asimilari fericite il ofera volumul lui Mihai Zamfir, „Cealalta fata a prozei“.
Ca intr-un story politist care se respecta, nimic nu e accidental in „Cealalta fata a prozei“.
Aparuta in 1988, cartea ne ameninta in prefata cu un joc teoretic destul de arid, indiferent la materialul literar pe care se exerseaza. Sintagma cam pretioasa de „stilistica diacronica“ incerca sa legitimeze un studiu care sa reduca „varietatea deconcertanta a operei“ la „o figura simpla, (…) asemenea unei formule generative“. Celor care nu si-au abandonat insa speranta la „intrarea“ intr-un astfel de volum, Mihai Zamfir le rezerva o surpriza de proportii: „Cealalta fata a prozei“ nu numai ca nu e un studiu care sa reduca materialul literar la un pattern simplificat, dar e o carte teoretica „de actiune“, pe care cu greu reusesti s-o lasi din mana. De fapt, autorul isi pigmenteaza naratiunea teoretica cu atata supans, incat ai senzatia – de la un capat pana la altul al cartii – ca te afli in fata unui policier.
O mare (literatura) de suspecti
Cazurile de care se ocupa detectivul sunt, cel mai adesea, cazuri clasate, dar asupra carora domina, inca, un mister ireductibil. „Ucigasul“ a fost prins, insa solutia oficiala a autoritatilor nu-l multumeste pe anchetatorul de acum. Mihai Zamfir nu face decat sa scoata la lumina dosare nesolutionate din arhiva secreta a literaturii romane, de la cazul nuvelei de tinerete a lui Rebreanu sau la romanul in opt volume al lui C. Stere, pana la Toparceanu memorialist sau la situatia ingrata a receptarii prozei lui Blecher. Toate acestea sunt subiectele investigatiei unui autor care stie sa scotoceasca dupa cazurile inedite din istoria literaturii romane. Asadar, sa nu-l credeti nicio clipa pe Mihai Zamfir cand afirma ca materialul exercitiilor de „stilistica diacronica“ e ales la intamplare. Ca intr-un story politist care se respecta, nimic nu e accidental in „Cealalta fata a prozei“.
De fapt, fiecare capitol din volum debuteaza cu o descentrare, cu un misreading teoretic, o „crima“ pe care detectivul literar isi propune sa o solutioneze. Intrebarile liminare sunt intotdeauna foarte spectaculoase, mimand, retoric, un conflict ce necesita importante reasezari conceptuale. Dau doar cateva exemple: „de ce nu avem jurnal intim“; ce desparte hotarator teritoriul romanului de cel al memorialisticii; cand a avut loc metamorfoza lui E. Lovinescu dintr-un provincial intr-un mare critic; cum esueaza Toparceanu (si) in proza. La toate aceste enigme anuntate teatral in introducerile capitolelor, detectivul deghizat in teoretician literar ne promite un raspuns transant si unic. Cateodata, ai senzatia ca investigatorul stie dinainte cine e „ucigasul“, dar masluieste cartile de dragul ritualului. De fapt, in acest ceremonial de reducere gradata a tuturor ipotezelor la una singura consta farmecul investigatiilor literare ale lui Mihai Zamfir. Nu e vorba, dupa cum s-ar crede, de un exercitiu simplificator, pentru ca explicatia unica se construieste prin punerea in paranteza, sub ochii nostri, a ipotezelor care intervin pe parcurs. Detectivul identifica „faptasul“ rupturii teoretice doar dupa ce a inventariat in intregime cercul de suspecti.
Ca tot veni vorba de suspecti, criticul opereaza cu ceea ce as numi o lectura demascatoare. Intotdeauna autorii sau formulele narative pe care le discuta Mihai Zamfir sunt altceva decat par, fapt vizibil si la nivelul retoricii teoreticianului. Comentatorul din „Cealalta fata a prozei“ si-a facut un adevarat reflex profesional din a nu-si crede subiectii pe cuvant: in timp ce Stere e un „romancier travestit“, Toparceanu e un „fals memorialist“. In ultimul capitolul despre etica lui Marin Preda, autorul-detectiv se va dovedi, intr-adevar, un bun cunoscator al simptomatologiei „criminalului“. Intr-o ancheta literara in toata regula, Zamfir cantareste, cu atentie, fiecare nuanta: „Marturisirea demareaza greu, sub privirea invizibila a unui confesor; scriitorul tuseste, se balbaie, isi drege vocea“. Intors pe toate partile, un Marin Preda care apeleaza – in confesiunile din „Imposibila intoarcere“ – la „induiosatoarea tehnica a amanarii, etern subterfugiu al vinovatului“, e prins, in final, asupra faptei. Doua intalniri episodice cu Hortensia Papadat-Bengescu, relatate de Preda in jurnal, sunt bazele capetelor de acuzare pe care Zamfir le formuleaza impotriva romancierului: Hortensia e „fantoma“ constiintei etice a lui Preda, care scrisese la comanda politica in anii ’50. Odata ce mobilul psihologic a fost identificat, verdictul se impune fara drept de apel: „structura de moralist a reprezentat de la inceput datul fundamental al personalitatii lui Preda“.
Detectorul stilistic de minciuni
In incercarea de a-si face subiectii sa se tradeze intr-un fel sau altul, Mihai Zamfir intinde tot felul de capcane intepretative. De pilda, pentru a deduce modelul cultural la care se raporteaza memorialistica lui Toparceanu, autorul decupeaza descrierile de natura de restul textului si le supune unei investigatii stilistice. Ochiul disociator al unui detectiv versat identifica, astfel, cu precizie, elementul care face corp strain in text, detaliul care „tradeaza“ adevarata identitate a scriiturii lui Toparceanu. Excelent cititor al codurilor culturale si implicit a felului in care natura era figurata plastic in secolul al XIX-lea, criticul isi poate schita deja un mic rechizitoriu: „Infuzia literara prin care Toparceanu vede peisajul Bulgariei sudice este doar o latura a livrescului constitutiv. In natura, Toparceanu nu numai ca stie ce cauta, el stie si ce va gasi“.
Supuse detectorului stilistic de minciuni, enigmele policier-ului din „Cealalta fata a prozei“ isi gasesc rezolvari ingenioase. Amintesc doar excelenta analiza care compara incipitul a trei romane din anii ’80 pentru a demonstra translatia fina de la stilul indirect liber la monolog interior. Nu trebuie niciodata scapata din vedere dimensiunea imprevizibila a close reading-ului practicat de Mihai Zamfir. Pentru a ajunge la adevaratul mobil, autorul se prevaleaza adesea de un cuvant, precum Colombo de un nasture uitat pe noptiera. In stilistica, la fel ca in detectivistica, detaliile mici rastoarna argumentatiile mari. Sub privirea cititorului, índici verbali aparent nesemnificativi se transforma in adevarate indícii care vor proba, exemplar, teoria generala. Caci – un fapt pe care l-am trecut cu vederea pana acum – stilistica lui Zamfir nu e gratuita, ci ascunde intotdeauna o mentalitate a epocii, un Saeculum. Unul dintre cele mai reusite studii din volum e, cu siguranta, cel despre jurnal. Pornind de la o analiza pe text, autorul stabileste o tipologie foarte fertila a jurnalului in genere – in paralel cu o microistorie a memorialisticii romanesti. De retinut si de aplicat, asadar, distinctia dintre „jurnalul de criza“, care ar raspunde unor nevoi psihologice imediate, si „jurnalul de existenta“, dominat de „senzatia ca scripticul nu ca putea acoperi, niciodata, decat extrem de partial, fapticul“. Nu mai vorbesc de excelentul fragment eseistic (de proza?) in care Zamfir propune inlocuirea „jurnalului“ cu „noctalul“, un termen care ar exprima mai adecvat disproportia, specifica genului, „dintre intentie si realizare, dintre faptul realmente petrecut si relatarea lui“.
Cand detectivii se insala
De la un moment dat, ca orice detectiv care se respecta, autorul incepe sa suspecteze orice. Unul dintre cele mai clare rezultate ale acestei deformatii profesionale e analiza consacrata „Jocurilor Daniei“ de Anton Holban, unde criticul porneste de la premisa cam riscanta ca autorul (empiric!) ar fi „provocat aproape cu buna stiinta jocurile Daniei in varianta lor concreta, pentru a utiliza realitatea in sprijinul unei sugestii literare“ (subl. mea, A.G.). Numai ca daca ipoteza e discutabila, probele stilistice pe care le invoca exegetul sunt aproape convingatoare. Nici nu mai conteaza, cel mai adesea, daca anchetatorul prinde adevaratul „ucigas“. Cazuistica lui e atat de subtil construita, incat se poate trece cu vederea peste asemenea neintelegeri marunte. La urma urmei, in investigatia literara te multumesti si cu identificarea suspectilor, nu trebuie sa prinzi neaparat „faptasul“.
Mihai Zamfir stie, cu siguranta, ca un critic mare e un detectiv ratat. Daca a incercat, in volumul de fata, sa intre pielea ultimului, e tocmai pentru a-i aduce un elogiu de subtext primului. Si, nu in ultimul rand, pentru a imbraca asperitatile teoretice ale stilisticii intr-o naratiune foarte personala. Nu ma feresc s-o spun, „Cealalta fata a prozei“ face parte din specia rara a cartilor de teorie care se citesc cu sufletul la gura.