A fost odata, în Irlanda...

articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21
» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE

Aparitia celui dintai roman al lui William Trevor, "A Standard of Behaviour“ (1958), a fost ignorata aproape cu desavarsire atat de publicul larg, cat si de critica. Cu toate ca aceasta prima carte prefigura, in mare masura, toate calitatile pentru care, nu dupa mult timp, Trevor avea sa fie considerat drept unul dintre cei mai importanti scriitori irlandezi ai epocii contemporane (daca nu cumva chiar „cel mai important“, intr-o modificare fundamentala de optica si perspectiva, fara indoiala nu unica in contextul opiniilor fluctuante ale criticii literare de limba engleza sau, cel putin, a unei parti a acesteia): precizie si exactitate a tonului, o inconfundabila dimensiune poetica a textului, precum si, poate mai ales, o extraordinara intensitate, nu doar a expresiei ci si, in egala masura, a continutului.


Sigur ca „Povestea lui Lucy Gault“, romanul publicat de William Trevor in 2002, se dovedeste a fi, in acest context, nu doar o alta - noua - expresie a predilectiei pe care autorul a avut-o intotdeauna pentru Irlanda si problemele specifice acelui spatiu, ci, deopotriva, un excelent exemplu al artei de mare creator de atmosfera a scriitorului. Si, fara indoiala, dovada, daca mai era nevoie de asa ceva, a importantei pe care, chiar si intr-o lume cum e aceea a prezentului, o pot avea (trebuie sa o aiba!) povestile.
Actiunea romanului e plasata, la inceput, pe fondul tulburarilor provocate de republicanii radicali in anii '20 ai secolului trecut (in general, grupuri de tineri exaltati, dar care nu inteleg prea mare lucru din propaganda referitoare la onoarea de a muri sau de a ucide pentru gloria Irlandei), actiuni de natura a-i face pe multi dintre proprietarii de resedinte sau de domenii - mai cu seama pe cei ale caror familii nu erau „pure“ din punct de vedere etnic - sa-si abandoneze caminele, alegand calea exilului, cel mai adesea in Anglia. Aceasta este, la prima vedere, si cazul familiei Capitanului Everard Gault, a carui casa este atacata de cateva ori de un grup de tineri furiosi, iar unul dintre ei este ranit usor de Capitan. Hotarand sa paraseasca Irlanda, deoarece Heloise, sotia lui Everard, este englezoaica si se considera singura vinovata pentru ceea ce se intampla, cei doi nu tin, insa, seama de parerea lui Lucy, fiica lor in varsta de aproape noua ani, care refuza sa plece si decide sa se refugieze la una din fostele servitoare ale familiei. Numai ca, pe drum, sufera un accident, nu ajunge la destinatia dorita, iar parintii ei o cred moarta, deoarece gasesc intamplator, pe malul marii, o haina pe care fetita o pierduse cu mult timp in urma. Iar ceea ce, in mainile altui autor ar fi riscat sa se transforme extrem de usor in melodrama plina de accente lacrimogen-sentimentale, devine, in „Povestea lui Lucy Gault“, o extraordinara radiografie nu doar a efectelor pe care istoria, in sens larg, le are sau le poate avea asupra oamenilor, ci si a alegerilor pe care, in anumite circumstante, fiinta umana le face, romanul devenind, pe nesimtite, un subtil si delicat studiu al sentimentelor si emotiilor care se dovedesc in stare, pana la urma, nu doar sa transforme totul in poveste, ci si sa-i dea acesteia dimensiunea legendei si profunzimea mitului.
William Trevor a fost si ramane, dupa cum el insusi a subliniat in repetate randuri, mai cu seama un excelent autor de proza scurta, mecanismele si strategiile narative ale povestitorului fiind, de altfel, evidente nu o data si in romanul de fata. Caci, la fel ca in „Beyond the Pale“, autorul configureaza o inedita harta a conjunctiei dintre destinul politic al unei tari si cel personal, al locuitorilor sai. In plus, ca si in „Reading Turgenev“, avem de-a face cu un fermecator (dar nu mai putin tulburator) personaj feminin care alege sa se raporteze pentru totdeauna exclusiv la amintiri, refuzand implinirea in prezent si in realitate, Lucy (cea care ii spune, la un moment dat, celui pe care il iubeste: „Amintirile pot reprezenta totul daca asa ne dorim sa fie. Voi trai o viata care va fi amintirea iubirii noastre.“) comportandu-se, practic, asemanator cu Mary Louise Quarry, indragostita fara speranta si pentru totdeauna de varul sau. Pe de alta parte, comparatiile pot merge chiar mai departe, deoarece regasim, in „Povestea lui Lucy Gault“, nu doar tonul din „Fools of Fortune“, ci si situatia esentiala - disparitia unui copil - care marca si textul romanului anterior al lui Trevor, „Death in Summer“. Numai ca scriitorul trece, in cazul atat de tristei povesti a lui Lucy, peste toate acele aspecte care, in cazul anterior, mai trimiteau spre detaliile faptului divers si stie sa aduca in centrul atentiei nu atat amanuntele istorice exacte, cat ceea ce retine memoria colectiva din acestea, mai precis povestile. De aici si compozitia de-a dreptul muzicala a romanului, precum si structurarea sa in functie de patru momente bine determinate din punct de vedere temporal, cu rol de veritabile puncte de fuga la nivelul naratiunii: ziua de 21 iunie 1921, momentul cand resedinta de la Lahardane a lui Everard Gault e atacata, apoi 22 septembrie 1921, cand parintii lui Lucy pleaca din Irlanda cu inima zdrobita si, din clipa aceea, nu vor mai putea fi nici gasiti de nimeni si nici macar contactati de avocati, rude sau prieteni pentru a li se aduce la cunostinta ca fiica lor, gasita de unul din servitori la cateva zile de la imbarcarea lor, traieste si va trai singura la Lahardane pana pe 5 august 1936, cand ajunge acolo, ca la un alt castel al unei alte frumoase adormite, tanarul Ralph, marea si singura iubire a lui Lucy, si ziua de 10 martie 1949, cand Lucy afla, din ziare, ca Ralph a decis sa se casatoreasca cu altcineva. In fond, prin aceasta aparenta atentie pe care o acorda exactitatii cronologice, William Trevor nu face decat sa construiasca o istorie sufleteasca, mai ales a sufletului lui Lucy, sau un soi de inedita geografie spirituala, de natura a structura insasi substanta acestui personaj.
Desigur, locul in sine, resedinta de la Lahardane si imprejurimile, marea si vantul, succesiunea anotimpurilor, toate acestea definesc, o data in plus, actiunile personajelor si le modeleaza vietile, in care, dupa cum autorul nu ne lasa sa uitam nici o clipa, hazardul joaca, adesea, un rol mai important decat am vrea uneori sa credem, intr-un fel intocmai ca in scrierile lui Thomas Hardy, de a caror atmosfera „Povestea lui Lucy Gault“ se apropie nu o data. Tocmai de aceea, finalul, descriind imaginea lui Lucy brodand sau mergand sa viziteze azilul unde e internat Horahan, baiatul care, cu ani in urma, atacase casa familei ei (si a carui istorie e prezentata mereu in paralel cu a lui Lucy insasi, dar intr-o cheie intotdeauna minora, caci amandoi sunt victime ale tulburatei istorii a Irlandei) nu trimite nicidecum spre o alta sau altfel de Miss Havisham in cheie irlandeza, caci, spre deosebire de celebra eroina din romanul „Marile sperante“ de Dickens, Lucy a gasit nu doar calea spre mantuire, ci mai ales pe aceea spre sensul deplin al vietii sale, iertarea. Astfel, romanul lui William Trevor capata si alte dimensiuni, aducand in prim plan ceva mai mult decat imaginea nenumaratelor drame provocate de istorie, altceva decat o simpla alegorie a exilului ori a singuratatii umane, un amanunt in plus fata de numeroasele texte dedicate tensiunilor dintre catolici si protenstanti, englezi si irlandezi. Caci, preluand cate ceva din intensitatea dramei Cordeliei din piesa lui Shakespeare, din lirismul lui Keats din celebrul poem „To Autumn“, sau din „After Apple-Picking“ de Frost, toate cuprinse intr-o atmosfera pe deplin comparabila cu cea din excelenta povestire „Mortii“ a lui James Joyce, romanul lui William Trevor vorbeste mereu convingator despre capacitatea unei fete frumoase, singuratice si aparent fragile si ciudate, purtand doar hainele albe ale mamei sale si traindu-si viata mereu indirect, citind si recitind toate volumele din biblioteca parintilor ei, de a depasi tragedia care i-a marcat copilaria si de a invinge, in acest fel, istoria insasi: pur si simplu, transformand-o in propria sa poveste, chiar daca aceasta poveste nu are nimic de-a face, asa cum, poate, ne-am putea astepta, cu consacratele conventii ale povestilor cu zane, fie ele si irlandeze.   

---