Maldoror vaccineaza literatura de banalitate
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura dialogului »
Autor: RUY CAMARA in dialog cu IULIA BARAN
Traducere din portugheza de Iulia Baran
Iulia Baran: In momentul in care cititorul roman va vedea pe rafturile din librarii „Cantecele de Toamna“, cu siguranta va dori sa stie cine este autorul lor. Asadar, cine esti tu, Ruy Camara?
Ruy Camara: Sunt un romancier indragostit de doamna Poezie si admiratorul unui numar restrans de autori universali care ma inspira sa merg pe unul dintre cele mai dificile drumuri pe care cineva il poate alege pentru sine: profesia literara. Insa unii spun ca sunt in continuare acel idealist care in tinerete a scris cateva versuri ce raspund, in parte, la intrebarea ta: Sunt un mic poet neimpacat si ponderat/ si nu compun pentru a transforma lumea/ nici nu expun tot ceea ce se simte/ si miscat, sufar in tacere.
I.B.: In viata ai facut multe lucruri: ai fost inginer, om de afaceri, sociolog, ai studiat dramaturgia pentru teatru, cinematografie si televiziune, te-ai ocupat de marketing politic, pentru a mentiona numai cateva dintre specializarile pe care le ai. Dar, se pare ca vocea literaturii a fost mai puternica. Cum si cand ti-ai dat seama de faptul ca literatura reprezinta pentru tine drumul cel bun?
R.C.: In viata, totul se petrece din cauza a ceva. In 1991, supravietuiam mortii fiicei mele (Lia Camara), care ne-a parasit la varsta de 2 ani, ea inecandu-se in piscina casei noastre. Dupa aceasta tragedie, viata mea nu mai avea nici un farmec si chiar nici sens. Sufeream atat de mult si eram atat de revoltat pe soarta, incat am inceput sa blestem zeii, demonii si tot ceea ce ma invatase cateheza. Este adevarat ca m-am gandit la sinucidere. Intr-o buna zi, un suflet caritabil a pus la usa noastra un bebelus in varsta de 20 de zile, pe fiul meu Davi Camara, care in prezent are 17 ani. Cateva luni mai tarziu, am decis ca venise vremea sa fac ceea ce am dorit intotdeauna si lucrul pe care de atatea ori il amanasem: sa scriu carti. Pe 15 aprilie 1992, mi-am strans familia si i-am comunicat decizia rebela de a abandona cariera de om de afaceri pentru a ma dedica exclusiv profesiei literare. Mi-am transformat casa intr-o imensa bilbioteca si am ramas ascuns aici timp de 12 ani, citind si scriind pentru a-mi satisface propriul spirit si rezistand cu darzenie tentatiei de a publica. Literatura a devenit refugiul evadarii mele, precum si forul reflectiilor mele. In aceste conditii am devenit scriitor. Astazi, matur deja si curatat de alte probleme dureroase, cred ca a venit momentul sa ma exprim plenar, presupunand ca am multe sa le spun cititorilor din toate limbile, mai ales acelor oameni care, asemeni mie, au fost candva napastuiti de soarta, de familie, de societate sau de stat.
I.B.: Carierar ta literara a inceput prin poezie, insa debutul tau s-a produs prin acest roman, „Cantece de Toamna“, care vorbeste despre un poet francez nascut in Uruguay. Faptul ca mai intai ai scris poezii a influentat in vreun fel alegerea lui Lautréamont in calitate de personaj al romanului tau?
R.C.: Sigur ca da si am invatat mult de la poetii desavarsiti, in fond, doar ei si zeii stiu, din experienta traita sau inchipuita, ca actul creatiei este o eternitate inabusitoare. Intr-o oarecare masura, poezia a fost cea care m-a condus spre spleen-ul si spre nevroza lui Isidore Ducasse, creatorul Contelui de Lautréamont. Totusi, primul meu contact cu acest personaj s-a produs gratie unui furt literar comis de poetul José Alcides Pinto, decedat in 2008, victima a unui accident rutier. Imi amintesc ca in 1994 el s-a dus la Rio de Janeiro si a sustras din biblioteca bibliofilului José Bonifácio Camara (varul meu, care a decedat deja) un facsimil al „Cantecelor lui Maldoror“ si mi l-a trimis impreuna cu un bilet in care spunea: „Draga Ruy, am comis un delict de neiertat in biblioteca unui prieten pentru a impartasi cu tine banchetul literar al lui Lautréamont“. Astfel a inceput totul. Dar ceea ce m-a motivat sa merg pe urmele lui Lautréamont a fost provocarea aproape imposibila de a dezvalui misterele vietii lui, pentru a reconstitui ceea ce, mai probabil, ar fi putut fi Ducasse intr-o tara care il ignora in totalitate.
I.B.: In ce mod au intrat in viata ta „Cantecele lui Maldoror“, unica opera publicata de Contele de Lautréamont?
R.C.: Aceasta opera mi-a cazut in mana intr-un moment haotic, in care eu cautam un personaj neobisnuit, o fiinta incoltita in propria sa dilema, lipsita de spatiu pentru a se exprima, fara resursa care este cautata pe inaltimi si nesupus logicilor aflate in vigoare. Poate ca eu eram in cautarea „eului meu esential“ sau a unui autor care sa-mi permita sa inteleg ceva ce se afla in cel mai profund nucleu al fiecarui mare scriitor. Cand am citit pentru prima oara „Cantecele“, am avut o stranie senzatie de respingere, dar la o rapida intoarcere a paginii era deja mult prea tarziu pentru a scapa din capcana. Intr-un alt moment, l-am recitit cu vigoare si cu disperare, ca si cand m-as fi aflat in acea stare de moleseala intelectuala in care solitarul Ducasse este vazut, cand beat si fericit, dand pe gat pahare de vin in cabaretul „Du Ciel de l'Enfer“, din Montmartre, cand trist si ruinat, ingerand petale opiacee intr-un bordel oarecare, de pe cine stie ce straduta, intr-o noapte oarecare din vechiul si frumosul Paris al secolului XIX. Am respins si am indragit imediat „Cantecele“, deoarece am inteles ca ma aflam in fata unei scrieri alchimice si halucinante, in mod ciudat tulburatoare si fara termen de comparatie in traditia noastra literara si care, desi umbrita timp de 145 de ani, vaccineaza literatura ce sufera de o grava boala: banalitatea.
I.B.: Ce impact au avut „Cantecele“ asupra ta?
R.C.: Impactul a fost cumplit, intrucat nimeni nu supravietuieste dupa ce a petrecut o vreme in tenebrele unui geniu. Groaza provocata de violenta morbiditate a „Cantecelor“ mi-a trezit curiozitatea de a sti cine a fost Lautréamont. In acele vremuri, viata mea era supunere pura; exista o mica rezerva financiara, care imi permitea sa indraznesc si am simtit ca ma pot lansa intr-o asemenea aventura. Dar, de unde sa incep? De la epitomele extrase din „Cantecele lui Maldoror“? De la pistele bibliografice lasate de autorii care m-au precedat in aceasta aventura? De la documentatia redusa aflata in posesia colectionarilor, a librarilor si a anticarilor din Europa? Cine ar incuraja un autor la inceput de cariera sa duca mai departe un proiect oneros si de o asemenea complexitate si anvergura? La astfel de intrebari nu aveam raspuns, ci doar dorinta imperioasa de a readuce in lumea contemporana un mit literar care continua sa se afle in intunericul anonimatului si care era impiedicat sa regaseasca noi cititori.
I.B.: Acum cativa ani, marele pianist brazilian Joao Carlos Martins imi vorbea despre relatia sa personala cu Bach. Care este relatia ta personala cu Contele de Lautréamont?
R.C.: Relatia mea cu acest personaj este pur intelectuala, atat datorita conditiei sale de reprezentant legitim al unei repulsii fata de poetii blestemati, renegati si uitati, cat si ca urmare a importantei sale universale, in fond Ducasse a construit pe propriul sau schelet o catedrala de metafore, contribuind astfel la daramarea arhitecturii conventionale a literaturii cuminti si prin aceasta a inspirat miscarile mai inaintate in privinta creativitatii poetice si artistice din secolul XIX, cum ar fi Suprarealismul. 8
Dar nu pot omite afectiunea mea paterna fata de personajul pe care l-am recreat si am facut-o avand convingerea ca un scriitor care nu s-a intrupat in personajul sau risca sa nu-i fie credincios lui, siesi insusi si artei. L-am reinvent pe Lautréamont ca si cand as fi cautat o sinteza proprie de intelegere pentru a justifica cea mai mare prostie omeneasca: sinuciderea. Motivat de aceasta tentatie foarte secreta, el se deplaseaza in spatiile imaginare ale intrigii si actioneaza intr-un timp narativ care se proiecteaza si se contracta pentru a ne oferi dimensiunea universului pe care el ar dori sa-l creeze sau sa-l distruga in felul sau. Am recurs la verosimilul absurdului pentru ca m-am vazut obligat sa-i dau inapoi lui Isidore Ducasse atat de ravnita negare existentiala, care exprima in parte criza existentiala a individului intr-o societate in care absurdul se bucura de sprijin legal in cadrul logicilor si incoerentelor aflate in vigoare. Cruzimea narativa a operei lui Ducasse evoca cea mai buna intentie a unui personaj mult prea uman, care prefera un spin cutitului, a carui actiune este mai curand cruda decat mortala. Din acest unghi el a fost criticat de Jean-Paul Sartre, a fost ironizat de Albert Camus si subestimat de G. Luckás, iar pe de alta parte a fost elogiat de André Gide, André Breton, André, Malraux, Paul Éluard, Philippe Soupault, Gaston Bachelard, Antonin Artaud, Salvador Dali, Walter Benjamin, Georges Bataille, Octávio Paz, Pablo Neruda, Marcelin Pleynet, Le Clézio si de o multime de autori si fani. Totusi, nu putem nega faptul ca atacurile, in parte, sunt reflectia moralismului derivat din idealul crucii, care subliniaza bine componenta conservatoare sau chiar laica a unei epoci romantice si plina de prejudecati, care ajunge pana in zilele noastre. Dar pana si adversarii recunosc faptul ca Ducasse este autorul unui text cifrat, singular si unic, deoarece a indraznit prea mult: in plagiat, in cruzime, in naivitate, in fraudele stilistice, el a inovat in estetica si a dus la extrem, atat in fictiune, cat si in viata reala, cautarea existentiala a imposibilului, unde Sartre s-a pierdut: „Sunt fiul barbatului si al femeii, din cate mi se spune. Acest lucru ma infioara... credeam ca sunt mai mult!“ Ducasse pare sa fi inteles mai bine decat Sartre si Camus ca elanul rebel si avangardist este propriu tineretii si ca doar tineretea este in stare sa arunce cu gunoaie in ochii experientei.
I.B.: „Cantecele de Toamna“ reprezinta debutul tau in calitate de scriitor. Si, dupa cate stim, exista putine elemente biografice concrete legate de Isidore Ducasse, Contele de Lautréamont. Vorbeste-ne putin despre activitatea de cercetare pentru acest roman.
R.C.: Romanul trebuie sa fie inteles si catalogat ca o fictiune cu o baza istorica si bibliografica, rodul unei cercetari minutioase, care a necesitat ani de zile. Am inceput lucrul in 1996, avand convingerea ca exista material suficient pentru o biografie fidela. Dar, odata cu evolutia cercetarilor, am descoperit contrariul. In perioada 1997-1999 am facut zeci de calatorii pentru a scormoni in cimitire, biserici, licee, biblioteci, la anticari, in librarii si in cartile vechi din Uruguay, Franta, Spania, Belgia si Portugalia. Dupa trei ani de cercetari am incetat lucrul, crezand ca ma aflam in fata unei enigme de nedescifrat. Citisem si recitisem deja sute de texte stranse in expeditiile anterioare, dar resimteam lipsa unor elemente palpabile pentru a fundamenta proiectul. Ceea ce exista se rezuma la o mana de carti ale autorilor care au schitat un portret al lui Lautréamont; un facsimil din „Les Chants de Maldoror“, editia din 1868, pe care am reusit s-o cumpar de la un anticar la Lisabona; o carte neterminata, intitulata „Poezii“; certificatul de nastere al lui Ducasse, pe care l-am obtinut de la Curia din Montevideo; 7 scrisori ale lui Ducasse; o fotografie de la absolvirea sa de la fostul Liceu Imperial din Pau si o copie a certificatului de deces, eliberat de Primaria Senei in 1870. Cand m-am apucat sa scriu romanul, am inceput sa simt pe prorpia piele o suferinta vecina cu ispasirea. In momentele de absoluta lipsa de inspiratie m-am gandit sa abandonez proiectul, crezand ca ajunsesem in acel punct de netrecut in care multi biografi care m-au precedat s-au impotmolit. Tocmai aici m-am vazut prins intr-o adevarata capcana. Imi consumasem deja o buna parte din economii si nu reuseam sa intrezaresc incotro sa ma indrept. Intr-un alt moment, cand aparea o noua pista, lucrul era reluat cu asemenea euforie, incat elanul era greu de stapanit. De fapt, simteam efectele nocive ale limitelor mele materiale si intelectuale pentru a continua lucrul. Era clar ca „nimicul biografic“ al lui Isidore Ducasse ma ducea catre frustrare. Cea mai mare dificultate a fost sa gasesc momentul potrivit pentru a intra sub clopotul sau de dezgust si sa-i dezvalui universul, un anti-univers intunecat si inspaimantator, care se contracta la fiecare incercare a mea de a-i sonda profunzimile. Mi-au trebuit doi ani pentru a structura curbele dramatice ale cartii, temandu-ma sa nu aduc atingere vointei dureroase si degradate a personajului meu. Poate de aceea unii biografi care s-au lansat in aceasta aventura nu au fost incununati de succes. Altii, din motive elementare de rigoare si de rigiditate, sau pentru ca s-au vazut in fata unui spectru foarte ciudat si stigmatizat de o inlantuire succesiva de algenii si uitari, pur si simplu au renuntat la aventura. Abia dupa aceea, cand am vizualizat situatiile care ma puteau conduce spre deznodamant, am inteles ca atunci cand arta trebuie sa triumfe asupra ratiunii seci si obiective cerute intr-o anume actiune, constiinta mea evada in antecamera ratiunii, iar eu ma vedeam din nou hoinarind prin Montevideo, Tarbes, Pau, pe la Paris si Burxelles, cand in fata unui mormant, cand ascuns in acele tablouri triste, inconjurat de ganduri si de mahnire, ca si cum as fi facut parte din tot acel imaginar pe care il recream. Stateam zile sau chiar saptamani pe o pagina ce nu se rezolva. Noaptea tarziu, de cate ori nu m-am vazut singur, pe deplin pierdut pe cararile intunecate ale propriilor idei, prins in abstractiile cele mai complexe ale mintii lui Lautréamont, fara a sti cum sa-l conduc pe Isidore Ducasse catre o incheiere.
Imi amintesc bine de un episod petrecut la Paris, in camera numarul 56 de la Hotel du Quais Voltaire, acelasi care i-a slujit drept refugiu si ascunzatoare lui Baudelaire, Wagner, Lautréamont si Oscar Wilde, care m-a determinat sa rescriu clipele care au precedat sinuciderea lui Isidore Ducasse. Era in zori. Fulgere, tunete si vant puternic si ploua intens. Eu eram cu totul epuizat si nu eram in stare sa scriu epilogul. Bausem deja o sticla de vin in momentul in care am avut strania senzatie ca geniul lui Lautréamont reusea sa patrunda liber prin zonele de netranzitivitate ale simturilor mele. Ceea ce s-a petrecut acolo cu parametrii ratiunii absolute pare suprareal, insa in ceea ce priveste parametrii artei, totul este posibil. Iar in acea noapte de toamna din 24 noiembrie 2001, punand fata in fata ceea ce Marcelin Pleynet a sugerat cu privire la contrastul dublei alteritati dintre Ducasse si Lautréamont, am reusit, in sfarsit, sa-i aduc spre calvar si am terminat cartea.
I.B.: Care este proportia de fictiune si realitate din acest roman?
R.C.: Atunci cand un romancier merge prin desertul redactarii eidetice, care urmareste transformarea fenomenelor in esente, el risca sa atinga pura sterilitate a artei. Acest lucru se petrece deoarece arta literara se exprima in mod plenar atunci cand granitele dintre realitate si fictiune sunt subtile si apropiate. Din acest motiv este imposibil de dat aici un raspuns concludent, tot asa cum este imposibil de masurat cata fictiune si cata imaginatie formeaza realitatea sau ceea ce luam drept real. De exemplu: atunci cand cineva se duce la un templu sfant pentru a cere protectia Celui de Sus, nu ne intrebam ce este real sau imaginar. Atunci cand confruntam fundamentele ideologice cu practicile istorice ale comunismului, ale socialismului si ale capitalismului nu poti distinge adevarurile de aparentele inselatoare. Acelasi lucru este valabil pentru ceea ce luam drept libertate, democratie, justitie si stat de drept. Cine ar putea cuantifica fictiunea inserata de autori in Sfintele Scripturi? Cum sa negi faptul ca abstractiile si inventiile guverneaza lumea si controleaza destinele civilizatiilor? In aceasta carte am incercat sa situez personajul foarte aproape de coerenta care se cauta intr-o abordare mai formala, totusi m-am confruntat cu o enorma dificultate, deoarece, in fapt, Lautréamont este o naluca ce se ridica pe pilonii multor ipoteze si pe putine fapte si, prin urmare, nu poate fi gasit niciodata, cu exceptia pistelor biografice si a extraselor din propria sa opera. Am evitat sa cad in groapa determinismului direct si drept al istoriei sau a tramei pur biografice a personajului, deoarece existenta lui reala este o lacuna care poate fi completata doar prin componente de credibilitate literara. Am stabilit o contrapunere cu rigoarea impusa genului biografic dintr-un motiv: daca el nu ar fi avut o existenta civila pe deplin dovedita, Isidore Ducasse ar fi putut fi in acelasi caz Lucretiu, autorul cartii „Despre natura lucrurilor“, marele poet roman fara biografie.
I.B.: In roman, Voltaire apare ca personaj. De ce?
R.C.: M-am slujit de Voltaire (batranul iluminist care cunostea cararile propriului destin, parintele romanului filosofic, cel mai fertil si concis scriitor al Frantei, a carui opera echivaleaza cu productia unei intregi generatii de scriitori si care a fost alungat de la curtea de la Versailles pentru a-si trai ultimii ani printre excremete si urina) din doua motive: pentru a-mi exprima neincrederea in empirismul grosolan si steril care se aroga a fi stiintific in recenta era a dictaturii stiintei si a doctrinelor; si pentru a metaforiza, intr-un cosmar al lui Ducasse, un cosmar real, atat de prezent in vremurile noastre: drama individului intr-o societate opresoare, care il recunoaste pentru utilitatea lui si care il dispretuieste pentru ceea ce inseamna.
I.B.: Alte doua personaje din roman, care, fara nici o indoiala, vor atrage atentia cititorului sunt Privirea din Inalt si Vocea care povesteste. Ce semnificatie au in structura romanului?
R.C.: Aceste personaje invizibile sunt ecourile dramei noastre a culturii, dar pot fi si metafora indoielilor noastre intimiste sau chiar ale dramei de constiinta a individului. Privirea din Inalt, intotdeauna ascunsa, ca si Vocea care povesteste, care nu intotdeauna este a naratorului, se exprima in intriga prin coduri care ne cer noua, interlocutorii muti, un meta-cod de referinta prin care sa putem identifica, in actiune si in timp, clipa in care Privirea spune ceea ce Vocea ne face sa vedem. Aceasta inversare a functiei simturilor noastre este unul dintre efectele mimetice, iluzorii si ludice destinate ridicarii actiunii la nivelul viziunii suprareale a lui Lautréamont. Privirea ascunsa, care din inalt poate vedea si controla totul, si Vocea care apare in intriga fara a-i cere voie cititorului, sunt granite functionale ale unei estetici pe care am incercat s-o adopt in intentia de a dezvalui presupusa instanta simbolica a „eului esential“ care se ascunde in fiecare dintre noi in lumea concreta. Ele actioneaza in cadrul intrigii pentru a justifica absenta prezenta a personajului, care, nemaiputand sa-si conduca propria Privire asupra unei lumi pe care ar dori s-o recreeze sau s-o distruga, risca sa amuteasca.
Voce care sa nu amuteasca printr-o simpla libertate poetica si nici prin obedienta fata de litere, atat de chinuite deja de rigorile logicii in vigoare, in fond, Vocea pe care tocmai am auzit-o, mereu prezenta in cadrul intrigii, nu este un simplu artificiu de stil, ci o idee indescifrabila, de nedefinit din unghiul rational, nedeslusita din punctul de vedere al logicii, al semnificatiei materializate a realului, care este ireal atunci cand vrei sa descifrezi ceea ce macar fusese spus, care este irational atunci cand nu intelegi ca Privirea din inalt este doar o supozitie care este departe si, in acelasi timp, foarte aproape de actiune, astfel incat, ca tot atatea iluzii cu asemanare umana, este in cel mai inalt grad omniprezenta, insa incapabila sa schimbe o situatie creata, incapabila sa traseze devenirea, care in limbajul crestin este si soarta fiecaruia, sau poate a tuturor, astfel ca aceasta Privire poate fi o metafora, poate fi confundata cu insasi privirea Creatorului, sau a naratorului, care in efortul de a da viata unei fiinte deja disparute, se inchipuie, de asemenea, suprem si suveran.
I.B.: Drumul acestui roman a fost lung si, imi inchipui, nu intotdeauna usor. Cine ti-a dat puterea de a continua?
R.C.: „Cantece de Toamna“ este sfarsitul unui drum implinit, un drum pe care cu greu as indrazni sa-l mai repet. Fara indoiala, a fost cea mai grea si mai indrazneata aventura in care m-am lansat de-a lungul vietii. Pentru a compune aceasta carte am fost nevoit sa sacrific convietuirea cu familia si cu prietenii, care se plangeau de absenta mea. Dar nu as fi reusit sa parcurg acest drum fara complicitatea sotiei mele, Rossana, fara tacerea copiilor mei si fara indemnurile pe care le-am primit de la fratii mei poeti, José Alcides Pinto, Gerardo Mello Mourao si Ivan Junqueira. Dar recunosc faptul ca doamna ambasador Monica Grigorescu are dreptate atunci cand sugereaza ca mainile lui Baudelaire, Lautréamont, Breton, Augusto dos Anjos si Cruz de Sousa si-au tinut mana deasupra capului meu.
I.B.: Dupa ce a fost incheiat, care a fost drumul editorial al „Cantecelor de Toamna“?
R.C.: Cand am terminat romanul, la Paris, m-am intors in Ceará, am facut corecturile obisnuite si l-am trimis la doua edituri importante din Brazilia, insa amandoua l-au refuzat fara comentarii si fara urme ca l-ar fi citit. Neimpacat cu neglijenta si cu lipsa mea de experienta, poetul Ivan Junqueira a trimis originalul in grija Lucianei Villas-Boas, de la Edutra Record, care nu a intarziat sa cumpere drepturile de publicare si dupa cateva luni cartea se afla in vitrinele librariilor bune din Brazilia.
I.B.: In Brazilia, romanul a fost editat de Record, care este, fara indoiala, cea mai buna editura nu doar din Brazilia, ci si din America Latina. Care a fost reactia ta cand ai aflat ca Record va edita „Cantecele de Toamna“?
R.C.: M-am bucurat foarte mult atunci cand Luciana Villas-Boas m-a invitat la o cina la ea acasa, la Rio de Janeiro, si mi-a inmanat contractul editorial. M-am simtit rasplatit in momentul in care ea m-a anuntat ca romanul meu de debut va fi publicat in Brazilia cu onoruri si ca va fi distribuit la scara nationala. Datorita ei, care este o editoare prin excelenta si o cititoare obisnuita cu lungile calatorii ale gandirii, „Cantecele de Toamna“ au o existenta confirmata in limba portugheza, si acum si in alte limbi.
I.B.: In 2004, romanul a fost premiat de Academia Braziliana de Litere si a fost, de asemenea, finalist al Premiului Jabuti. Te asteptai la aceasta recunoastere atat de rapida?
R.C.: Rossana si cu mine ne aflam in Parati, pe litoralul din Rio de Janeiro, vizitand FLIP, in momentul in care presa a informat despre aceste premii, neindoielnic cele mai importante din literatura braziliana. Am fost in al noualea cer si am aterizat de acolo doar in clipa in care am fost condus in cortul autorilor si cei doi editori care refuzasera romanul au venit sa ma salute cu tot respectul. Sincer, nu ma asteptam ca romanul, scris intr-o perioada haotica, cu sudoare si lacrimi, sa fie atat de aplaudat de critica specializata si ridicat la conditia de opera importanta pentru literatura braziliana si latino-americana.
I.B.: Cartea a fost deja tradusa in spaniola, engleza, franceza si germana si, „un lux“, potrivit editoarei tale braziliene, in romana. De ce in romana?
R.C.: Sa fiu tradus de Iulia Baran si publicat de RAO Books in romana este, de fapt, un lux pentru orice autor de limba portugheza, indeosebi pentru cine scrie urmarind sa-si multumeasca propriul spirit. Dar nu pot sa uit recunostinta ce le-o port traducatorilor mei Don Basílio Losada, Marie-Hélène Paret Passos, John B. Jensen si Reiner Domschke, ce si-au dedicat ani din viata traducand romanul care acum este editat in Romania gratie eforturilor agentului literar Tamara Vukicevic, de la „Pravda i Perevodi Literary Agency“; gratie flerului rafinat al Gabrielei Trasculescu si sensibilitatii Dianei Turculet si Alinei Bratu, de la RAO Books.
I.B.: Editura RAO International, una dintre cele mai importante din Romania, a achizitiuonat drepturile de publicare si a introdus un nou scriitor brazilian in peisajul literar al acestei tari din Europa de Est. Crezi ca romanul, pe traiectoria sa internationala, se afla pe drumul cel bun?
R.C.: Cred ca da. Publicarea in limba lui Eminescu are o semnificatie deosebita pentru mine, in primul rand pentru ca reafirma victoria artei prin arta insasi; in al doilea rand, pentru ca devine evident faptul ca in domeniul creatiei nu poate exista in mod concret decat ceea ce inainte exista in mod simbolic; in al treilea rand, pentru ca valideaza caracterul subversiv si anarhist al creatorului, privilegiind autorul si opera sa intr-o tara milenara, in care cele doua se completeaza si se confunda cu entitatea ganditoare care salasluieste si se eternizeaza in figura universala a lui Isidore Ducasse. Totusi, acest roman are nevoie de ceva vreme pentru a fi citit, recitit si asimilat. Nu se limiteaza doar la viata lui Lautréamont. Ideile legate de real se afla cu toatele aici, iar eu cred ca treptat el va incepe sa-si gaseasca cititorii si ca va avea o viata indelungata.
I.B.: Cartea tocmai ce a fost lansata la Bucuresti si, trebuie sa spunem ca lansarea a avut loc intr-o zi deosebita: de ziua ta. Te asteptai ca lansarea sa aiba loc in aceasta zi?
R.C.: Ultima oara cand mi-am serbat ziua a fost in 1992, astfel ca nu ma asteptam ca vreodata sa ma serbez intr-un mod atat de distins, intr-o dupa-amiaza frumoasa si solemna, in care diplomatia si poezia si-au dat mana. Am parasit Romania plin de speranta cu privire la faptul ca cititorii din Romania vor aprecia in tihna acest roman si ca vor intelege motivul pentru care fictiunea autorului nu poate fi de acord ca nationalitatea pura sa puna stapanire pe spatiile rezervate viselor.
I.B.: Cum ti s-a parut locul in care a avut loc lansarea, Libraria Carturesti?
R.C.: Libraria Carturesti este un spatiu primitor, plin de farmec si are rafinamentul unei librarii-anticariat din secolul XIX in plina epoca a volatilitatii. Eu si Rossana nu putem decat sa multumim romanilor pentru o primire atat de afectuoasa.
I.B.: Ai petrecut in Romania o saptamana si ai avut ragazul de a cunoaste si cateva dintre frumusetile acestei tari.
R.C.: Au fost zile minunate. Pe langa faptul ca distinsa traducatoare Iulia Baran este o gazda impecabila. Ea ne-a oferit prilejul de a cunoaste cele mai frumoase locuri din Bucuresti, iar apoi ne-a purtat pe culmile Carpatilor, unde am mancat branza de burduf in coaja de brad, dulceata de visine si cea mai savuroasa carne de porc afumata de pe planeta. Am fost la Bran, la mitologicul Castel al Contelui Dracula. Apoi, am fost la Brasov, am intrat intr-o librarie si acolo se aflau „Cantecele de Toamna“ alaturi de cartea lui Obama.
I.B.: Revenind acum la cariera ta de scriitor, ce se afla in acest moment pe masa ta de lucru?
R.C.: In acest moment definitivez „Anticarul“, roman care mi-a rapit deja patru ani de munca si care in curand va fi publicat.
I.B.: Si pentru a incheia acest interviu, care ar fi mesajul tau pentru cititorii romani si mai ales pentru cititorii Revistei „Cultura“?
R.C.: Sper ca romanii sa nu se sperie prea mult de impertinentele lui Ducasse, aceasta figura care a facut din viata o aventura literara ce dureaza in timp, deoarece arta poate dura intotdeauna mai mult decat viata. Este foarte adevarat ca in moarte, ca un premiu maxim pentru a-si justifica existenta, Ducasse, fiul bastard al unei Frante catolice si pozitiviste, cea care i-a dat pe Baudelaire si Rimbaud, si-a statornicit semnul rebeliunii artistice, care atat de mult ne inspira si ne invata.