Scrisorile cersetorului de cafea
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Am citit de la titlu (si subtitlu) pâna la ultimul cuvânt „Istoria critica a literaturii române”, a lui Nicolae Manolescu. O lectura delectabila în multe zone ale masivului op de 5 kilograme. Merita sa fie parcurs da capo al fine, ca o scriere epica. Stilul plastic, colocvial si, pe alocuri, stralucitor, al criticului, stil pe care îl denunta de regula unii universitari sau cercetatori bine informati, dar uscati, ale caror texte indigeste par, nu o data, niste procese-verbale, este, cred, unul menit sa-l provoace pe cititor, chiar si indignându-l, contrariindu-l, dar si sa-l apropie de literatura. În nici un caz sa-l înstraineze de ea. Nu e o calitate de neglijat, pe lânga multele defecte ale lucrarii în cauza. Apoi, mi-a placut ca „Istoria” lui Manolescu este scrisa sub un fel de teroare. Nu ma refer la teroarea termenului de predare catre editor, probabil una stresanta, ci la o alta, de înteles si, în definitiv, fecunda: dulcea teroare a „Istoriei” lui G. Calinescu, de care, de altfel, nu a putut si nu vor putea scapa vreodata, marturisit ori nu, nici un critic si nici un istoric literar român. Nicolae Manolescu, care are si talent epic, cu atât mai putin.
Într-o dezbatere desfasurata recent la Universitatea din Iasi, Daniel Cristea-Enache – pe care am avut placerea sa-l conduc pentru a vedea modesta casa de pe stradela Ionescu, nr. 4, din capitala Moldovei, unde Calinescu a locuit cu chirie timp de 8 ani de zile (1936-1944) si unde a scris incomparabila „Istorie”, dar si „Viata lui Ion Creanga”, „Enigma Otiliei”, „Poesii”, „Principii de estetica”, „Sun sau calea netulburata” – recunostea ca oricât de mari sunt sau vor fi ambitiile (si potentele) criticului (si istoricului literar) român, el nu va accede decât, cel mult, la treapta a doua, caci Calinescu va fi mereu, de neclintit, pe locul întâi si unicul. Nicolae Manolescu, el însusi critic de prim plan al literaturii noastre, si-a scris „Istoria”, atât cât este ea istorie literara, la umbra monumentului calinescian. Spre lauda sa, „infidelul” ne da, iata, la vârsta senectutii, o lectie de fidelitate… Nu am însa de gând sa comentez un aspect sau altul al „Istoriei” lui Manolescu, despre care s-au scris atât de multe, bune si rele. Aceste câteva consideratii îmi sunt prilejuite pur si simplu de relectura portretului pe care Nicolae Manolescu i-l face, într-o maniera eminamente calinesciana, lui Emil Brumaru – „un poet minor, un manierist care stapâneste un registru, daca nu foarte variat, destul de întins, sugestiv muzical si plastic, decorativ, totodata somptuos si discret (un desen pe o foaie de ceapa), si o limba de o rara savoare în care leusteanul, mararul si alte buruieni miraculoase si-au amestecat taria subtila”. Admirabil. Nimic însa despre scrisorile lui Emil Brumaru catre marele critic Lucian Raicu, reunite, dupa ce au aparut în „România literara”, într-o carte de o factura mai rara, daca nu cumva singulara, în cultura noastra, intitulata, ca si rubrica din revista amintita, „Cersetorul de cafea”. Or, daca ar fi sa-i dam crezare lui Cioran: „Adevarul despre un autor e de cautat mai degraba în corespondenta decât în opera sa”.
La început am crezut ca epistolele lui Emil Brumaru, toate expediate de-a lungul a doar ceva mai mult de opt luni ale anului 1980 (când se „nasteau” – nu-i asa? – optzecistii!), sunt imaginare, pagini dintr-un (anti)jurnal în forma epistolara. Îi cunosc bine spiritul ludic, ca sa devin banuitor… Autorul lor informeaza ca scrisorile au fost redactate „de mâna”, într-un singur exemplar, si expediate la date mentionate riguros. Emil Brumaru mi-a povestit ca, intrând la un moment dat în criza de subiecte pentru rubrica sa din „România literara”, a luat pachetul de scrisori de la destinatar si l-a depus pe masa directorului amintitului saptamânal. Este vorba de 73 de epistole, trimise din Iasi, prima fiind datata 8 ianuarie 1980, ultima – 22 septembrie, acelasi an. Primele unsprezece sunt nenumerotate. Începând cu a douasprezecea, care poarta numarul 1, se ajunge, în ordinea redactarii si expedierii, la 65. Dar sunt, de fapt, doar 62. Lipsesc trei: 17, 19, 38. Poetul nu ofera, din pacate, cititorului o explicatie privind lipsa celor trei texte, desi, numerotându-le, a tinut sa atraga implicit luarea aminte asupra absentei lor. Probabil ca s-au pierdut. Sau poate contineau ceva ce nu trebuia facut public, dar pe Brumaru numai de pudibonderie nu-l suspectez… Oricum, am încercat un sentiment de frustrare.
Mai neobisnuit e ca Lucian Raicu nu i-a raspuns lui Emil Brumaru la nici una dintre scrisori, ceea ce se pare ca pe „corespondent” l-a incitat cu atât mai mult sa i se adreseze pe cât de frenetic, pe atât de tandru. În epistola din 28 august 1980, a 51-a, el îl avertizeaza, cu fin umor, pe criticul de la Bucuresti: „Mi-ati aratat plicul mare, albastru, în care bagati scrisorile mele si pe care scrie: Emil Brumaru catre Lucian Raicu! Stiu ca scrisorile mele exclud, oarecum, raspunsurile, dar, din spirit diavolesc, voi lua si eu un plic enorm pe care voi scrie: Lucian Raicu catre Emil Brumaru! Aceste doua plicuri, unul doldora, celalalt vid, predate la Academie, vor stârni stupoarea cercetatorilor!!!”.
Exclud, poate, cum zice Brumaru, raspunsurile, dar, la lectura lor, senzatia ca asisti la un dialog, la o comuniune este puternica. Cei doi se întâlnesc pe marile trasee ale literaturii, si nu numai, sunt protagonistii unui joc superior. Confesiunea genereaza o stare de emulatie, de emotie, dar si de reconfortanta multumire: „Ce odihnitor e sa scrii unui critic! Orice ai spune, oricât de subtil sau de nasol, stii ca textul tau are sansa de-a capata, prin ochiul inteligent al celui ce-l priveste, un grad de refractie nebanuit, surprinzator, asa cum se întâmpla cu linguritele lasate banal, dupa ce ai lins serbetul de pe ele, în apa unui pahar: se frâng delicios întru candoarea legilor fizicii! Chestia-i însa ca se frâng”.
În penultima scrisoare, Emil Brumaru, care tocmai începuse sa citeasca eseul monografic „Nicolae Labis„ al lui Lucian Raicu (cea mai subtila analiza si cea mai profunda evocare dintre cele consacrate poetului „Primelor iubiri”), îsi aminteste de singura lui întrevedere cu legendarul G. Margarit. Acesta îi spusese atunci tânarului poet: „Dumneata ai un facies liric. Semeni cu Labis.” Fireste ca acea unica întâlnire si observatia lui Margarit l-au „marcat”, desi, marturiseste Brumaru, „nu-i citisem un rând. Nici nu-i spusesem ca scriu!” Interesant e ca si el avusese cu prilejul unei întâlniri cu Lucian Raicu, la Bucuresti, revelatia asemanarii acestuia cu Gogol. Sa fie oare „de vina” subconstientul, dupa lectura eseului „Gogol sau fantasticul banalitatii”?! Fapt e ca livrescul domina epistoliarul lui Brumaru, iar printre cele ce-i apropie pe Criticul de la Bucuresti si Poetul de la Iasi este si admiratia pentru marea literatura rusa. Referiri la scriitorii rusi sunt peste tot în volumul ce reuneste cele 73 de scrisori. Deschid cartea si citez aproape la întâmplare:
„Stimate domnule Lucian Raicu,/ As vrea sa fiu limpede si pur, sa va pot scrie fericit despre Tom Sawyer si Huckleberry Finn, sa-mi arunc sufletul în mari clipe luminoase, sa vad iarasi printre cuvinte leaturile subtiri, proaspete, abia geluite ale gardurilor din copilarie, sa va fac sa va para totul usor, apropiat, simplu, la îndemâna celui mai lenes gest, sa râd din toata inima de roua si sa va arat cu degetul cum fluturii se fut în aer! Dar ma întorc mereu, mereu la Dostoievski, la Cehov, la Gogol, la rusii astia mari si de necuprins, blestemat sa nu mai înteleg altceva. Dar parca pe ei îi înteleg? Îmi scapa tot timpul, trebuie sa-i iau iar si iar de la prima pagina; uneori arunc cartea, dar ma întorc cu aceeasi pofta, sau scârba, sau credinta la dânsii. Ce s-a întâmplat? Unde-i chichirezul? M-as tot duce în guberniile lor imaginare, pierdut, bând samovare-ntregi de ceai, iubind si urând adânc Nastasii si Grusence! Si ce-as mai «topai» cu Lebedev!!”
Pentru cineva care se simte „de o mie de ori mai bine cu personajele decât cu oamenii”, precum Emil Brumaru, este de asteptat, este firesc ca orice întâmplare, orice imagine din viata reala sa fie evocate prin trimiteri inspirate la lumea literaturii. Nelinistile, fantasmele poetului sunt potentate de lecturi, iar scrisorile însesi îsi extrag substanta densa, ideile, provocarile si din marile opere: „Mi-am luat cu mine doua carti: «Idiotul» si «Crima si pedeapsa». De ajuns ca sa pot continua, oriunde as fi, „corespondenta””.
Cititor împatimit, dedat placerilor rafinate pâna la limita perversitatii, Emil Brumaru convoaca scriitori si personaje celebre la un fel de symposion, ignorând limitele temporale si ale spatiului, amestecând epoci, încât în „filmul” sau epistolar eroii lui Turgheniev sau ai lui Dostoievski se pot plimba, de pilda, pe strazile Iasilor. Apropo de Iasi, „corespondentul” lui Lucian Raicu îi releva poezia, frumusetea, îi defineste personalitatea, puterea de fascinatie: „De câte ori ma reîntorc de undeva în Iasi, femeile de aici mi se par mai frumoase ca oriunde! Ma însel? Am o senzualitate aparte, o complicitate-n toate ale lor vazute si nevazute cu sufletul meu, un comert clandestin de gesturi inconstiente, rotunde si galese, cu visurile suave si detracate ale adolescentului ce-am fost cândva!” Sau, într-o alta scrisoare: „Într-adevar, a venit toamna. O simtisem mai demult, poate ca în urma cu o saptamâna, într-o dimineata rece, alba, sfâsietoare. Femeile au un regret grav în priviri; amânarea, pentru o clipa, în aer, a trupului pare usor plictisita. Si simt în mine, din ce în ce mai grea, abia tinându-se de inima, o lacrima lacoma sa cada. As vrea sa opresc o eleva subtire, cu vacanta în toi, sa-i sarut locul matricolei pe bratul de carne, între umar si cot, si sa-i daruiesc cartea la care, nici acum!, n-am primit a doua corectura! Oare-as mai putea fi îndragostit? Si mi-e dor de Cehov!!”
Toamna ieseana, care, zicea Sadoveanu, este cea mai frumoasa din lume, nostalgia adolescentei îndepartate rezonând cu cea specifica anotimpului, cartea, ca o legitimatie a experientei virile, pe care ar vrea sa o daruiasca liceenei cu matricola pe brat si, peste toate, dorul de Cehov definesc o stare a spiritului pe care nu o poti trai oriunde si pe care nu o poti exprima atât de simplu si de tulburator daca nu esti scriitor, daca nu esti poet; poet ca Emil Brumaru.
În scrisoarea din 28 august 1980, Brumaru nota: „Uneori ma întreb: oare, scriind zilnic o scrisoare, cel ce o primeste, adresantul, domnul Lucian Raicu, o citeste? Si-mi raspund: ce conteaza, în momentul în care am scris-o e ca si cum ar fi citit-o! Nu-i asa?”.
Superb exercitiu de comuniune, dar avem aici, în fond, si o sugestie privind specia acestei scrieri: o forma de jurnal. Sau de fals jurnal.
Dar asta are mai putina importanta. Important e ca cele 62 de epistole ramase fara raspuns compun o originala carte de literatura confesiva care împlineste opera unui poet nu mai putin original.