Nervi de primavara
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura literară » în ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Am promis de mai multe ori pâna acum sa nu raspund comentariilor, injuriilor, frustrarilor de tot felul, acuzatiilor ce mi se aduc periodic în legatura cu doua dintre proiectele culturale pe care le-am initiat si pe care le coordonez în continuare cu ideea ca, cine stie, într-o tara în care se vorbeste mult si se face putin, eu voi avea taria sa le duc la capat.
E vorba de „Dictionarul General al Literaturii Române“ si de facsimilarea manuscriselor lui Eminescu. Nu pornise bine ideea dictionarului ca, îmi amintesc, în suplimentul literar si artistic al unui mare cotidian bucurestean cineva (i-am uitat numele) a si publicat un articol distrugator, comparând acest proiect cu initiativele faraonice ale lui Nicolae Ceausescu. Reactiile de acest gen s-au înmultit atunci când, dupa câtiva ani, au aparut primele doua volume. Atacuri la baioneta, atacuri sângeroase la persoana, în fine, o iritare aproape generala prin gazete si un scepticism aproape total în lumea intelectuala zisa elitista. Multi se simteau lezati grav în convingerile si în demnitatea lor spirituala si morala. În cel mai bun caz, se aratau profund neîncrezatori în acest nou canal Dunare-Marea Neagra al culturii române, cum îmi amintesc ca a scris un publicist ironic. N-am raspuns, nu pentru ca nu aveam ce spune, ci dintr-un calcul simplu: daca voi încerca sa-i conving pe cei care nu cauta adevarul, ci motive de a contesta si de a avea, astfel, succes de public, îmi pierd timpul degeaba... Asa ca mi-am vazut mai departe de treaba, cu decizia de a pune lucrurile la punct la sfârsit, atunci când proiectele acestea, recunosc, ambitioase vor fi încheiate. Si, trebuie sa-i anunt pe binevoitorii si rauvoitorii mei ca sunt pe cale de a fi încheiate. Zilele acestea porneste spre tipar volumul al VII-lea (si ultimul) din „Dictionarul“ citat mai înainte, iar pe data de 15 iunie a.c. sper sa pot sa-i invit pe cei interesati sa participe la prezentarea ultimelor volume din manuscrisele facsimilate ale lui M. Eminescu...
N-am apucat însa sa ma bucur de acest gând ca, iata, un prieten îmi semnaleaza faptul ca în „Dilema veche“, fondata de dl. Andrei Plesu si condusa de fostul meu student, Mircea Vasilescu (actualul sef al Catedrei de literatura româna, pastorita altadata de G. Calinescu) a aparut un articol care compara editia genetica si electronica a manuscriselor eminesciene initiata de Academia Româna cu „CD-urile oferite ca suvenire de la nunti, botezuri si absolviri“. O întreprindere, cu alte cuvinte, inutila, bani publici cheltuiti degeaba, „atitudini neprofesioniste“, „metehne românesti“ si, printre rânduri, miticismul nostru bucurestean sanctionat drastic si cu mari ifose „profesioniste“... Vestea data de amicul meu nu m-a surprins prea mult atunci când am aflat si locul în care a aparut articolul. M-am mirat doar când am aflat cine l-a scris. „Dilema veche si noua“ mi-a aratat totdeauna o ostilitate sincera si invariabila. Nu-mi aduc aminte ca, în ultimii 20 de ani (sau, ma rog, de când apare revista), sa fie pomenit numele meu altminteri decât însotit de adjective ce pot rusina chiar si pe îngeri. N-am replicat pentru ca atâta vreme cât este vorba de scrierile mele, negatia intra în regula jocului. Cartile, daca sunt bune, se apara singure, în timp, iar autorul nu are altceva mai inteligent de facut decât sa astepte ca furia publicistilor aflati în treaba sa treaca si lumea sa-i uite. Cum se întâmpla de regula în societatea româneasca unde intelectualii se iubesc asa cum se iubesc oile cu lupii (orice alta zeugma este, la acest capitol, bine venita). Asa ca, din motive întemeiate, intru rar în polemica deschisa cu procurorii de serviciu din presa româneasca. Repet: nu pentru ca mi-ar fi frica, în vreun fel oarecare, de ei, ci din sentimentul verificat de timp ca este mai usor sa treci camila prin urechile acului decât sa convingi un „profesionist“ din lumea literara ca nu are dreptate... Am înteles demult ca, la meridianul nostru intelectual, orice polemica este o zadarnicie...
M-am mirat, zic, când am descoperit ca autoarea comparatiei citate mai sus este Ioana Bot, profesoara la Universitatea din Cluj si autoarea unor studii despre Eminescu, în continuarea preocuparilor regretatei Ioana Petrescu. Care este motivul ei de îngrijorare?... mi-am zis înainte de a citi articolul. Dupa ce l-am citit, mi-am dat seama ca nu de îngrijorare este vorba, ci de altceva mai grav, si anume de un comentariu total ilogic si pâna la urma absurd. Regret sa-i spun acest lucru Ioanei Bot, profesoara universitara si, dupa câte aud, conducator de doctorat si prodecan sau decan al Facultatii de Litere, acolo unde au fost mari profesori (i-as cita numai pe cei care nu mai sunt, Mircea Zaciu si Marian Papahagi) cu care am avut relatii prietenesti... Articolul semnat de Ioana Bot nu are nimic, mi s-a parut, din ardoarea si rigoarea stilului carturarului ardelean, cum ne sugereaza traditia, are doar abilitatile, ambiguitatile si ifosele publicistului cultural de dincoace si de dincolo de Carpati, confuz si agresiv. Ce-o supara pe Doamna prodecan încât, exasperata, coboara imaginatia ei critica atât de jos de compara facsimilarea manuscriselor lui Eminescu (proiect pentru care Constantin Noica s-a agitat timp de un deceniu, din pacate fara niciun rezultat!) cu un CD de cununie si botez? Ia sa vedem:
1. I. B. porneste de departe, si anume de la credinta ei ca, în ultimii 90 de ani, nu s-a facut mare lucru în ceea ce priveste „editiile filologice, restitutive, critice etc.“... Ne-ar fi lipsit „calmul duratei lungi, necesara constructiilor durabile“... Exagereaza, dar, în principiu, I.B. ar putea avea dreptate. Nu s-a facut în acest domeniu în ultimii 90 de ani (daca înteleg bine, de la marea unire din 1918 încoace) ceea ce trebuia, dar, ca sa fim corecti, trebuie sa recunoastem ca ceva, totusi, s-a facut. În afara de editia Eminescu începuta de Perpessicius în 1933 si continuata de Petru Cretia si D. Vatamaniuc (editie citata pozitiv de I.B.), sunt si alte editii critice încheiate din clasicii nostri. Nu este locul sa le enumar pe toate. Amintesc editia Creanga întocmita de Iorgu Iordan si Elisabeta Brâncus (editie filologica remarcabila, reluata si revazuta de profesorul Grigore Brâncus în seria „Opere fundamentale“ a Academiei Române). Avem azi si o editie completa din scrierile lui I. L. Caragiale pregatita (pe urmele lui Serban Cioculescu-Al. Rosetti-Liviu Calin) de un grup de cercetatori de la Institutul „G. Calinescu“. O admirabila editie, dupa gustul si priceperea mea, în patru volume masive din aceeasi serie de „Opere fundamentale“, cu note, variante, comentarii, referinte critice etc. Este pe cale, apoi, sa fie dusa la capat editia Slavici din care au aparut pâna acum opt volume. Ultimele trei (cu scrierile politice si corespondenta lui Slavici) sunt pregatite deja pentru tipar de catre D. Vatamaniuc. Asteptam un sponsor. As mai cita înca doua editii integrale, critice, stiintifice – cum vrem sa le spunem – din Ion Barbu si Bacovia, realizate de Mircea Colosenco. Dar editia Cantemir (scrieri în limba româna) coordonata de regretatul Virgil Cîndea? Ea ce cusur are? Ma opresc aici. E limpede, Doamna prodecan n-a numarat bine steagurile...
2. I. B. ia în râs „marile realizari editoriale“ (ironia se subîntelege) de tip „Pléiade“- „forme fara fond [...] fara a avea cel mai mic aparat filologic, ca sa nu mai vorbim despre aparatul critic profesionist ce li s-ar cere“... Ba trebuie sa vorbim, pentru ca ceea ce spune I.B este completamente fals. Editiile de tip „Pléiade“, pregatite de Academia Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta si „Univers Enciclopedic“ au, dimpotriva, tot ceea ce trebuie unei editii stiintifice: o introducere, o cronologie ampla, un capitol masiv de note si variante, comentarii si, cum am precizat, o antologie de referinte critice la urma... Admit ca, poate, nu toate aceste editii sunt ireprosabile, dar, întreb, ce editie critica, filologica, stiintifica este ireprosabila? Editiile se completeaza în timp pe masura ce apar documente noi... Ironia doamnei I.B este, asadar, silita si discursul ei la acest punct, este – ca sa nu spun altfel – o biata „forma fara fond“.
3. Revin la editia Perpessicius pe care I. B. o lauda strategic pentru a lovi, apoi, în editia manuscriselor facsimilate... Am toate motivele si ma bucur când vad ca este apreciata opera benedictina a lui Perpessicius (cum a fost numita editia sa din Eminescu), un critic fin pe nedrept uitat azi. Ma bucur, întâi, pentru ca editia, în sine, este esentiala si, în al doilea rând, dintr-un motiv subiectiv: am participat eu însumi, când eram tânar si somer, la alcatuirea ei. E drept, cu o contributie cu totul modesta. Am copiat cu mâna mea o buna parte din prozele lui Eminescu si dictionarul de rime. Nu-mi arog niciun alt merit, se întelege. Vreau doar sa spun ca nu sunt deloc strain de subiectul ce o preocupa azi pe Doamna I.B. Acest fapt nu ma împiedica însa sa gândesc ca excelenta, esentiala editie a lui Perpessicius si a celor care au dus-o la capat, nu-i perfecta, ireprosabila, de neclintit (sau cum vrem s-o numim). Cine a citit o singura data macar un manuscris de Eminescu stie ca lectura este dificila si ca multe cuvinte trebuie ghicite... Dovada ca, dupa lectiunea lui Perpessicius, au aparut si continua sa apara alte lectiuni care corecteaza inerentele erori. Ideea ca tot ceea ce este în aceasta editie este sfânt si e batut în cuie este total neproductiva. „Niciun exeget – zice I.B – nu se întoarce, de fiecare data, la manuscrisul autorului studiat, pentru a-l descifra din nou, daca are la îndemâna o editie critica de încredere“. Adevarat, dar în articolul din „Dilema veche“ nu-i vorba de exegeza lui Eminescu sau de o editie critica de încredere, ci de editarea manuscriselor lui Eminescu sub forma de facsimile, adica de sursa unei editii critice de încredere. I.B. nu este, în chestie, cum ar zice Maiorescu, deplaseaza discutia pe alt plan ca sa-si usureze demonstratia.
4. Doamna prodecan „nu este în chestie“ nici atunci când aduce în discutie (a câta oara?) ceea ce ea numeste „discursul festiv, mitizant si monumentalizat“ proliferat, azi ca si ieri, în jurul lui Eminescu. Bun, de acord, acest tip de discurs enerva si pe G. Calinescu în anii '30 si exaspereaza pe orice om lucid care stie sa-l citeasca pe Eminescu si sa-l judece drept. Asa cum dezamageste, exaspereaza si cei care nu fac decât sa-l minimalizeze, sa-l ponegreasca pe Eminescu, socotindu-l un poet minor din secolul al XIX-lea, un prozator nul si un nationalist à outrance, stramosul legionarismului si principala noastra piedica de a intra în Europa. Asemenea aberatii apar mereu în preajma marilor creatori. Ce rost are sa ne ocupam mereu de ele? Ce legatura au aceste „fantasmagorii“ cu editarea manuscriselor lui Eminescu? Niciuna. O problema falsa. Înca o data: I.B. nu este în chestie! Ea se foloseste de un scenariu paralel cu tema esentiala pentru a vitupera împotriva celor care au sustinut în Parlament sau în presa literara proiectul academic. Ea îi ironizeaza (dar trebuie sa-i spun ca ironia nu-i reuseste deloc) pe Ion Simut si Alex. Stefanescu pentru ca acestia au scris de bine despre aceasta operatie dificila. Moare de râs, nu altceva, când afla ca un critic rasfoieste „emotionat“ aceste facsimile sau ca altul se arata multumit ca în casa lui a patruns, pe aceasta cale, „legendara lada de manuscrise“. Cu riscul de a fi socotita o „elitista“ (aspiratie ce se poate psihanaliza) Doamna I.B. se arata profund dezgustata de asemenea manifestari populiste... În ceea ce ma priveste, îi doresc sa atinga aspiratiile ei elitiste... Mai greu este sa ajunga si sa ramâna în elita intelectuala a natiunii sale...
5.I. B. nu-l uita nici pe poetul Adrian Paunescu care, „în buna traditie – local – mioritica a transformarii poetului national într-un cal troian pentru idei si mize ale altora“ a sustinut acest proiect în Parlamentul României. Nu stiu ce traditie a urmat A. Paunescu, dar stiu ca el a sprijinit, adevarat, acest proiect si, dupa mine, bine a facut. Nu vad foloasele (mizele) lui, dar pozitia lui a fost corecta si eficienta. Tin sa-i multumesc pe aceasta cale si sa le multumesc tuturor celor care au facut ca acest proiect cultural important sa poata începe si sa poata fi dus la sfârsit! Restul e literatura proasta. Vorbe, vorbe si ifose elitiste!
6. Ajungem, în fine, dupa aceste ocoluri la tema esentiala, adica la miezul interventiei Doamnei prodecan de la Facultatea de Litere din Cluj: ea neaga utilitatea acestui proiect care, dupa opinia sa, ameteste spiritul românesc si delapideaza bugetul statului. La ce bun aceste manuscrise când avem editia Perpessicius?, întreaba ea. La ce bun 750 de exemplare când ele nu se vând în librariile saturate de carti, iar bibliotecile nu le achizitioneaza? Scepticismul Doamnei I.B. este total la acest punct. Face socoteala banilor cheltuiti, mai numara o data steagurile si conchide ca cele 34 de volume publicate pâna acum (vor urma, o anunt, pentru a-i spori indignarea înca sase care vor cuprinde toate cele 14 000 de pagini ramase de la Eminescu) reprezinta o pierdere de vreme, o paguba majora în vistieria si asa saraca a statului român, în fine, o fantasmagorie a unor indivizi, ca mine si ca altii, un produs demn de dispretul unui spirit elitist... La urma de tot, când discursul ei a epuizat toate argumentele, I.B. face acea comparatie teribila ca sa ne îngroape de tot: editia în discutie nu-i mai mult decât „un pictural cu proze ale paginilor de complexitate informatica a CD-urilor oferite ca suvenire de la nunti...“etc. Ce ma surprinde în aceasta diatriba este faptul ca, dupa atâtea argumente, Doamna I.B. nu ne trimite direct la D.N.A.
7. Ce-i reproseaza, în fond, dincolo de aceasta poliloghie întepata si fandosita, I.B. acestei editii care, observ, irita pe intelectualul carpato-dunarean? Faptul, de pilda, ca nu-i o editie filologica si, daca nu-i o editie filologica, este fara rost. Raspuns: nu-i o editie filologica si nici nu si-a propus sa fie. Este, ceea ce am spus din capul locului, proiectul filosofului Noica din anii '60-'70, cu doua tinte (rosturi) esentiale:
a) sa reproduca pentru cercetatori si pentru cei interesati cele 14 000 de pagini lasate de Eminescu, deteriorate de timp, imposibil de a fi consultate; o operatie, asadar, de conservare asa cum au facut-o francezii cu caietele lui Valéry si italienii cu manuscrisele lui Leonardo Da Vinci... De la N. Iorga, Perpessicius, G. Calinescu pâna la C. Noica, toti eminescologii lucizi au gândit în acest fel...
b) manuscrisele în facsimil pot ajunge în biblioteci si, hélas, în casele celor preocupati de subiect, pot fi consultate, comentate, amendate etc. Nu-i un gest populist, este doar un act cultural responsabil. C. Noica era de parere ca aceasta întâlnire va schimba ceva în mentalitatile românesti si va provoca în chip pozitiv spiritul poetilor si cercetatorilor moldo-transilvano-valahi... O previziune care nu s-a împlinit. Dovada protestul Doamnei I. B.
8. I.B. pare a accepta ideea de conservare a manuscriselor (idee, totusi, de bun simt, e greu s-o respingi de plano), dar este oripilata de ceea ce se întâmpla: facsimilele au fost publicate... Nu-i bine, trebuia altceva, o editie genetica facuta de profesionisti, spune ea. Aici intervine fractura logica în gândirea autoarei, absurdul de care vorbeam la început. Caci, daca e util sa reproducem în facsimil manuscrisele unui mare poet (manuscrise ce nu mai pot fi consultate din cauza vulnerabilitatii lor), de ce ar fi inutila, primitiva, înjositoare pentru spirit, populista si pagubitoare pentru banul public aceasta operatie?... D-na prodecan are probleme cu logica...
9. Editia de care vorbim nu si-a propus, mai spun o data, o editie filologica, genetica, stiintifica, critica etc. Specialistii au însa acum, cu cele aproximativ 40 de volume în fata, de unde s-o înceapa. Pot confrunta, de asemenea, textele publicate de Perpessicius cu manuscrisele reproduse (dupa o metoda descoperita de Mircia Dumitrescu) cu mare fidelitate. Pot chiar sa spun în cunostinta de cauza ca facsimilele sunt mai lizibile decât caietele originale. I. B. spune ca aceste volume nu intereseaza pe nimeni (nu se vând) sau ca n-au ajuns în bibliotecile publice. Nu spune adevarul. Academia Româna ofera gratuit aceste carti bibliotecilor publice importante. Cei interesati le-au primit... Cei care n-au înca o serie completa se pot adresa cu încredere Bibliotecii Academiei Române... Cei care sunt de parerea Doamnei I.B. ca un proiect de acest fel este fara rost pot sa-si vada, netulburati, de treaba...
10. Este de prevazut ca, în viitor, sa apara tineri specialisti care sa reciteasca totul si sa publice varianta lor de lectura, corectând astfel, lecturile anterioare. Va fi, sper, un progres al eminescologiei, o evolutie fireasca a unei discipline severe si anevoioase. Cunosc deja pe cineva care se pregateste sa înceapa fara a face multa galagie...
11. Într-un loc din articolul sau, I.B. pune o întrebare retorica. „Stim noi, oare, ce citim?“... Vazând discursul sau, i-as întoarce întrebarea în acest chip: „stim noi, oare, când citim, ce cautam?“. Caci, vorba filosofului, putin modificata, n-am cauta daca n-am sti ca am gasit deja... Am certitudinea ca eminescoloaga de la Cluj, în plina criza elitista, n-a citit ce trebuie în proiectul academic si nici cum trebuie si ne judeca rau pentru ceva ce nu ne-am propus sa facem. Iar comparatia cu suvenirurile de la cununii, botezuri si parastase... va ramânea, nu ma îndoiesc, în memoria imaginarului sau critic.