Natalia, femeia-drog (I)
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura literară »
Autor: AL. CISTELECAN
Putine femei, poete ori ba (dar poete cu atât mai putin), au avut onoarea unei apostrofe de felul celei primite de Natalia Negru de la „un glas ascutit“: „Mizerabilo, care omori pe toti oamenii mari ai tarii!“(i). Si înca s-o primeasca tocmai pe buza mormântului celui sinucis pentru ea! E drept, zice Calinescu, ca apostrofa venea de la o „patrioata“ si ca nu era, prin urmare, caz de stricta invidie feminina, ci mai mult grija pentru patrimoniul national; cu toate ca, precum se vede din apostrofa rezoluta, Natalia trecea de criminala, pentru el ea rezulta, totusi, ca „femeie fatala fara vina“(ii). Ca toate femeile fatale, de altfel, mari producatoare de victime, dar si ele, la rândul lor, victime; si nu doar ale oprobriului public (pe care Natalia l-a îndurat multa vreme si-n forme destul de isterice), ci si ale propriei „înzestrari“ (cel putin asa s-ar putea deduce din literatura Nataliei, ca altele, mult mai rezonabile si mai idilice, avea ea în sufletul sau, nu tragedii cu pandalii de amor). Caz de frumusete-blestem, desigur, cea a Nataliei.
Dar în ce melodrama de Hollywood joaca, totusi, Natalia! Melodrama cu de toate (idila suava, seductie cu strategie, iubire ca-n poezie, maternitate dedicata si apoi patima cu ravasire funesta) si care o ia brutal spre tragedie. Si înca melodrama la vedere, melodrama cu mare public, jucata pe scena (aparte ca recompusa detaliat din corpus-ul de scrisori schimbate între cei trei eroi). Jucata, însa, nu atât de Natalia (care ar fi preferat, fireste, discretie), cât de cei doi celebri îndragostiti simultan de ea, St. O. Iosif si D. Anghel, care nu ezitau niciunul sa dea publicitatii suferintele si necazurile prin care treceau, cumulând – ambii – compatimirea publica si lasându-i femeii blamul. Iosif umbla cu o fata atât de mortificata de durerea parasirii încât era limpede pentru toata lumea ca e prima victima – si victima absoluta, victima prin excelenta (în imaginarul public el si moare de dragoste, în 1913, la trei ani dupa divort, cazut într-un doliu ireversibil) a telenovelei de epoca; lui Anghel însa îi placeau scenele patetice în public si le juca cu mare arta dramatica, precum pe cea de la prima înfatisare de divort, când o astepta afara, pe treptele tribunalului si, zice Natalia, „s-a repezit la mine, a cazut în genunchi, mi-a îmbratisat picioarele, hohotind în plâns. Un taran care privea, a venit spre mine zicând: – Cum va-ndurati, conita?“(iii). Taranul miscat era, fireste, în asentimentul întregului public literar al dramei. Si cum n-ar fi fost?! Sigur azi Anghel ar presta la „Tradati din dragoste“ sau la alte emisiuni de tapaj sentimental si ar face natiunea sa-i plânga pe umar.
Ca-n orice nuvela cu triunghi de patimi casnice, fiecare erou îsi va fi având partea lui de dreptate; dar societatea – de atunci, însa si de mai târziu – n-a vrut s-o recunoasca pe a Nataliei, asa încât aceasta si-a reconstituit-o singura în „Helianta“. Reconstituirea a fost, normal, primita cu suspiciuni. Pâna si un om mai putin sensibil la melodrama, cum era Serban Cioculescu, era înclinat de partea victimelor masculine ale romantului. În „Preludiile unui roman de dragoste“ el împarte rolurile cam asa: „de o parte, un mare naiv, nu însa lipsit de sclipiri lucide, dar dezarmat înaintea unei agresiuni bine calculate, de alta o tânara desteapta, îndrazneata, mai mult actrita decât poeta, jucându-si cu desavârsire rolul, ca sa-si atinga doua tinte: matrimoniul si mai ales notorietatea literara“(iv). Acestea sunt, însa, mai degraba roluri bine determinate într-un scenariu tv decât roluri de viata, caci oricât de „mare naiv“ ar fi fost Iosif la acea ora (si oricât ar fi fost „vremea dragostei la încetinitor, când barbatii se aratau timizi pâna în pragul vârstei de 30 de ani“(v)), avea, totusi, 29 de ani (iar Natalia 22). Va fi fost, cu siguranta, si opera de seductie, dar si coup de foudre eminent inhibant pentru Iosif; initiativa a apartinut în aceste conditii de blocaj Nataliei, caci altminteri Iosif se multumea s-o priveasca pe furis în biblioteca universitatii (unde el era custode, iar ea studenta silitoare). Dar dupa ce s-au privit fara sa-si vorbeasca „din toamna pâna la mijlocul lui ianuarie“(vi), fata va fi fost excedata de atâta timiditate si a trecut la provocari în versuri cu tinta precis reglata: „E frumos, nu zic, prin codru; dar nu ti s-a mai urât?/ N-ai dori si o fetita ca sa-ti tie de urât?“(vii). Improvizatia de provocare intra si în sumarul volumului „O primavara. Cântece“(viii), dar epurata de acest distih prea ofensiv. Nu stiu cine ar fi rezistat si nici daca vreo rezistenta, cât de firava, ar fi fost gest cavaleresc. Iosif, în orice caz, nu rezista, dar aceasta parte delicat de naiva si de pura a idilei n-ar trebui considerata neaparat lucratura de paianjen malefic(ix). Ca poeta, Natalia e epigon de-al lui Iosif si-i de admis ca-l va fi admirat pâna la confuzie (plus flatarea de a fi iubita de o glorie). In orice caz, idila ia repede de tot curs burghez si linistit: se casatoresc în 1904 si li se naste, în 1905, Corina, fetita care va înduiosa întreaga lume literara prin moartea ei (în timpul unui bombardament asupra Bucurestiului, în primul razboi) si care-i stârneste mamei un mic ciclu de duiosii. Numai ca între cei doi va fi fost mare diferenta de energie vitala, de vreme ce Natalia e silita a recunoaste ca „fata de dânsul, nu aveam niciodata impresia ca sunt cu un barbat; aveam paza ce trebuie s-o ai în fata naivitatii si fragilitatii unui suflet de copil“(x). Nu-ncape vorba ca Iosif suplinea acest deficit prin cult declarat: „Tu, pentru mine, esti altar, Helianta! As sta în genunchi lânga tine, si m-as uita la tine cu evlavie, nemiscat o eternitate“(xi). Desigur ca rolul de icoana strict (oricât de aprig) adorata nu e destul într-o casnicie si tocmai adoratia aceasta a lui Iosif, cam excesiv religioasa si deficitar senzuala, devine premisa favorabila pentru succesul irumperii impetuoase a lui Anghel. Cât despre Natalia, ea se aseaza singura la o intersectie fatala si în mijlocul a doua santaje sentimentale patetice (vor fi fost): „Doi calatori – veniau pe drumuri opuse – si m-au întâlnit în calea lor. Din doua lumi deosebite veneau, si fiecare m-a îmbiat, m-a rugat, îngenunchind, plângând, amenintând ca moare – daca nu-l urmez“(xii). Normal ca Natalia, suflet bun, i-a urmat pe amândoi, crezând ca face opera de caritate, nu de fatalitate. Pe primul l-a urmat din sentimente suave, dar preponderent compatimitoare: „Cel dintâi care a sosit, era trist, melancolic, bolnav, si asa de blând si sfânt, încât mi-am zis ca nu-i un om... avea în glas si în privire – bunatatea lui Isus!“(xiii) (îi si zice în romanul rememorarii „Steluta“). Celalalt (numit Fulga) e, fireste, contrariul: dominator, imperativ, navalnic, adevarat haiduc de iatac: „Te vreau, si te am... Te chem... si te supui! /.../ Fac ce vreau din tine. Oricât nu vrei tu. Si, tare-s multamit!... Da, oricât n-ai vrea tu, sunt un mag, si te alung, ori te rechem când vreau, aprind si sting luminile tale albastre, le gatesc cu lacrimi, le usuc cu sarutari, si tu crezi ca poti sa fugi de mine?“(xiv). Nu era chip, într-adevar. Anghel s-a înselat, însa, crezând ca poate juca în macho-ul absolut fara plata – si, mai ales, fara adversar. Natalia era si ea o Carmen.
Note: (i) Natalia Negru, „Helianta. Doua vieti stinse. Marturisiri“, Bucuresti, Editura Viata Româneasca, 1921, p. 215. (ii) G. Calinescu, „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editie si prefata de Al. Piru, Bucuresti, Editura Minerva, 1982, p. 691. (iii) Natalia Negru, op. cit., p. 209. Când Anghel vine dupa ea, la Paris, unde fugise, dupa primul divort, de bârfele care vuiau în târg, îi reproseaza direct acest comportament de actori indiscreti: „Si de ce nu aveti barbatia de a va stapâni, de a nu va da în spectacol, si de a nu provoca lumea, sa se preocupe atât de voi, si mai ales... de mine!“, p. 198. (iv) Serban Cioculescu, „Itinerar critic“ (I), Bucuresti, Editura Eminescu, 1973, p. 156. Mult mai dur cu Natalia se face el în „Itinerar critic“, II, Bucuresti, Editura Eminescu, 1976, cu prilejul publicarii corespondentei dintre cei trei (si altii) de catre Horia Oprescu. Aici nu ezita sa se întrebe (p. 261) „cum de au putut cei doi poeti sa presupuna suflet unei fetiscane dragute si apoi aceleiasi femei frumoase?“. Iosif îi rezulta în continuare naiv, Anghel prea predispus la placeri, dar Natalia devine o mondena meschina absolut si o carierista fara jena: „Personal cred ca nu demonia reala a lui Anghel a cucerit-o, ci înselatoarele perspective de viata mai buna, de mondenitate si de afirmatie literara, gratie mai pozitivului poet al florilor, deloc fantezist în rostuirea vietii sale. Dovada? Elegantele ei toalete“ platite, presupune Cioculescu, de Anghel (p. 260). Fie si asa, desi nu cred. (v) „Itinerar“, I, ibidem. (vi) Idem, p. 154. (vii) Idem, p. 155. (viii) Bucuresti, Editura Minerva, 1909. E editia din care vom cita. (ix) „Paianjenul îsi tinea însa prada“, zice Cioculescu, op. cit., p. 156. (x) Natalia Negru, „Helianta…“, p. 169. (xi) Idem, p. 126. (xii) Idem, p. 124. (xiii) Idem, ibidem. (xiv) Idem, p. 136.